PORTRETUL ADEVĂRATULUI SLUJITOR - Pastor Ghiță Marian

PORTRETUL ADEVĂRATULUI SLUJITOR

A sluji pe Dumnezeu nu înseamnă că cineva prestează doar un serviciu anume pentru El. Înseamnă mai mult decât atât: înseamnă, în realitate, că un om al lui Dumnezeu îşi manifestă, prin fapte de slujire, caracterul său de slujitor. Aşadar, pentru a-L sluji pe Dumnezeu trebuie ca mai întâi să devii un slujitor al lui Dumnezeu. Conform Luca 1:68-75 şi Tit 2:14 lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu prin Fiul Său – Isus Cristos, vizează însăşi transformarea caracterului nostru dintr-un caracter ostil lui Dumnezeu într-unul dedicat Lui şi care se manifestă printr-o viaţă de slujire sfântă faţă de El. Iată de ce, atunci când ne gândim la formarea de slujitori ai lui Dumnezeu în Biserica Lui, trebuie să avem în vedere că formarea acestora nu înseamnă doar echiparea din punct de vedere tehnic în vederea slujirii (sau scriptural vorbind, doar înzestrarea acestora cu daruri spirituale pentru slujire), ci formarea unui caracter de slujitor, după voia lui Dumnezeu (vezi formarea ucenicilor lui Isus).

Având în vedere toate acestea, ne vom uita la câţiva oameni ai lui Dumnezeu despre care vorbeşte Sfânta Scriptură şi vom căuta să înţelegem ce legătură este între a fi slujitorul lui Dumnezeu şi a face faptele de slujire pe care le cere Dumnezeu.

EZRA – REFORMATOR SPIRITUAL

Ezra 7-10; Neem. 8

Contextul slujirii lui Ezra

Despre Ezra vorbeşte el însuşi în cartea care-i poartă numele. Viaţa şi slujirea lui sunt legate de perioada de restaurare a poporului lui Iuda după robia babiloniană. După această robie, în baza decretului regelui medo-persan Cirus cel Mare din anul 538 î. Cr. (Ezra 1; 2 Cron. 36:22-23), au avut loc 3 întoarceri ale rămăşiţei poporului iudeu în ţara natală - Iuda; fiecare dintre aceste reveniri în ţara lui Iuda a fost legată de un om al lui(sau oameni ai lui) Dumnezeu şi fiecare din ele a fost legată de o anumită lucrare de restaurare în poporul iudeu:

În 538 î. Cr. sub conducerea lui Zorobabel (descendent din David) şi a marelui preot Iosua s-a întors în ţară un grup de aprox. 50.000 de iudei (Ezra 1-2). În perioada 538 – 515 î. Cr. a fost reconstruit Templul de la Ierusalim. În această perioadă au slujit şi profeţii Hagai şi Zaharia (în special după anul 520 î. Cr. – vezi Ezra 1-6);
În 458 î. Cr. (deci după 80 de ani) sub conducerea marelui preot şi cărturar Ezra s-a întors în ţară un alt grup de aprox. 5000 de iudei (Ezra 7-8). În perioada 458-456 î. Cr. poporul iudeu a fost restaurat în plan spiritual (adus la pocăinţă sub conducerea lui Ezra – vezi Ezra 7-10);
În 444 î. Cr. dregătorul Neemia, a revenit în ţara lui Iuda pentru a reconstrui zidurile Ierusalimului, în baza decretului regelui persan Artaxerxe (cartea Neemia). Zidurile au fost reconstruite şi poporul rededicat Domnului sub conducerea lui Neemia şi a lui Ezra. Neemia a continuat restaurarea Ierusalimului şi după 432 î. Cr. În această perioadă Neemia a condus reforma socială iar Ezra a condus reforma spirituală a poporului iudeu. În această perioadă (aprox. 450-430 î. Cr.) a mai lucrat şi profetul Maleahi – ultimul profet al Vechiului Testament.
Inima lui Artaxerxe a fost sensibilizată de Domnul pentru ca el să glorifice Casa Domnului şi să fie binevoitor faţă de poporul Domnului (7:27).
Artaxerxe a ajuns să aibă o deplină încredere în Ezra, pentru ca să-i încredinţeze daruri şi valori inestimabile, şi o misiune de mare importanţă (7:12-26).
Ezra a condus întreaga operaţiune de aducere a oamenilor potriviţi şi a darurilor pentru
Adoptarea unei atitudini potrivite în urma unei evaluări reale a crizei, în lumina lui Dumnezeu.
Adoptarea unor acţiuni concrete şi înţelepte care să vizeze rezolvarea totală a crizei spirituale, nu flagelarea oamenilor (vezi „asprime faţă de trup”, fără nici o eficienţă „împotriva gâdilării firii pământeşti” – Col. 2:22-23).
Ocazia citirii Legii este una specială – după terminarea zidurilor, înainte de sărbătoarea corturilor (8:1-3). Tot poporul era adunat să fie cu luare aminte la citirea cărţii Legii. Înţelegem de aici că Legea Domnului are locul potrivit în contextul lucrării lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat o izbândă poporului (6:15-16), redându-le locul promis (Ierusalimul), şi urmau să se bucure înaintea Domnului, plini de recunoştinţă de toate binecuvântările Lui (sărbătoarea corturilor). Cele 2 evenimente reprezintă, putem spune, lucrarea de răscumpărare a Domnului faţă de poporul Său. În acest context al lucrării răscumpărătoare Cuvântul Domnului îşi are locul său central. În Exod 20, atunci când Domnul dă Legea Lui lui Israel prin Moise descoperim ceva care este de mare importanţă: Legea este dată în contextul lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu („Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei” – Ex. 20:2; urmează apoi poruncile Legii). Dumnezeu nu a dat lui Israel Legea pentru ca să fie eliberaţi din robie, ci pentru că poporul era deja eliberat şi de aceea acum aparţinea Domnului, iar Domnul era al lui Israel; de aceea, din cauza răscumpărării, poporul era obligat să asculte de Domnul (vezi şi 2 Cor. 5:14-15). Ezra cunoaşte bine toate acestea şi exploatează excelent momentul; plasează Legea în contextul ei normal. Observă că poporul era deja deschis ascultării Cuvântului Domnului (Neem. 8:1); poporul era motivat din cauza lucrării lui Dumnezeu faţă de popor şi doritor să-L asculte. Un bun cărturar, ca Ezra, ştie aceasta şi foloseşte cu înţelepciune acest cadru. Ştie să atragă poporul Domnului lângă Cuvântul lui.
Ezra citeşte Legea într-un mod solemn. S-a arătat că pentru Ezra citirea Legii Domnului nu reprezintă un lucru banal, fără importanţă; este un moment de închinare (8:4-6). În contextul de atunci tot poporul s-a sculat, Ezra a binecuvintat pe Domnul şi toţi s-au închinat înaintea Lui. Este clar că citirea Legii pentru Ezra este un moment special de o covârşitoare importanţă. Avem aici în vedere serviciile divine în care într-un cadru special citirea Scripturii are un rol foarte important. Este important ca citirea să se facă de oameni dedicaţi, să citească cu glas tare, în mod clar, cu toată inima. Dar orice moment al citirii şi explicării Cuvântului înaintea altora (chiar într-o conversaţie în doi), duhul de închinare trebuie arătat şi perceput de cei din jur (vezi Lc. 24:30-31 – Isus a fost recunoscut prin maniera în care binecuvânta şi împărţea pâinea; era un mod specific al lui Isus de a face cele mai mici şi cele mai obişnuite lucruri).
Ezra a explicat Legea poporului (8:8). Putem vorbi de predicare aici, dar şi de consiliere, de explicare a cuvintelor Scripturii. Ezra cunoştea Legea Domnului şi ştia să dea explicaţii potrivite care să-i ajute pe cei din popor să împlinească cum se cuvine Cuvântul. De menţionat aici este faptul că nu vedem aici o citire de 10 minute sau o explicaţie ocazională. Ezra a citit Legea cel puţin 6 ore pe zi, şi aceasta aproape o lună de zile. Aceasta a însemnat o expunere amănunţită, detaliată, completă a Legii. Este mare nevoie de o expunere sistematică, clară, corectă, completă a Cuvântului lui Dumnezeu tuturor credincioşilor. Dacă Biserica nu creşte şi nu este puternică, este din cauză că în Biserică nu este un program de expunere sistematică a Cuvântului lui Dumnezeu. Pavel se simţea responsabil de expunerea întregului plan al lui Dumnezeu (Fap. 20:26-27 – atenţie la cuvintele: „sunt curat de sângele tuturor”; vezi şi Fap. 19:8-10 – la începutul vieţii biseriii Pavel expunea mult timp Cuvântul tuturor).
Ezra are la dispoziţie o echipă cu care colaborează în explicarea Legii către popor. El nu poate lucra de unul singur; şi alţii sunt implicaţi în această lucrare de învăţare a Cuvântului lui Dumnezeu (8:4,7-8). Aceştia desigur au fost echipaţi şi apoi implicaţi în slujire. Pentru această lucrare nu au fost chemaţi oricine, ci cei care s-au validat prin caracter şi dar (vezi 1 Tim. 3; Tit 1; 2 Tim. 2:1-2).
Ezra, cu echipa lui, învaţă poporul şi cum să se bucure înaintea Domnului, cum să celebreze sărbătorile Domnului (8:9-18). Merită să medităm serios la aceste lucruri. Învăţarea Cuvântului presupune edificarea credincioşilor în toate domeniile vieţii şi în toate detaliile ei. Poporul este învăţat la un moment dat: „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră” (8:10). Învăţăm noi pe credincioşi cum să se bucure, cum să se distreze? Îi învăţăm noi care sunt adevăratele momente în care să ne bucurăm înaintea Domnului? Îi învăţăm noi cum să o facă cu adevărat? Sunt credincioşii motivaţi la a se bucura cu adevărat de lucrările Domnului? Folosim noi aceste ocazii pentru a învăţa pe credincioşi, dar şi pe cei din familia noastră Cuvântul Domnului (Ex. 12:25-28)?
Ezra se implică în toate momentele, fie ele speciale, fie ele obişnuite, ale vieţii poporului Domnului (Neem. 12:36), ca unul care este în fruntea lor. Evenimentele vieţii oferă ocazii excelente de a-i învăţa pe credincioşi Cuvântul Domnului. La inaugurarea zidurilor restaurate ale Ierusalimului (o ocazie foarte specială pentru popor) Ezra era de faţă şi conducea procesiunea de sfinţire a zidurilor. Ezra era în mijlocul poporului. Desigur el a fost şi în toate celelalte momente ale vieţii poporului, în mijlocul lui, în fruntea lui cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul Domnului nu se învaţă doar la seminarii speciale, în şcoli speciale, ci în mod deosebit în mijlocul vieţii, în evenimentele ei, fiind în mijlocul credincioşilor, în fruntea lor şi învăţându-i de fiecare dată să împlinească Cuvântul în trăirea efectivă a vieţii.
Ezra nu ar fi putut nimic din toate acestea dacă n-ar fi fost el însuşi umplut cu Cuvântul lui Dumnezeu (Ezra 7:10). Aşa cum s-a arătat, el însuşi şi-a pus „inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului” (vezi Colos. 3:16; 2 Tim. 3:14-17). Acest lucru a fost pentru Ezra obiceiul său de-a lungul întregii sale vieţi. Apoi, el şi-a pus inima „să înveţe pe oameni ... legile şi poruncile”. Nu poţi să-i înveţi pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu dacă în primul rând nu te laşi tu învăţat de Dumnezeu în Cuvântul Său. Ezra a fost înainte de orice un mare caracter şi astfel el a realizat o slujire mare. Un mare caracter realizează o mare slujire.
Ana, în situaţia când era înţepată de Penina şi când sufletul ei era plin de durere, nu reacţionează omeneşte. Nu răspunde cu aceeaşi monedă Peninei, nu lasă ca durerea să-i doboare viaţa şi s-o „acrească” în comportarea ei, ci aduce durerea ei în rugăciune înaintea Domnului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au rezolvat conflictele externe şi interne vărsându-şi sufletele înaintea Domnului (vezi Psalmii). Au stat înaintea Lui până ce pacea Domnului le-a inundat fiinţa (fie că ei au înţeles planul Domnului – vezi Ps. 73; 2 Cor. 12:7-10; fie că Domnul le-a dat ce ei ceruse – 1 Sam 1:17-20). Ei au rămas în duh de rugăciune până la acest deznodământ. Ei au ştiut că soluţia este Domnul Însuşi prin intervenţia Lui. Ea a ţinut în sufletul ei durerea nelovindu-i cu aceasta pe cei din jurul ei, chiar dacă durerea din inima ei era evidentă pentru cei dragi.
Ana se roagă Domnului în ciuda imposibilităţii ei de a avea copii (1:2,5 – Domnul o făcuse stearpă). De ce să te rogi Domnului, când Domnul a hotărât aşa ceva? Cum să insişti în rugăciune în situaţia în care nu există nici o posibilitate de rezolvare a problemei (Să stai în duh de rugăciune până la primirea răspunsului Domnului, ca şi cum nu te-ar satisface să te resemnezi, şi să consideri că aceasta ar fi voia Domnului)? Trebuie să înţelegem ceva despre voia Domnului, atunci când ne rugăm Lui. Ana era conştientă că nu se pune problema deloc să te resemnezi, în această situaţie, şi să spui: „Aşa vrea Domnul.” De ce? Pentru că nu aceasta este voinţa Domnului. Să explicăm. Una este faptul să înţelegi ca şi Pavel că „Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Cor. 12:9), într-o situaţie în care Pavel suferea din cauza unui ţepuş în carne, dar el se bucura de binecuvântarea mântuirii lui Dumnezeu, în ciuda acestui ţepuş; şi cu totul altceva este faptul să înţelegi (desigur în contextul Vechiului Testament) că ai nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu, binecuvântare arătată prin copii. Problema pentru Ana era că ea nu apărea a fi binecuvântată de Dumnezeu (Deut. 7:13-14), şi în acest caz voia Domnului era ca fiecare din poporul Domnului să aibă binecuvântarea Lui. Ana, în acest caz, s-a bazat pe voinţa Domnului de a fi şi ea binecuvântată şi pe puterea Lui de a binecuvânta, în ciuda unei stări temporare de imposibilitate de a avea copii. Ana a crezut pe Domnul că vrea s-o binecuvinteze şi pe ea şi că El poate acest lucru. De aceea ea a stăruit în rugăciune înaintea Domnului (Matei 7:7-12; Luca 11:9-13; 18:1-8 – îndemnurile la stăruinţă în rugăciune sunt valabile în acest caz). Noi trebuie să cunoaştem ce vrea cu adevărat Dumnezeu în viaţa noastră şi ce îngăduie El în mod temporar: ce trebuie să lăsăm în mâna Domnului să rezolve El aşa cum El consideră, fiind alte lucruri mai importante, şi care sunt lucrurile cu adevărat importante în ochii lui Dumnezeu – lucruri pentru care trebuie să ne batem în rugăciune (de ex. noi, chiar dacă ne putem ruga pentru sănătatea noastră fizică, trebuie să lăsăm aceasta la latitudinea lui Dumnezeu, încrezându-ne în El, orice s-ar întâmpla; dar atunci când copilul nostru nu este mântuit şi trăieşte în păcat, noi suntem obligaţi să stăruim înaintea Domnului pentru mântuirea Lui – voia Domnului fiind în mod clar mântuirea sa. Nu avem voie să nu stăruim în rugăciune înaintea Domnului pentru salvarea copilului nostru. Ar însemna necredinţă în Domnul, din partea noastră şi necunoaşterea voii Sale). Ana se uită la Dumnezeu şi spune: „trebuie să stăruiesc în rugăciune pentru că Domnul vrea să mă binecuvinteze şi El poate aceasta, în ciuda imposibilităţii mele naturale de a avea copii”.
Ana a mers la Silo (locul prezenţei Domnului) pentru a se ruga conform voii Sale pe care a arătat-o în Sfintele Scripturi. O vedem pe Ana mergând la Silo, mergând atunci când poporul Domnului mergea la Silo, şi o vedem aducând jertfe după Lege, cu familia ei. Toate acestea ne arată că Ana nu a ieşit din cadrul voii lui Dumnezeu nici chiar atunci când s-a rugat pentru nevoia ei.
Ana se roagă cu întreaga inimă şi, desigur cu deplină credinţă în Dumnezeu. Ni se spune că „Ana vorbea în inima ei, şi numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul” (1:13). Este o rugăciune profundă, şi este una faţă în faţă cu Domnul; nu este o rugăciune superficială, de paradă, doar pentru ca să fie auzită de alţii (vezi Mat. 6:1-18). Este adevărat că Eli o vede şi crede că este beată. O percepţie, desigur greşită, dar tocmai aceasta arată că lăuntrul ei participa la rugăciune într-un mod intens (1:12-16). Oamenii lui Dumnezeu nu trebuie să oprească pe cineva să se roage înaintea Domnului, ci să îi înţeleagă nevoia; în acelaşi timp, atunci când ne rugăm, trebuie să o facem astfel ca Dumnezeu Însuşi să ne audă rugăciunea. Domnul Isus spune în Mat. 6:6 că Tatăl „vede în ascuns” şi de aceea noi trebuie să ne rugăm cu toată inima noastră, pentru că la acest nivel Dumnezeu ne vede nevoia pentru a ne răspunde.
Ana se roagă în modul cel mai umil cu putinţă. Ea se consideră „roaba Domnului” (1:11), dar şi „roaba lui Eli”, ca om al lui Dumnezeu (1:16), bazându-se în totalitate pe bunăvoinţa Domnului (1:11). În faţa lui Dumnezeu trebuie să vii ca o persoană conştientă de nevrednicia ta, bazându-te în totalitate pe bunăvoinţa Domnului, pe harul Lui (1:11; Lc. 18:9-14).
Ana face o rugăciune precisă: se roagă pentru un băiat, şi face o promisiune Domnului cu privire la acesta (1:11). Ea promite că-l va dedica Domnului într-un mod special (referinţa aici este la jurământul de nazireat, o dedicare specială Domnului – Num. 6:1-21; Jud. 13:2-5). În acelaşi timp, pentru că jurământul unei soţii putea fi abrogat de soţ (Num. 30), ea mai târziu, când trebuie să facă ceea ce a promis, cere permisiunea soţului ei (1 Sam. 1:22-23). Important este faptul că Ana se simte obligată înaintea Domnului să facă această promisiune specială în situaţia în care El îi va îndeplini dorinţa. Cum trebuie privită o asemenea promisiune? Noi putem să nu facem promisiuni, dacă ne dăm seama că nu le putem îndeplini. Ana a considerat, de fapt, că singurul răspuns dat lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care El o dă, este dedicarea totală faţă de El. Pavel subliniază acelaşi principiu în 2 Cor. 5:14-15. El spune că „dragostea lui Cristos ne strânge (constrânge)” la dedicare. Întotdeauna vedem la oamenii lui Dumnezeu o asemenea dedicare faţă de Dumnezeu după ce El şi-a arătat îndurarea (vezi şi Isaia 6:8). Trebuie să ne punem foarte serios întrebarea: Dacă Domnul ne-a dat binecuvântarea Sa în Cristos, de ce oare dragostea lui Dumnezeu nu ne constrânge la dedicare totală faţă de El. Ana a considerat de la sine înţeles că trebuie să arate dedicarea sa faţă de Domnul.
Ioan 1:35-44 – Andrei, un ucenic al lui Ioan Botezătorul, Îl găseşte pe Isus împreună cu un alt ucenic al lui Ioan B., Ioan (evanghelistul), şi apoi Andrei îl aduce pe fratele lui, Petru, la Isus;
Matei 4:18-20; Mc. 1:16-18 – Andrei, alături de Petru, şi de alţi ucenici acceptă chemarea Domnului Isus de a-L urma;
Mc. 1:29-31 – Andrei locuia împreună cu Petru în aceiaşi casă.
Mat. 10:1-5; Mc. 3:13-19; Lc. 6:12-16; 9:1-2 – Chemarea celor 12 pentru pregătirea în vederea marii însărcinări;
Ioan 6:4-9 – În discuţia dintre Domnul Isus şi ucenici, legată de înmulţirea pâinilor şi a peştilor, se remarcă Filip şi Andrei; acesta din urmă indicând un băieţel care are 5 pâini şi 2 peşti, insuficienţi după el pentru a hrăni mulţimea de oameni care era acolo.
Ioan 12:20-22 – Andrei, împreună cu Filip şi la solicitarea acestuia, merg împreună la Isus pentru a-I vorbi despre nişte greci care-L căutau pe Acesta, cu ocazia prăznuirii ultimului Paşte.
Prin propovăduirea lui Ioan Botezătorul (Ioan 1:35-37) – am putea spune, prin propovăduirea Evangheliei şi prin credinţa în aceasta (în vestea despre Cristos).
Prin experienţa personală pe care Andrei a avut-o cu Isus Cristos (Ioan 1:38-40) – nu a fost suficient pentru Andrei să audă şi să creadă Evanghelia; el a trebuit să-L urmeze pe Isus şi să stea cu El, auzindu-L pe Acesta.
Marta – era o femeie de acţiune care s-a remarcat prin slujirea ei (activitatea ei) faţă de Domnul şi faţă de alţii (Lc. 10:38-42; Ioan 12:2). Marta „slujea” pe toţi cei ce erau la masă. Aceasta presupune o activitate susţinută, bine organizată, manifestată prin fapte de slujire efectivă. Slujirea ei răspunde la întrebarea: „Ce lucrare trebuie să facem şi prin ce activităţi o realizăm?” Desigur, orice slujire prin Duhul Sfânt este un act de închinare înaintea Domnului. Marta este prototipul celor care slujesc prin lucrări concrete de binefacere şi dărnicie (Evr. 13:16). Slujirea ei ne îndreaptă atenţia spre „faptele bune (care sunt acestea)” pregătite de Dumnezeu ca să umblăm în ele (Efes. 2:10).
Lazăr – a fost omul care a fost înviat de Domnul Isus Cristos (Ioan 11:1-46) şi de aceea a devenit o mărturie a lui Cristos. Ni se spune că „o mare mulţime de iudei au aflat că Isus era în Betania; şi au venit acolo, nu numai pentru Isus, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi” (Ioan 12:9). Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă cu Domnul ca unul care era un punct de atracţie, alături de Domnul Isus (Ioan 12:1-2); el era dovada puterii, mesianităţii şi divinităţii lui Isus. Slujirea lui Lazăr, faţă de Dumnezeu şi oameni, s-a manifestat prin mărturia vieţii lui. Această slujire răspunde la întrebarea: „În ce direcţie trebuie să-L slujim pe Dumnezeu”. Noi suntem chemaţi să fim martori ai Domnului Isus Cristos, să-L slujim pe Dumnezeu, ca şi Pavel, în Evanghelia Fiului Său (Rom. 1:9).
Maria – era o femeie contemplativă, care a stat la picioarele Domnului, ascultându-I cuvintele. Faptele ei sunt fapte ale închinării inimii ei înaintea Domnului. „Ea” – a spus Domnul Isus – „a făcut un lucru frumos faţă de Mine” (Mc. 14:6). Faptele ei se remarcă prin calitate deosebită. Ele sunt exteriorizarea unui caracter plin de dragoste şi devotament faţă de Domnul. Aşa cum mirosul mirului de nard curat care a umplut casa a arătat valoarea deosebită a parfumului ei, aşa şi fapta ei a avut o aromă deosebită pentru Domnul. Slujirea ei faţă de Domnul Isus răspunde la întrebarea: „Cum trebuie să-L slujim pe Dumnezeu?” Fapta Mariei arată spre caracterul şi motivaţiile faptei ei. La fel şi noi vom fi apreciaţi prin natura faptelor noastre, prin mireasma pe care o lăsăm înaintea Domnului şi înaintea oamenilor.
Valul momentului istoric, (un moment special în evanghelizare);
Valul locului în care s-a făcut evanghelizarea;
Valul oamenilor evanghelizaţi;
Valul intervenţiilor divine speciale (miraculoase).
în urma declanşării prigoanei mulţi predică Cuvântul în Iudeea şi Samaria (8:1-25 – vezi Filip);
un famen etiopean (se pare prozelit) este convertit prin Evanghelie; acesta duce Evanghelia în Etiopia ( 8:26-40 – prin Filip);
Saul din Tars devine apostolul Pavel, prin Evanghelie (9:1-30). În acest fel Dumnezeu hotărăşte omul pentru a duce Evanghelia la neamuri. Prin el, mai întâi, Evanghelia este dusă în Cilicia, în Tars.
Evanghelizarea se extinde în Iudeea, Galileea şi Samaria, în mod deosebit prin lucrarea lui Petru (9:31-43);
Este convertit un sutaş roman – Corneliu; el este doar temător de Dumnezeu (simpatizant al iudaismului). Petru este cel care îi predică acestuia Evanghelia în Cezarea (10:1-11:18);
Evanghelia ajunge chiar până în Antiohia Siriei, şi nu doar la iudeii de aici ci şi la cei dintre neamuri din această zonă. Apare astfel Biserica din Antiohia – un centru al evanghelizării printre neamuri (11:19-30). Prin convertirea famenului etiopian (Fap. 8) iată că un descendent din Ham (Etiopia s-a numit „Cuş”, un fiu al lui Ham – Gen. 10:6) a primit Evanghelia (vezi aluzia la binecuvântarea famenilor din Isaia 56:3-5); Imediat apare (în Fap. 9) convertirea lui Pavel prin Evanghelie (un descendent din Sem); apoi, imediat în Fap. 10 apare convertirea lui Corneliu (un descendent din Iafet). În acest fel, în cap. 8-10, apar la un loc reprezentanţii tuturor raselor pământului; Evanghelia i-a unit pe toţi oamenii în Domnul Isus Cristos.
Iacov apostolul, fratele lui Ioan este ucis de Irod, iar Petru urmează a fi executat şi el – aşadar o altă lovitură dură dată evanghelizării. Dar Petru este salvat de către un înger al Domnului în mod miraculos din temniţă, iar Irod moare, lovit de un alt înger al Domnului. Cuvântul Domnului se răspândea tot mai mult şi biserica creştea. Bisericile din Ierusalim şi din Antiohia colaborează pentru cauza Evangheliei (cap. 12).
Trebuie să ne aducem aminte de propovăduirea Domnului Isus Cristos în Samaria (Ioan 4:1-42), în timpul vieţii Sale pământeşti. În urma evanghelizării femeii de la fântâna din Sihar, şi în urma şederii Domnului timp de 2 zile, ni se spune că foarte mulţi „au crezut în El din pricina cuvintelor Lui” (vezi Ioan 4:40-42). Aceşti oameni au ajuns la convingerea că Domnul „este în adevăr Cristosul, Mântuitorul lumii” (v. 42). Cei din Samaria au avut, deci, o ocazie excepţională: de a-L vedea şi a-L asculta pe Domnul Isus Însuşi. Nu cunoaştem alte poposiri ale Domnului în Samaria, în afară de momentul trecerii Lui prin Samaria în drum spre Ierusalim, atunci când Domnul şi ucenicii lui nu au fost primiţi în casele lor, şi când ucenicii au cerut să se coboare foc din cer peste samariteni – lucru neacceptat de Domnul (Lc. 9:51-56). Oricum, Domnul nu a avut în vedere Samaria în timpul misiunii Sale pe pământ (a considerat că nu era momentul). Domnul Isus, însă, a făcut o afirmaţie faţă de ucenicii Săi pe care Filip, desigur, a cunoscut-o: „Nu ziceţi voi că mai sunt 4 luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş.” (Ioan 4:35). El a continuat să vorbească despre beneficiile secerătorilor şi despre faptul că ucenicii au intrat deja în osteneala celor care au semănat sămânţa Evangheliei în Samaria – ei trebuie doar să secere recolta (Ioan 4:36-38). Domnul Isus a vrut să spună că sămânţa Evangheliei deja a fost pusă (prin lucrarea Lui), urmând ca după înălţarea Lui urmaşii Săi să treacă la recoltarea roadelor lucrării Sale. Filip, deci, a înţeles că merge într-un loc deja pregătit pentru colectarea convertiţilor prin Evanghelie. Acum era momentul ca şi Samaria să fie trezită prin evanghelizare. Recoltele erau coapte, acum era momentul secerişului în Samaria. Filip le-a propovăduit pe Cristos (Fap. 8:5). El a trebuit să facă acest lucru, dar el acum a propovăduit un Cristos care a murit pentru păcatele lor, care a înviat şi S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu prin puterea Celui Prea Înalt. În acest fel, convingerea despre Cristos, pe care Domnul Însuşi le-a dat-o, atunci când El a fost în mijlocul lor, s-a transformat în convertire a lor prin vestirea Evangheliei din partea lui Filip. Propovăduirea lui Filip nu a venit pe un teren sterp; Domnul pregătise deja pământul inimii samaritenilor dinainte. Noi, în evanghelizare, ar trebui să fim atenţi la felul cum Domnul a pregătit înainte inima celor pe care îi evanghelizăm. Este nevoie de o pregătire a inimii celor pe care îi evanghelizăm. Dumnezeu Însuşi o poate face. Noi trebuie să ne rugăm Domnului pentru ca inima păcătoşilor să fie pregătită pentru primirea Evangheliei. Lucrarea efectivă a noastră trebuie să fie doar aruncarea seminţei (vezi Mat. 13), adică vestirea Evangheliei. Desigur, noi putem fi uneltele prin care Domnul lucrează la inimile celor pe care îi evanghelizăm (prin trăirea noastră – vezi 1 Pet. 3:1-4; Rom. 12:17-21; Ioan 13:34-35), dar Domnul este Acela care lucrează efectiv la inima omului. Aşa cum Filip a ţinut cont de pregătirea terenului Samariei (lucrare făcută de Domnul), aşa şi noi trebuie să ţinem cont de lucrarea de pregătire a terenului inimii oamenilor pe care îi evanghelizăm.
Filip a propovăduit Evanghelia în puterea Duhului Sfânt. Ni se spune că oamenii „luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele pe care le făcea” (8:6). Se vorbeşte în continuare despre demonizaţi eliberaţi de duhurile rele, de oameni vindecaţi de bolile lor (8:7). Mai mult, ni se spune că puterea semnelor lui Filip a depăşit puterea vrăjilor făcute de un oarecare Simon, care îi uimise cu vrăjitoriile lui pe cei din Samaria. Filip, deci, vestea Evanghelia însoţind vestirea lui prin semnele şi lucrările Duhului Sfânt şi aceste semne întreceau puterea semnelor celui rău. Aceasta a întărit convingerea celor din Samaria în privinţa propovăduirii lui Filip. Ce putem spune noi despre o asemenea însoţire a predicării Evangheliei? Trebuie şi noi, ca Filip, să vestim Evanghelia făcând semne, vindecări, eliberări de demoni? Noi trebuie să înţelegem bine rolul acestor lucrări ale Duhului Sfânt. Scopul lor este bine precizat În Cuvântul lui Dumnezeu – întărirea mărturiei Evangheliei, nu pentru alte scopuri (Evr. 2:4). (1) Când este nevoie de o confirmare divină în plus a adevărului Evangheliei, aceasta este dată prin Duhul Sfânt. Dar nu totdeauna Domnul a dat asemenea confirmări (vezi convertirea Lidiei – Fap. 16:13-15). Oricum, evanghelistul trebuie să fie în totalitate supus Duhului Sfânt, pentru că El dă semnele atunci când vrea şi cum vrea (vezi 1 Cor. 12). Noi nu suntem manipulatori ai Duhului Sfânt ci sub controlul Lui (vezi şi Fap. 8:18-23). (2) A existat o perioadă specială în istoria evanghelizării, când aceste semne au fost date din belşug – perioada apostolilor lui Cristos. Apostolii au fost urmaşi direcţi ai Domnului Isus Cristos şi ei au depus o mărturie specială pentru Domnul – mărturia martorilor oculari (Fap. 2:32-36; 1 Ioan 1:1-4). În baza mărturiei lor s-a putut scrie Noul Testament, şi în acest fel s-a aşezat temelia Bisericii (1 Cor. 3:10-11; Efes. 2:20). Pentru consolidarea mărturiei Evangheliei prin lucrarea apostolilor, pentru consemnarea în scris a acestei mărturii, în vremea când Noul Testament nu era încă scris, a fost nevoie de o validare cu totul excepţională a acestei Evanghelii – prin „semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa” (Evr. 2:3-4 – observă că se vorbeşte despre „mărturia lor”, „adeverită de cei ce au auzit-o” – apostolii). Nu trebuie să respingem semnele, puterile şi feluritele minuni, atunci când ele se înfăptuiesc astăzi, dar nu trebuie să le considerăm ca fiind esenţiale pentru convingerea păcătoşilor. Dumnezeu convinge prin Cuvântul Evangheliei. Celelalte manifestări ale Duhului Sfânt doar întăresc, în anumite circumstanţe, convingerea lor, atunci când Domnul consideră că este nevoie. Noi trebuie să fim interesaţi doar de convertirea păcătoşilor prin Evanghelie. Când oamenii sunt convinşi de adevărul Evangheliei, noi ne-am atins ţinta în evanghelizare. Celelalte manifestări ale Duhului Sfânt noi trebuie să le lăsăm în seama Lui. Dar noi, ca oameni ai lui Dumnezeu, trebuie să fim în totalitate deschişi felului de a lucra a Duhului Sfânt, aşa cum Filip a fost. Oricum, Domnul Isus ne-a promis o însoţire specială în evanghelizare (vezi Mc. 16:15-20; Mat. 28:18-20), şi noi trebuie să ne lăsăm echipaţi în totalitate de Domnul pentru o asemenea lucrare. Echiparea şi împuternicirea din partea Duhului Sfânt, şi supunerea în totalitate Domnului, sunt esenţiale pentru o evanghelizare după voia Domnului. Filip a propovăduit un mesaj clar şi precis: „pe Cristos” (8:5), „Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Cristos” (8:12), „Cuvântul lui Dumnezeu” (8:14). De asemenea el a folosit echiparea şi împuternicirea Duhului Sfânt într-o deplină supunere faţă de El. (3) Dacă privim în întreaga carte a Faptelor Apostolilor, vom vedea că în prima parte a ei (evanghelizarea din Ierusalim, între iudei şi samariteni) semnele şi minunile apar foarte des în evanghelizare (vezi însă menţionarea: „Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod” – 5:12; Ştefan şi Filip acţionează ca şi apostoli, deşi ei nu sunt dintre cei 12), pe când în a 2-a parte a cărţii (evanghelizarea printre neamuri) minunile şi semnele sunt mai rare (deşi ele sunt prezente, făcute prin apostolul Pavel). Dacă luăm în considerare că „Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi Grecii caută înţelepciune” (1 Cor. 1:22), atunci este explicabil de ce lucrurile în evanghelizare, din cartea Faptelor, s-au întâmplat în acest fel. Domnul a folosit mijloace potrivite fiecărei naţiuni în evanghelizare. Dar nu este o regulă că în alte situaţii n-ar trebui înfăptuite minuni. În acelaşi timp, apostolii, sau cei care au făcut lucrare de apostolat (de pionierat) în diverse zone geografice, au prioritate în folosirea acestor minuni şi semne. Iarăşi spunem că nu trebuie să facem o regulă strictă, şi prin asta să limităm lucrarea Duhului Sfânt, dar trebuie să ţinem cont de aceste observaţii ca fiind călăuzitoare în demersul evanghelistic. Concluzia este aceasta: să ne lăsăm călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu pentru ca El să ne folosească aşa cum doreşte. Filip a fost un asemenea om.
Apare aici o precizare foarte interesantă, pe care ar trebui să o înţelegem corect. „Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la samariteni şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se coborâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt”. (8:14-17). Mai întâi, observăm că Filip nu lucrează pe cont propriu în evanghelizare. El este un misionar al Bisericii din Ierusalim şi dădea rapoarte ale lucrării sale. Se supunea, am putea spune, verificării Domnului prin supunerea lui faţă de Biserica din Ierusalim, faţă de apostoli şi prin a da socoteală de lucrarea lui. Filip este deci un evanghelist disciplinat, şi care consideră că lucrarea Domnului nu se face în mod independent, chiar dacă el îşi foloseşte din plin libertatea de acţiune, sub îndrumarea directă a Domnului. Noi avem de învăţat de la Filip în această direcţie. Se pare că în veacul apostolic, apostolii erau cei care supervizau mărturia despre Domnul Isus. Desigur ei erau trimişi de Biserica din Ierusalim, dar verdictul lor era esenţial în a se considera că o lucrare este de la Dumnezeu, sau nu (vezi şi trimiterea lui Barnaba în Antiohia – Fap. 11:21-26). Nu înseamnă că apostolii aveau autoritate în ei înşişi pentru a-şi spune cuvântul în problemele bisericilor, ci ei aveau o deplină autoritate, delegată din partea Domnului Isus Cristos – autoritatea era a Domnului, a Duhului Sfânt; ei, apostolii, fiind în totalitate supuşi acesteia (Fap. 15:7, 28; Gal 1:1). Filip a ţinut cont de autoritatea apostolilor, în probleme de doctrină, de învăţătură, de predicare a Evangheliei, de viaţă a Bisericii, în probleme spirituale. S-a supus acestei autorităţi. De aceea el nu a făcut ceea ce puteau face numai apostolii (punerea mâinilor peste credincioşii din Samaria pentru ca ei să primească Duhul Sfânt – 8:17). Filip a predicat doar Evanghelia. Nu a făcut însă totul în lucrarea care trebuia făcută în Samaria. Iarăşi un lucru care trebuie să-l învăţăm de la Filip. El şi-a cunoscut foarte bine limitele mandatului său. Cât de important este acest lucru? Vezi că unul din lucrurile care au contribuit la lepădarea lui Saul a fost tocmai faptul că şi-a depăşit mandatul pe care îl avea (1 Sam. 13:8-14; vezi şi pedepsirea împăratului Ozia – 2 Cron. 26:16-21; vezi şi lepădarea celor ce fac lucrări impresionante, bune chiar, dar nu în voia Domnului – Mat. 7:21-23). Lui Timotei i se stabilesc graniţe ale lucrării sale, prin cerinţele lui Pavel (1 Tim. 3:15; 4:13 – vezi comentariul din epistolele pastorale pentru aceste pasaje). Chiar Pavel ţine cont de graniţele pe care Domnul i le stabileşte lucrării sale (Rom. 15:17-21; 1:10; Gal. 2:7-10). Adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu fac o lucrare binecuvântată de El, cu deplin succes, pentru că, printre altele, ei se supun limitărilor pe care le stabileşte Dumnezeu pentru ei şi sunt credincioşi în lucrul încredinţat lor, în voia pe care Domnul a stabilit-o pentru ei (1 Cor. 4:1-2; 3:5-9; Mat. 7:21-23). Dar, de ce precizarea din 8:15-17 este interesantă? Pentru că este un caz atipic. Cei din Samaria primesc Duhul Sfânt după ce ei au auzit Cuvântul Evangheliei, şi după ce apoi au fost botezaţi de Filip (se pare că a trecut ceva vreme între cele două momente – cel puţin de ordinul zilelor). Acest lucru pare a fi în concordanţă cu Fap. 2:38-39 (botez, apoi venirea Duhului Sfânt), dar total diferit de ceea ce se întâmplă în viaţa lui Corneliu (Fap. 10:44-48; 11:15-17), adică: auzirea Cuvântului, venirea Duhului Sfânt şi în final botez. Dacă ne uităm în 1 Pet. 1:23-25 înţelegem că naşterea din nou (o lucrare pe care o realizează Duhul Sfânt în om –vezi şi Ioan 3) este o lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu (Cuvântul Evangheliei; vezi şi Efes. 1:13-14: credinţa în Cuvântul Evanghelie aduce pecetluirea cu Duhul Sfânt). Înţelegem că este vorba de o lucrare simultană, instantanee (Cuvântul Evangheliei crezut şi primit aduce automat lucrarea Duhului Sfânt – naşterea din nou). Apar 2 întrebări aici: (1) „Care este ordinea în care se derulează, în care trebuie să se deruleze, lucrurile (evanghelizare, botez, venirea Duhului Sfânt, sau evanghelizare, venirea Duhului Sfânt, botez)?”. Desigur, avem în vedere faptul că evanghelizarea include şi primirea Cuvântului de către omul evanghelizat. Dacă răspunsul este prima variantă, atunci se poate acredita ideea că botezul este esenţial pentru primirea Duhului Sfânt, de fapt pentru convertire (botezul produce convertire). Dacă este valabilă a 2-a variantă, atunci botezul (deşi este un lucru poruncit de Domnul) este doar o mărturie a faptului că cineva este convertit (vezi 1 Pet. 3:21-22). Desigur, poate apărea şi întrebarea: „De ce în Fapte apar două moduri în care întregul proces al convertirii se derulează?” (2) „De ce a fost nevoie de apostoli pentru a-şi pune mâinile pe oamenii care urmau a primi Duhul Sfânt?” „Este nevoie totdeauna de punerea pâinilor peste cineva pentru ca el să primească Duhul Sfânt (fie apostol, sau prezbiter, sau un om al lui Dumnezeu)?” Iarăşi vedem în Fapte două variante: În Fap. 8, apostolii îşi pun mâinile, şi oamenii primesc Duhul Sfânt. În Fap. 10 Petru predică şi Corneliu, dintr-o dată, primeşte Duhul Sfânt. În Fap. 11:19-23, cei care au primit Cuvântul „au crezut şi s-au întors la Domnul” (v. 21), iar apostolii, prin Barnaba, au constatat doar că harul lui Dumnezeu era la lucru (v. 23). Dacă prima variantă este adevărată, atunci se ajunge la ideea că are o mare importanţă ritualul punerii mâinilor pentru ca cineva să primească Duhul Sfânt. Dacă este adevărată a 2-a variantă, atunci punerea mâinilor este doar un act care consfinţeşte consacrarea cuiva, esenţială fiind lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt în viaţa cuiva – pe când actul exterior al punerii mâinilor devine doar un act public, vizibil, de mărturie a unei realităţi lăuntrice. Care sunt răspunsurile adevărate şi care este explicaţia a ceea ce ni se relatează în Fap. 8? Mai întâi, primirea Duhului Sfânt de aici (8:19) înseamnă primirea mântuirii (vezi Efes. 1:13-14 – pecetluirea cu Duhul Sfânt, ca şi arvună a moştenirii noastre; pecetluire în urma credinţei, sau primirii Cuvântului Evangheliei). „Darului Sfântului Duh”, despre care se vorbeşte în 2:38, este de fapt Însuşi Duhul Sfânt în persoană şi care asigură mântuirea celui care primeşte Evanghelia (2:40). Nu este vorba aici despre „darurile Duhului Sfânt” pe care Duhul Sfânt le dă credincioşilor mântuiţi în vederea slujirii, după cum voieşte El (1 Cor. 12). Mântuirea celor din Samaria este, deci, avută în vedere aici. Pe de altă parte felul în care ei au primit Duhul Sfânt a depins de situaţia lor specială. Samaritenii reprezentau un amestec de iudei şi neamuri (vezi 2 Împ. 17), şi această stare de lucruri îşi avea originea în ducerea în robie a 10 seminţii ale lui Israel în toată Asiria în 722 î. Cr. Asirienii, pentru a descuraja orice încercare de răzvrătire a popoarelor cucerite, a adus în zona Samariei oameni din multe naţionalităţi şi pe fiii lui Israel i-a împrăştiat în tot imperiul. De-a lungul timpului samaritenii şi-au construit un templu rival celui de la Ierusalim, cu preoţi proprii, pentru că ei nu erau primiţi să se închine în Ierusalim (vezi Ioan 4:19-24), fiind consideraţi ca şi necuraţi. Astfel că ei erau într-un conflict deschis cu iudeii, nu aveau deloc legătură cu aceştia; de aceea iudeii credincioşi ocoleau Samaria, dacă mergeau din Iudeea în Galileea, sau invers (vezi Ioan 4:9). Domnul Isus nu a făcut discriminare, ci s-a apropiat de samariteni, chiar şi de o femeie. Dar El, chiar dacă a arătat că nu are importanţă locul închinării ci spiritul ei (Ioan 2:21-24), totuşi a afirmat foarte clar calea mântuirii pe care Dumnezeu a stabilit-o: „Voi (samaritenilor) vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi (iudeii) ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei (Ioan 4:22). Filip a ţinut cont de acest fapt, în plus, pentru că cei care au primit Cuvântul Evangheliei din Samaria nu aveau experienţa deplină a mântuirii, a lăsat această problemă în seama Duhului Sfânt, în seama apostolilor prin care El a venit în viaţa acestor credincioşi samariteni. De ce aşa? Dacă samaritenii ar fi fost născuţi din nou (deci mântuiţi) doar prin predicarea lui Filip, aceştia puteau să creadă că există o altă cale a mântuirii, independentă de cea stabilită de Dumnezeu (alegerea lui Avraam, a lui Israel, a lui Iuda, venirea lui Cristos din Iuda – deci cea consemnată în Scripturile Vechiului Testament). Samaritenii trebuiau aduşi la calea pe care Domnul a trasat-o în VT, şi pentru că erau în conflict cu iudeii, ei bine, ei trebuia să se pocăiască de acest conflict. Ei nu trebuia să discute cine erau vinovaţi pentru separarea dintre ei şi iudei (aceasta era problema lui Dumnezeu), ei trebuia să arate o întoarcere reală şi totală la Dumnezeu (la calea stabilită prin revelaţia Scripturilor VT şi a NT). Nu aveau de ales. Nu puteau primi mântuirea lui Dumnezeu (Duhul Sfânt în ei) dacă nu se supuneau căii stabilită de Domnul: „Mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:22). Acceptarea venirii apostolilor în Samaria, tocmai din Ierusalim (ca reprezentanţi împuterniciţi au Domnului Isus Cristos), şi acceptarea umilirii lor în faţa acestora, veniţi din Ierusalim, pentru a primi Duhul Sfânt, însemna că ei acceptă calea mântuirii stabilită de Dumnezeu. De aceea, pentru samariteni, acesta a fost modul lui Dumnezeu de primi mântuirea din partea Lui (vezi un mod similar la convertirea lui Saul din Tars – Fap. 9:1-19; Saul a primit vindecare de orbirea lui şi chiar Duhul Sfânt prin punerea mâinilor lui Anania, un umil ucenic din Damasc; aceasta tocmai pentru a-l aduce Dumnezeu pe Saul la o deplină umilinţă şi pocăinţă, înaintea celor pe care i-a prigonit; cei prigoniţi de Saul, prin reprezentarea lui Anania, sunt canalele binecuvântării acestuia). Aşadar aici în Fap. 8 nu avem un model standard al procesului convertirii din partea lui Dumnezeu (procesul standard este realizat prin predicarea Evangheliei, primirea ei prin credinţă, pecetluirea cu Duhul Sfânt, deci naşterea din nou şi botezul ca mărturie a mântuirii primite). Dar noi avem de învăţat din Fapte 8, pentru că înţelegem că unele lucruri ar trebui puse la punct în viaţa unora care vor să se bucure din plin de experienţa mântuirii şi de siguranţa ei. Există o ordine a lucrurilor în mântuire care este într-o deplină armonie cu întreaga revelaţie a Sfintelor Scripturi (VT şi NT). Lucrarea lui Dumnezeu nu este niciodată în conflict cu revelaţia adevărului Său din întreaga Scriptură. Iată de ce apostolii înşişi au venit în Samaria, din Ierusalim, pentru ca prin mâinile lor să primească samaritenii Duhul Sfânt. Dar nu a fost nevoie de prezenţa lor, nici măcar prin reprezentant, pentru ca cei din Antiohia să primească Duhul Sfânt. Acelaşi lucru se poate spune despre mulţi alţii care au fost mântuiţi doar prin credinţa, prin harul lui Dumnezeu, în Isus Cristos (Fap. 15:11). Dacă descoperim în Fapte situaţii diferite (vezi cap. 10, când Corneliu vorbeşte în limbi după ce primeşte Duhul Sfânt; vezi 19:1-7, când foşti ucenici ai lui Ioan Botezătorul sunt botezaţi din nou, apoi primesc Duhul Sfânt şi vorbesc în alte limbi – ca şi cum semnul prezenţei Duhului Sfânt în credincios ar fi vorbirea în limbi; ca şi cum este esenţială punerea mâinilor peste cineva pentru ca ei să primească Duhul Sfânt), situaţii care nu mai apar în alte cazuri, pe acestea trebuie să le abordăm fiecare în parte, căutând să interpretăm corect, în lumina revelaţiei întregii Scripturi, sensul lucrării lui Dumnezeu în acele cazuri. Care ar putea fi în vremea noastră, în contextul trăirii noastre, aplicaţiile din Fap. 8:15-17? Există tipare de gândire şi de acţiune în oameni care s-au format de-a lungul timpului din diverse motive. Mulţi le consideră a fi tipare culturale, specifice unor grupuri de oameni, chiar popoare, şi care, consideră ei, nu ar trebui să se schimbe dacă ei Îl primesc pe Cristos; aceste tipare de gândire şi practică vin însă în contradicţie cu principiile revelate ale Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu: Războiul din Irlanda de Nord între catolici şi protestanţi a făcut ca aceste grupuri să fie într-un permanent conflict; catolicii nu-i acceptă pe protestanţi şi invers. Acest fapt a devenit deja fenomen cultural, manifestat în multe feluri. Un om care primeşte Evanghelia trebuie să înţeleagă că acest fenomen este o plagă, urmarea unei atitudini păcătoase a poporului ca întreg, şi nu un fenomen cultural care trebuie să rămână în mentalitatea credinciosului. Sau, în statul Nevada din SUA, în special în Las Vegas, se practică la nivel de stat jocurile de noroc. Este un fenomen cultural al statului Nevada, reglementat în legile acestuia. Mulţi credincioşi evanghelici consideră că nu este nici o problemă să practice asemenea jocuri şi ei spun chiar că dau zeciuială din câştigurile lor de la jocurile de noroc. Dar acest lucru contravine principiilor Cuvântului lui Dumnezeu (este un aspect al închinării la zeul „Noroc”). Un om care cunoaşte Evanghelia trebuie să renunţe la o asemenea practică. Duhul lui Dumnezeu vrea să aducă o transformare radicală în viaţa celui convertit, deci şi curăţirea de o asemenea mentalitate. Cel care nu vrea să renunţe la o asemenea mentalitate, nu este sub controlul Duhului lui Dumnezeu. Sau, dacă cineva este mântuit prin Evanghelie, acesta nu ar trebui să ajungă să se implice în lupta împotriva lui Israel (împotriva Sionismului care a adus pe scena istoriei în 1948 statul Israel – desigur, el poate acuza excesele şi procedurile fireşti din Sionism, dar el va înţelege totuşi că trebuie să se roage pentru mântuirea lui Israel şi să caute binecuvântarea lui Israel). Aceasta este în ton cu întreaga Scriptură (vezi Rom. 9:1-5; 11:1-5). Sau, mântuirea unui homosexual, va trebui să însemne automat renunţarea la o asemenea practică şi el nu trebuie să considere că aceasta este o problemă culturală care poate fi acceptată de Dumnezeu, ca şi cum chiar dacă practici un asemenea păcat poţi fi mântuit, poţi avea Duhul Sfânt. Sau, dacă vrea cineva mântuirea, acela trebuie să înţeleagă că nu are voie să trăiască în concubinaj cu cea este considerată soţia lui. El automat trebuie să se căsătorească şi să intre în ordinea firească a lucrurilor stabilite de Dumnezeu în Scripturi. Sau, un om care vrea să fie mântuit, dacă acceptă că poate fi modelul lui Dumnezeu pentru el şi familia lui „conceperea în eprubetă a copiilor”, sau, „clonarea lor”, el (ei) trebuie să înţeleagă că aceste practici sunt contrare voii lui Dumnezeu, nu vin din călăuzirea Duhului Sfânt, aşadar, dacă vor lucrarea Duhului lui Dumnezeu în ei, aceştia trebuie să renunţe la asemenea idei şi practici. Toate acestea ne spun nu faptul că „Mântuirea este prin credinţa în Cristos, plus acceptarea procedurilor menţionate mai sus” (mântuirea este doar prin Cristos), ci ne arată ceva despre stilul de viaţă, ideile scripturale conţinute în Cuvântul lui Dumnezeu şi pe care Duhul Sfânt le va aduce în gândirea şi viaţa noastră. A ţine morţiş la aceste lucruri şi a nu lăsa ca Duhul Sfânt să aducă curăţirea prin Cuvântul lui Dumnezeu (Scriptural) în noi, înseamnă de fapt periclitarea a ceea ce vrea Duhul Sfânt în noi, periclitarea mântuirii, chiar. Duhul Sfânt vrea să ne conducă pe făgaşul Scripturii şi noi trebuie să-L lăsăm să-şi facă deplin lucrarea în noi. Noi trebuie să ne lăsăm transformaţi în mintea noastră şi să nu ne potrivim chipului acestui veac (Rom. 12:1-2). Desigur orice păcătos poate fi mântuit (chiar şi homosexualii, sau anti-israeliţii, sau, curvarii, sau cei care au practicat diverse păcate înainte, sau care şi-au însuşit diverse filozofii de viaţă înainte, contrare Cuvântului lui Dumnezeu). Dar omul trebuie să accepte totala transformare în viaţa lui, transformare pe care o aduce Duhul Sfânt în el. El nu se poate transforma prin el însuşi, Duhul Sfânt Însuşi va face această transformare. Dar dacă omul nu vrea în ruptul capului să se lase schimbat şi de la început el va spune:”eu vreau să nu renunţ la asta, sau la asta, pentru că îmi place, pentru că este o problemă culturală a timpului nostru, dar vreau să fiu mântuit de alte păcate”, ei bine, el va compromite total mântuirea lui; el de fapt nu lasă ca Duhul Sfânt să-l conducă pe calea Scripturii şi să-l transforme radical, curăţindu-l de orice păcat şi de orice practică care îl duce la păcat şi care ar putea fi o piedică, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, pentru transformarea lui în asemănarea chipului lui Cristos. Duhul Sfânt este în acord total cu Cuvântul Scripturilor, cu Cuvântul lui Dumnezeu. El ne conduce la Cuvântul Scripturilor, El nu încalcă vreun principiu scriptural (Ioan 16:13). Multe obiceiuri (desigur nu toate), care au devenit cultură în viaţa popoarelor pot avea rădăcini demonice, păcătoase. Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi să le vedem în lumina Cuvântului lui Dumnezeu (a Scripturilor) şi ne va cere să renunţăm la ele, ne va elibera prin puterea Lui de acestea. Obiectivul Duhului Sfânt în noi este transformarea noastră după chipul ceresc, după chipul lui Cristos. Filip, ca evanghelist, ca şi om al lui Dumnezeu, a cunoscut toate acestea şi le-a administrat celor din Samaria sub călăuzirea Duhului Sfânt şi sub patronajul apostolilor.
Pasajul din 8:17-25 ne arată o altă faţetă a Samariei (faţetă care se poate regăsi şi în alte părţi). Simon, care părea a fi convertit (v. 13), dar care a fost tentat să manipuleze pe Duhul Sfânt în scopuri personale, a fost aspru mustrat de apostolul Petru pentru acest gând al lui. Prin confruntarea pe care Petru i-a aplicat-o lui Simon a ieşit la iveală ticăloşia îngrozitoare a unei inimi deznădăjduit de rele şi nespus de înşelătoare (Ierem. 17:9) şi nevoia unei pocăinţe radicale, profunde, dureroase chiar, în vederea unei reale mântuiri. În acelaşi timp, a ieşit foarte bine în evidenţă faptul că Dumnezeu oferă mântuirea Lui (prin lucrarea Duhului Sfânt în om) doar prin har, în dar (nu prin fapte, sau prin a plăti ceva pentru a obţine mântuirea lui Dumnezeu – Efes. 2:8-9). Mai mult decât atât, Petru arată clar, desigur în mod indirect, în ce constă mântuirea unui om: în lucrarea Duhului Sfânt în om prin Cuvântul Evangheliei lui Cristos (vezi Efes. 1:13-14; vezi Rom. 8). Duhul Sfânt al lui Dumnezeu întrupează Cuvântul Evangheliei în om (Îl convinge de păcat – Ioan 16:8-11, Îl arată pe Cristos ca Mântuitor al lui – Ioan 16:13-15, îi dă pocăinţă şi credinţă – Fap. 11:17-18, Îl face copil al lui Dumnezeu – Rom. 8:14-16, Îl uneşte pe convertit cu Cristos – 2 Cor. 5:17, cu moartea şi învierea Lui – Rom. 6, Îi aplică vieţii Sale neprihănirea lui Cristos – Rom. 3:21-26, Îl transformă din zi în zi tot mai mult în asemănare cu Cristos până va ajunge asemenea Lui, adică îl sfinţeşte – 2 Cor. 3:18, Îl va glorifica împreună cu Cristos – Rom. 8:28-30, Îl va face moştenitor pentru veşnicie al gloriei lui Cristos – Efes. 1:13-14; Rom. 8:16-17, Îl va face pe acesta să devină moştenirea lui Dumnezeu – Efes. 1:18; 1 Cor. 15:28). O asemenea lucrare din partea Duhului Sfânt în om presupune ca omul convertit să se supună în totalitate Duhului Sfânt; credinciosul nu este un manipulator al Duhului Sfânt, ci un om controlat de Duhul Sfânt (Rom. 8:5,9,13,14). Tocmai acest lucru a dorit să-l scoată în evidenţă Petru în mustrarea administrată lui Simon; prin cuvintele sale din 8:20-21, Petru i-a spus de fapt: „Nu tu vei folosi puterea Duhului Sfânt, lasă-te tu folosit de Duhul Sfânt! El, Duhul Sfânt, nu este o putere a lui Dumnezeu, El este o Persoană, a 3-a Persoană a Sfintei Treimi Divine; de aceea supune-te în totalitate Persoanei Duhului Sfânt, ca El să facă tot ce voieşte în viaţa ta”. Desigur, nu Filip a fost acela care a adus aceste precizări lui Simon. Dar toate acestea ne spun ceva despre felul cum să predicăm Evanghelia într-o anumită zonă, unor anumiţi oameni. Noi trebuie să vestim Evanghelia lui Cristos, nu o altă evanghelie, Evanghelia completă (Fap. 20:26-27; 1 Cor. 15:1-4; Gal. 1:7-9). Nu trebuie să ne mulţumim să-i vedem pe oameni entuziasmaţi doar, de Evanghelie (8:13). Noi trebuie să-i confruntăm pe oameni cu adevărul Evangheliei în aşa fel încât ei să-şi vadă întreaga ticăloşie a inimii lor, să vadă nevoia lor disperată după Cristos şi să accepte în totalitate să-şi pună încrederea în Domnul, astfel ca el să se abandoneze în braţele Lui, să se supună total Duhului Sfânt (vezi Gal. 2:20). Nu Filip i-a provocat această criză spirituală lui Simon (8:20-24; 2 Cor. 7:8-11), nu Filip a fost direct şi aspru cu Simon, ci Petru, atunci când a venit el. S-ar părea că Filip l-a tolerat lângă el pe Simon, că Filip nu i-a vestit o Evanghelie completă, că în prezenţa lui Filip Simon se simţea ca şi mântuit, într-o relaţie bună cu Domnul. Dar nu este aşa. Filip, aşa cum s-a arătat a vestit Evanghelia lui Cristos şi i-a botezat pe cei ce au primit-o. Dar, desigur, Filip le-a vorbit despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu de care ei au nevoie vitală, şi care va pecetlui mântuirea lor (Efes. 1:13-14). Filip, desigur, le-a spus că, în situaţia lor specială, nu el este mandatat să fie canalul prin care vor primi Duhul Sfânt, ci apostolii din Ierusalim. Filip le-a cerut desigur samaritenilor să aştepte pe reprezentanţii lui Cristos pentru ca prin ei să primească Duhul Sfânt. În contextul primirii Duhului Sfânt, când apostolii erau în Samaria, a ieşit la iveală starea reală a inimii lui Simon. Atunci Petru i-a replicat prompt. Cred că şi Filip ar fi procedat la fel, dacă el ar fi trebuit să fie implicat în disputa cu Simon. Ce înţelegem de aici. Înţelegem că Duhul Sfânt este cel care demască ceea ce este cu adevărat în inimă. Confruntarea unui păcătos trebuie să fie făcută sub călăuzirea Duhului Sfânt. El are dreptul şi autoritatea să judece inimile oamenilor (Ioan 16:8-12). Vor fi asemenea convertiţi, ca Simon, şi în bisericile noastre. Nu va fi evident de la început ce este în inima lor. Să lăsăm, deci, Duhului Sfânt posibilitatea să-i demaşte pe oameni (vezi 1 Ioan 2:18-19). Datoria noastră este alta: să vestim tot Cuvântul lui Dumnezeu, să le cerem oamenilor să primească întreaga Evanghelie, să se supună întregului plan al lui Dumnezeu. Nu trebuie însă să le dăm speranţe false oamenilor printr-o evanghelizare incompletă, nu avem voie să-i asigurăm de mântuire când ei nu sunt mântuiţi (când ei nu s-au supus în totalitate lui Cristos, Duhului Sfânt). Când vedem în viaţa acestora manifestări ca acelea ale lui Simon, noi trebuie să reacţionăm prompt, să le arătăm că dacă nu se pocăiesc de ticăloşia din inima lor, ei sunt pierduţi, chiar dacă ei s-au botezat şi par foarte interesaţi de lucrurile spirituale. Mântuirea, deci, este oferită doar prin harul lui Dumnezeu, nu prin fapte, nu poate fi cumpărată, ci este darul lui Dumnezeu şi deci primită în dar; mântuirea lui Dumnezeu devine efectivă în viaţa omului prin lucrarea Duhului Sfânt atunci când omul se supune total Domnului în toate aspectele vieţii sale, când omul acceptă să renunţe la tendinţa din inima lui de a manipula el puterea Duhului Sfânt, dar acceptă să fie el controlat de Persoana Duhului Sfânt. Aceasta este Evanghelia completă, aceasta trebuie predicată în orice loc.
Filip, de data aceasta, a fost condus de un înger al Domnului, de Duhul lui Dumnezeu Însuşi, spre acest om (8:26-29). Nu Filip s-a orientat, ci Dumnezeu l-a dirijat în mod precis. Nu totdeauna se întâmplă aşa. Dar, acest fapt ne arată că evanghelizarea este lucrarea lui Dumnezeu înainte de a fi un demers al evanghelistului. Filip a fost supus lui Dumnezeu în totalitate în acest demers evanghelistic (2 Cor. 5:20; Fap. 16:6-10). Trebuie să existe o colaborare între Dumnezeu şi omul Său în vederea evanghelizării. Noi trebuie să ne rugăm Domnului ca El să ne călăuzească în evanghelizare şi să fim deschişi voii Sale. Dacă El nu este cu noi nu vom putea face nimic (Ioan 15:5; Fil. 4:13). Pe de altă parte, din moment ce Dumnezeu ne conduce într-un mod special spre anumiţi oameni ca să-i evanghelizăm, aceasta înseamnă că acei oameni sunt pregătiţi de Domnul pentru a primi Evanghelia (vezi Fap. 16:14; 13:48). Aşa cum Samaritenii erau în acel moment al venirii lui Filip în Samaria pregătiţi pentru primirea Evangheliei, aşa a fost şi acest famen etiopian. Este foarte important să ne lăsăm direcţionaţi în evanghelizare spre cei pregătiţi de Domnul, să dăm atenţie în primul rând acestora. Este bine, desigur, să vestim tuturor Evanghelia, dar vom vedea pe parcurs cine este interesat de lucrurile lui Dumnezeu şi cine nu. Să ne rugăm pentru evanghelizarea tuturor oamenilor, dar să dăm o atenţie specială celor care, ca şi famenul, sunt deschişi Evangheliei; să-i lăsăm deocamdată pe cei care în acel moment nu vor vrea să-şi deschidă inima Domnului. Domnul va şti când şi cum să lucreze disponibilitate pentru Evanghelie în inima lor. Aşa au făcut toţi evangheliştii (vezi Pavel, vezi Fap. 16:6-10).
Famenul etiopian, aşa cum s-a spus, era un prozelit. El era adept al iudaismului, venea să se închine lui Dumnezeu la Ierusalim (8:27), citea din cartea lui Isaia, şi citea exact pasajul din cap. 53 despre mielul jertfit (8:30-34). Interesul lui pentru Cuvântul Domnului şi pentru înţelegerea lui era mare. Filip s-a folosit de aceste elemente în evanghelizare. El i-a predicat într-o manieră potrivită situaţiei şi aspiraţiilor lui. Dar famenul, deşi era prozelit, nu înţelegea Scriptura (8:30-31). Nu este vorba aici despre o neînţelegere a lui proprie, doar pentru că era etiopian. Era neînţelegerea pe care iudaismul o avea despre Isus Cristos. Toţi fariseii, cărturarii, învăţătorii legii au falimentat în a-L înţelege pe Domnul Isus Cristos. Famenul a moştenit o neînţelegere care era caracteristică întregului iudaism. Dar, diferenţa dintre mulţii iudei şi famen era că famenul îşi dorea sincer să înţeleagă Scripturile. El recunoaşte nevoia unui călăuzitor (8:31), pe când liderii religioşi ai lui Israel şi mulţi din Iudeea considerau o înjosire să se lase învăţaţi de nişte oameni care păreau simpli în ochii altora (4:13). Mai mult, era interesat de mântuirea lui Dumnezeu. El efectiv recunoştea că nu înţelege sensul cap. 53 din Isaia. Aici este vorba într-un mod clar despre mântuirea pe care o oferă Domnul prin jertfa mielului Său. Desigur, atunci când el citea din acest pasaj, inima lui ardea de dorinţa după mântuirea lui Dumnezeu şi după înţelegerea acesteia (vezi Lc. 24:32). Trebuie să ne fie foarte clar: iudaismul, sau Legea lui Moise, nu aduc mântuire omului. Acestea pot fi elemente bune de pornire în evanghelizare, dar doar atât. Oamenii au nevoie disperată de Evanghelia lui Cristos pentru a fi mântuiţi (vezi Evr. 5:11-6:3). Toate acestea au fost luate în calcul de Filip în evanghelizarea famenului.
Famenul etiopian era un om de rang înalt în Etiopia. Era ministru de finanţe la împărăteasa Candace a etiopienilor. De ce este important acest aspect pentru Evanghelizare? Doar Pavel evidenţiază faptul că în Biserica Domnului nu sunt mulţi de neam ales (1 Cor. 1:25-31). Explicaţia este următoare: În demersurile evanghelistice de pionierat (când se deschid noi câmpuri de evanghelizare) evangheliştii au acordat o atenţie specială personalităţilor vremii (vezi Fapte). Motivul a fost că aceşti oameni, prin valoarea lor socială şi prin funcţiile lor, accelerau de fapt demersul evanghelistic. Când Pavel vorbeşte despre mulţi din Biserică care nu sunt de neam ales, sau valori recunoscute ale societăţii, el scoate în evidenţă faptul că mântuirea oricărui om nu este posibilă prin înţelepciunea omenească ci prin „nebunia” planului lui Dumnezeu, care este mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea lumii la un loc. Oamenii (toţi) trebuie să se smerească înaintea lui Dumnezeu şi să accepte planul Lui „nebunesc” de mântuire – prin crucea lui Cristos. Famenul s-a umilit şi el înaintea Evangheliei, înaintea lui Filip. Dar pentru o evanghelizare eficientă Domnul a folosit oameni de valoare, importanţi, în societate. Aceştia au devenit unelte potrivite în misiunea de pionierat a evanghelizării (vezi Pavel, dregătorul Sergius Paulus din Cipru – 13:7, 12; temnicierul din Filipi – 16:29-34; Sosten, fruntaşul sinagogii din Corint – 18:17; Publius, mai marele din Malta – 28:7-10; etc.). Un lucru la care trebuie să medităm foarte serios în evanghelizare este acela al orientării demersului evanghelistic în mod deosebit spre personalităţile vremii. Desigur trebuie vestită Evanghelia oricărui om, dar este important să ne propunem să-i evanghelizăm pe oameni sus puşi. În acelaşi timp, important este să vizăm în evanghelizare, în mod deosebit, bărbaţii din familie, capii familiilor, şi prin aceştia evanghelizarea să atingă întreaga lor familie. Toate acestea ţin de strategie, dar toate aceste elemente de strategie le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, când este nevoie de evanghelizare şi de extinderea demersului evanghelistic.
Cum s-a apropiat Filip de famen. Într-un mod foarte personal, foarte cald, delicat chiar, dar intrând direct în discuţie cu el într-un mod apropiat. Îl întreabă pe famen: „Înţelegi tu ce citeşti?” Desigur, este importantă apropierea de om în aşa fel ca el să se poată deschidă în mod normal (nu trebuie să forţăm lucrurile), dar este important să se ajungă cât mai repede la o adordare deschisă, directă şi apropiată. Chiar dacă Filip, în privinţa cunoaşterii evangheliei, îi era superior famenului, totuşi el nu se dă mare în faţa acestuia. Plin de respect şi de consideraţie faţă de famen, Filip se aşează lângă el în car (după ce a fost invitat de acesta în carul lui) şi-i explică Evanghelia. Vedem la Filip mult bun simţ în relaţia lui cu famenul. Noi trebuie să ştim că oamenii ştiu foarte bine să aprecieze o purtare amabilă, plină de bun simţ. Ei se vor închide imediat, şi nu ne vor mai asculta dacă ne vom da mari, sau vom avea o purtare nepotrivită, chiar dacă ceea ce vom spune noi va fi Cuvântul lui Dumnezeu, expus foarte bine în faţa lor.
Cum a vestit Filip Evanghelia famenului. Ni se spune că el a pornit de la pasajul pe care famenul îl avea în faţă (Isaia 53). Şi pornind de la „Scriptura aceasta”, „i-a propovăduit pe Isus” (8:35). (1) Filip a pornit în vestirea lui de unde era famenul. De la ceea ce îl preocupa pe el în mod foarte serios în plan spiritual. Noi trebuie să pornim în evanghelizare de la aspiraţiile cele mai profunde ale omului respectiv. Poate el se interesează de cum să-şi asigure pâinea din ziua de mâine. Noi trebuie să pornim de aici, dar trebuie să-i direcţionăm omului gândirea spre nevoile adânci spirituale ale lui, apoi spre Dumnezeu care este izvotul vieţii sale şi apoi spre Cristos, prin care el poate ajunge la Dumnezeu şi la binecuvântarea Lui. (2) Filip l-a propovăduit pe Isus. Este folosit aici numele pământesc al Domnului. De ce?. Filip vrea să-i arate că Mielul despre care vorbeşte Scriptura este de fapt o Persoană reală, palpabilă, şi care a trăit în mijlocul nostru: Isus din Nazaretul Galileii. Acel Isus a fost de fapt Fiul Omului (Mesia), Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29), a fost şi este Fiul lui Dumnezeu – Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, Cel care a murit şi a înviat în locul nostru, pentru a da tuturor celor ce cred în El iertare de păcat şi viaţa veşnică. Filip a predicat famenului o Persoană reală care este un Mântuitor real, şi nu o idee abstractă despre mântuire. Filip i-a predicat pocăinţa şi iertarea păcatelor în Numele lui Isus, care este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu (Lc. 24:45-47). Este aici arătată o Evanghelie Scripturală. Filip i-a arătat famenului că Vechiul Testament, pe care iudaismul îl accepta ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, este începutul revelaţiei lui Dumnezeu, dar ea s-a desăvârşit în persoana lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Filip nu a prezentat creştinismul ca fiind o cale diferită de cea arătată în VT ci i-a arătat calea mântuirii anunţată în VT şi împlinită în Cristos (vezi felul cum Pavel îi predică împăratului iudeu Agripa – 26:6-20). Filip nu i-a spus famenului să arunce cartea lui Isaia, ca nemaifiind valabilă, ci pornind de la Scriptura aceasta (de la VT ca şi început al revelaţiei divine) culminând cu Isus în care această revelaţie este deplină (Evr. 1:1-4). În El (Isus Cristos), este mântuirea oricăruia care crede, inclusiv a famenului care nu era deloc iudeu (Rom. 10:13). Acesta este modul corect de a predica Evanghelia mântuirii.
Predicarea nu este completă dacă nu este prezentată şi chemarea la a crede în Domnul Isus şi a mărturisi această credinţă prin botez. Nu apare aici în mod explicit invitaţia lui Filip către famen de a crede şi a se boteza (Mc. 16:15-16); dar nici nu trebuie să tragem concluzia că aceasta nu i-a fost lansată famenului. Apare aici faptul că Domnul i-a vorbit în mod direct şi personal inimii famenului prin Evanghelia lui Filip. Pentru că famenul înţelege foarte bine implicaţiile Evangheliei pentru el: el trebuie să creadă şi să se boteze. De aceea el este gata să asculte de Dumnezeu şi să facă ceea ce trebuia să facă. Este ca o reacţie firească, normală a lui la provocarea Evangheliei – vrea să se boteze imediat ce se poate (când a văzut apă, el a cerut să se boteze – 8:36-38). Dar nici Filip nu a forţat lucrurile, ci l-a avertizat de importanţa unei credinţe din toată inima (v. 37). Famenul a trebuit să-şi mărturisească credinţa personală în mod clar şi deschis; el a afirmat: „Cred că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu” (v. 37). Apoi Filip l-a botezat. Toate acestea arată importanţa chemării de a răspunde Evangheliei lui Cristos printr-o credinţă a inimii şi printr-o mărturie cu propria gură, prin botezul în apă (vezi şi Rom. 10:8-11). Dar răspunsul la Evanghelie trebuie dat sub impulsul Duhului Sfânt, care comunică Evanghelia inimii omului într-un mod viu, puternic şi personal. Este important să-i facem pe oameni să răspundă Evangheliei prin propria lor credinţă şi prin mărturia gurii lor în botez.
Convertirea famenului etiopian a fost reală. El a primit o deplină bucurie în inima lui (v. 39) şi aşa a ajuns în Etiopia. Cu siguranţă, famenul a vestit Evanghelia şi împărătesei Candace şi multora din Etiopia. Nu ştim cine a crezut Evanghelia, dar cu siguranţă Evanghelia şi-a arătat puterea mântuitoare în vieţile multora (Rom. 1:16-17). Toate acestea ne arată că Filip a ştiut să predice Evanghelia; a ştiut să se supună Domnului în a-l contacta pe famen, a ştiut să se apropie de el în mod potrivit, a ştiut cum să-i predice Evanghelia şi a ştiut să cum să-l provoace la răspunsul potrivit, care trebuia dat Evangheliei. Rezultatul a fost cel scontat de Dumnezeu. Un lucru care merită subliniat la evanghelizarea lui Filip este tocmai faptul că elementele evanghelizării se leagă între ele parcă de la sine. Domnul îl dirijează pe Filip spre famen; acesta tocmai citea din Scripturi şi căuta un călăuzitor în cunoaşterea Scripturilor; acesta tocmai apare în persoana lui Filip; Filip porneşte predicarea lui de la un text extraordinar de potrivit pentru a-L vesti pe Isus; predica lui Filip atinge inima famenului, încât el imediat îşi doreşte să creadă în Domnul Isus şi să-L mărturisească prin botez; tocmai atunci apare o apă; Filip, neforţând lucrurile dar arătându-i clar implicaţiile Evangheliei, îl botează pe famen; el, famenul, se umple de bucuria mântuirii şi aşa pleacă în Etiopia. Totul parcă merge şnur. O asemenea evanghelizare presupune o colaborare deplină între Domnul Evangheliei şi evanghelist. Evanghelistul îşi face partea sa cu credincioşie, dar şi Domnul îşi face partea Lui în evanghelizare („Eu, Pavel, am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” – 1 Cor. 3:6). Evanghelizarea reprezintă o lucrare de parteneriat a evanghelistului, în colaborare cu alţii, chiar, şi cu Dumnezeu (1 Cor. 3:6-9).
- Intervenţii ale Domnului favorizante evanghelizării. Prigoana creştinilor din Ierusalim – nu este, zicem noi, o intervenţie miraculoasă a Domnului; este însă o intervenţie care arată suveranitatea Domnului asupra istoriei, intervenţie favorizantă pentru evanghelizare. Din cauza acestei prigoane, creştinii din Ierusalim s-au împrăştiat peste tot şi au putut duce astfel Evanghelia în foarte multe locuri (8:4; 11:19-21). Din cauza aceasta şi Filip a plecat în Samaria şi a propovăduit aici pe Cristos (8:5). De ce asemenea intervenţii pot fi considerate favorizante evanghelizării? Ele nu au nimic favorizant pentru evanghelizare în ele însele. Aşa este. Dar, faptul că Dumnezeu în suveranitatea Lui, se implică în aceste evenimente, intervenţia Lui Însuşi reprezintă mişcarea divină, dătătoare de viaţă, care favorizează evanghelizarea (vezi Gen. 1:2 – mişcarea Duhului de aici a fost o mişcare spre creaţia lumii). Trebuie să studiem cu atenţie pasajele din Mat. 24:1-14; Evr. 1:1-2; Rom. 13:11-14; Efes. 5:15-17. Ce au ele în comun? Elementul timp (vreme, veac). Ni se spune că prin Fiul (Isus Cristos), Dumnezeu a făcut veacurile (Evr. 1:2), sau istoria. În Mat. 24 Isus arată că vor fi multe evenimente dureroase în istorie, dar ele nu vor fi decât începutul durerilor. El a vrut să spună că nimic din toate aceste dureri nu vor finaliza istoria; nu acestea vor însemna sfârşitul lumii. Dar ce va determina sfârşitul? În Mat. 24:14 se spune că „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. Ce a vrut Domnul să ne arate? Vestirea Evangheliei lui Cristos reprezintă firul roşu al istoriei; coloana vertebrală a ei. Ceea ce ţine istoria aceasta în fiinţă este Cuvântul Evangheliei lui Cristos (vezi 2 Pet. 3:5-7; Mat. 24:35). Tot ce Domnul îngăduie să se întâmple în istorie sunt tocmai acele lucruri care favorizează mărturia Evangheliei. Martorii Evangheliei trebuie să ştie că, dacă vor fi credincioşi însărcinării date lor de Domnul, ei vor fi protejaţi, vor exista, atâta timp cât Domnul are de îndeplinit lucrarea dată lor (vezi Filip. 1:20-26; 2 Tim. 4:6-8; Fap. 12; Ioan 21:18-22; Ioan 3:30; Mat. 4:12-17 – priveşte la personajele de aici şi caută să vezi de ce au fost ei ocrotiţi şi de ce s-au întâmplat în viaţa lor evenimentele descrise în aceste texte). În cadrul lucrării de mărturie, un martor al lui Cristos are siguranţa deplină a protecţiei Domnului, sau, dacă se va sfârşi cu viaţa lui, El va avea pacea lui Cristos în el, sentimentul împlinirii în viaţa lui. În afara cadrului stabilit de Domnul pentru om (cadrul mărturiei Evangheliei) orice altceva în viaţa acelui om, orice altă protecţie care o are, orice altă împlinire care şi-o doreşte în viaţă, sau orice altă realizare a vieţii lui, îi va aduce doar nesiguranţă, frustrare, pierderi ireparabile, sentimentul neîmplinirii; aceasta indiferent cât de liniştită va fi vremea lui, cât de prosperă va fi viaţa lui. De ce? Pentru că numai Domnul împlineşte cu adevărat pe un om şi numai voia Lui dă conţinut şi substanţă vieţii. Filip a înţeles aceasta şi a răspuns chemării Domnului pentru el, de a se implica în lucrarea de evanghelizare, şi atunci când a venit prigoana el a fugit, dar a făcut asta pentru a evangheliza în Samaria. De asemenea trebuie să înţelegem că situaţiile, de criză chiar, din istorie sunt de asemenea manieră încât doar Cristosul Evangheliei dă valoare şi substanţă acestora. Filip a ştiut aceasta şi de aceea el a acţionat ca unul care a trăit pe baza motto-ului următor: „Singura binecuvântare pentru samariteni este Cristos şi singura modalitate de a trăi ca o binecuvântare între samariteni, şi de fi eu însumi binecuvântat, este să vestesc acestora Evanghelia lui Cristos. Nu pot fi împlinit altfel în Samaria, nu pot fi o reală binecuvântare aici decât prin vestirea Evangheliei lui Cristos”. Dacă şi noi vom trăi în vremea noastră în acest fel, şi dacă vom căuta acele elemente care favorizează evanghelizarea prin mărturia vieţii noastre în vremea în care trăim, atunci vom avea cu adevărat sentimentul utilităţii şi împlinirii. Dumnezeu va fi cu noi şi-I vom vedea mâna în istorie şi în viaţa noastră.
- Intervenţii ale Duhului Sfânt care întăresc mărturia Evangheliei. Filip a predicat Evanghelia în puterea Duhului Sfânt. Lucrarea sa era însoţită de semne şi minuni, în aşa fel încât mesajul Evangheliei sale să fie întărit (bine argumentat) ca venind de la Dumnezeu (Evr. 2:3-4; Mc. 16:15-20), şi mărturia sa să întreacă în putere lucrările demonice ale lui Simon (8:5-13). S-a arătat mai sus cum lucrează Duhul lui Dumnezeu şi cum administrează El semnele şi minunile (nu manipulându-L noi pe Duhul Sfânt, ci lăsându-ne noi controlaţi de Duhul Sfânt – El este suveran şi în acest domeniu El va face ce va voi, când şi cum va voi). Cert este că noi trebuie să ne supunem în totalitate Duhului Sfânt şi să vestim Evanghelia în puterea Lui. Îndemnul de a fi plini de Duhul Sfânt este şi pentru noi astăzi (Efes. 5:18; vezi şi Rom. 8:6-9; Fap. 1:8). Cert este că Domnul va depune El mărturie în faţa oamenilor pentru a întări mărturia Evangheliei pe care o predicăm (Vezi Ştefan – 6:15; 7:55-56; vezi Mat. 10:18-20; 1 Pet. 3:15-16; 4:12-14).
- Intervenţii ale Duhului Sfânt în vederea mântuirii celor care primesc Evanghelia. Prin mâna apostolilor, cei din Samaria au primit Duhul Sfânt (8:14-17). S-a arătat de ce s-a întâmplat în Samaria astfel. Important este faptul că această lucrare a Duhului Sfânt este esenţială pentru mântuire. Dacă celelalte intervenţii divine se petrec sau nu (într-o măsură mai mare sau mai mică), această intervenţie a Duhului Sfânt determină mântuirea omului care primeşte Evanghelia prin credinţă. Duhul Sfânt îl pecetluieşte pe acel om pentru moştenirea mântuirii (Efes. 1:13-14; vezi şi Rom. 8). Sunt două lucruri care devin evidente prin această lucrare a Duhului Sfânt: (1) Evanghelia care s-a predicat (de Filip, aici) este adevărata Evanghelie – Evanghelia lui Cristos, cea care Îl are în centrul ei pe Cristos şi lucrarea Lui (Rom. 1:1-6; 1 Cor. 15:1-11). Orice lucru care ar fi diferit de conţinutul Evangheliei Scripturii, care nu-L onorează pe Cristosul Bibliei, care nu este în acord cu deplina revelaţie a Scripturilor VT şi a NT, va aduce compromiterea mânturii cuiva. Evanghelia este una singură şi nu poate fi schimbată (Gal. 1:6-9). (2) Mântuirea celor care sunt pecetluiţi de Duhul Sfânt este pe deplin garantată pentru ei (Efes. 1:13-14; Fap. 10:44-48; 11:15-18). Samaritenii au primit mântuirea lui Dumnezeu pentru că au primit Duhul Sfânt. Aceasta a însemnat faptul că ei au acceptat să se supună tiparului stabilit de Dumnezeu pentru mântuire („Mântuirea vine de la iudei” – Ioan 4:22) şi, desigur, ei s-au pocăit cu adevărat de păcatele lor, lăsându-L pe Duhul Sfânt să le înnoiască pe deplin inima, să-i transforme în lăuntrul lor, şi acceptând ca ei să fie controlaţi de Duhul Domnului, nu să fie manipulatorii puterii Duhului Sfânt (ca Simon – nu ştim ce s-a mai întâmplat cu el, dar, desigur, în momentul punerii mâinilor apostolilor peste el, acesta nu a fost pecetluit cu Duhul Sfânt – vezi 8:21). Desigur, samaritenii au primit mântuirea prin har, recunoscându-şi nevrednicia şi neputinţa lor de a fi mântuiţi prin ei înşişi. Toate acestea ne arată că Filip a predicat o Evanghelie corectă şi i-a condus în mod corect pe cei din Samaria spre mântuirea prin Cristos, chiar dacă nu el s-a implicat în toate elementele convertirii lor, sau tocmai de aceea (lăsând ca fiecare – Filip, apostolii – să-şi facă partea de lucrare, conform chemării primite de la Dumnezeu). Filip nu şi-a depăşit mandatul stabilit lui de Dumnezeu, ci a lucrat în limitele stabilite lui prin acest mandat, acceptând colaborarea în lucrare cu cei chemaţi să completeze ceea ce el a început (Rom. 12:3-8). În acest fel Domnul a dat mântuirea Sa celor din Samaria; Duhul Sfânt, prin lucrarea Lui, a confirmat că lucrarea lui Filip a fost bună.
- Intervenţia Domnului pentru evanghelizarea unor oameni speciali Filip a fost condus în mod miraculos de un înger al Domnului, de Duhul Sfânt, spre famenul etiopian. Arătarea drumului pe care acesta mergea şi a carului în care el era, au fost intervenţii divine. De obicei când apar asemenea intervenţii în lucrarea lui Dumnezeu, înseamnă că acea lucrare (în cazul nostru, evanghelizarea famenului) are o importanţă, o semnificaţie, deosebite. Am discutat de ce a fost importantă evanghelizarea famenului. Famenul era un om important (în plan social) şi a cărui evanghelizare reprezenta o direcţie majoră în lucrarea de evanghelizare (evanghelizarea spre Etiopia, spre Africa; evanghelizarea fiilor lui Ham). După evanghelizarea celor din Ierusalim, a urmat o direcţie majoră în istoria Bisericii: perioada de tranziţie de la iudei la neamuri. În această perioadă de tranziţie, o direcţie majoră de evanghelizare a fost spre Africa printr-un prozelit etiopian (un om care era aproape de iudaism, şi de africani, dar şi de cercurile înalte ale societăţii din Africa). Toate acestea arată cât de importantă a fost evanghelizarea acestui famen. Aşadar, Filip a fost direcţionat într-un mod cu totul excepţional spre a-l evangheliza pe famen. Ce desprindem de aici? (1) Lucrarea de evanghelizare nu este un demers omenesc. Noi trebuie să înţelegem că Domnul Însuşi, prin emisarii Săi divini, îşi conduce evanghelizarea în istorie. El este prezent în toate etapele acesteia, şi intervine fie direct, fie indirect în tot demersul evanghelistic. Se împlineşte astfel promisiunea Domnului din Mat. 28:18-20, că va fi cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Noi trebuie să ştim aceasta, să ne supunem pe deplin autorităţii Sale şi să ne încredem pe deplin în promisiunea Lui. (2) Intervenţiile speciale, de genul celor din v. 26,29, ne arată că Domnul are în vedere o lucrare specială, generatoare de alte lucrări. Noi suntem chemaţi să fim sensibili la asemenea atenţionări speciale. Nu trebuie să pierdem asemenea oportunităţi, chiar dacă ele ne duc în necunoscut. Trebuie să avem în vedere că Domnul ştie de ce lucrează aşa, El ştie de ce ne cheamă în acest fel. Noi trebuie să-L ascultăm pe Domnul. Noi trebuie să nu ne facem probleme cu privire la ce vom face, ce vom vorbi, cum vom acţiona. Duhul Sfânt va fi la lucru şi, dacă vom fi ascultători, vom vedea cât de frumos se vor lega lucrurile, cât de bine vom face ceea ce trebuie să facem – aceasta pentru că Domnul a pregătit totul dinainte şi noi nu trebuie altceva să facem decât să ne lăsăm conduşi de val. Succesul lucrării va fi extraordinar pentru că El este la lucru (aşa cum am văzut).
- Intervenţii speciale, miraculoase, în viaţa evangheliştilor Domnului În 8:39 ni se spune ceva de-a dreptul incredibil: „Când au ieşit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip. Şi famenul nu l-a mai văzut”. Asta da, intervenţie! Care a fost rostul acestei „teleportări” a lui Filip. Nu ni se spune, dar putem intui răspunsul. (1) Se pare că rostul acestei minuni a fost pentru famen, mai întâi. Famenul a înţeles atunci că mesajul pe care l-a primit de la Filip (mesajul Evangheliei) nu a fost un mesaj omenesc. Era efectiv Cuvântul lui Dumnezeu. Famenul trebuia să depună mărturie în Etiopia despre Evanghelia primită. El putea spune că Dumnezeu Însuşi i-a dat acest mesaj al lui Cristos prin mesagerul Lui. În original cuvântul „mesager” este similar cu cuvântul „înger”. Un mesager din partea lui Dumnezeu este de fapt un înger al Lui. Famenul putea spune că el a primit mesajul prin îngerul Domnului. Aceasta conferea autoritate mesajului famenului. De asemenea el, în acest fel, era păzit de tentaţia de a modifica mesajul Evangheliei după gândirea lui. Este interesant de văzut că Filip nu a mai avut posibilitatea de a-l învăţa pe famen mai multe despre viaţa spirituală pe care deja a primit-o. Filip nu a reuşit decât să-l boteze pe famen şi apoi a dispărut dinaintea lui. Ca prozelit, famenul aşa cum obişnuia, urma să vină şi în alte dăţi la Ierusalim să se închine Domnului (8:27). Orice iudeu credincios, dar şi orice prozelit, venea la Ierusalim de 3 ori pe an să se închine la Templu (vezi Lev. 23). În acest fel, famenul putea, venind în Ierusalim, să ia legătura cu apostolii Domnului, poate şi cu Filip şi să înveţe mai mult din Cuvântul Domnului. Oricum, famenul a primit doar adevărul Evangheliei. Urma ca el să primească din partea Domnului ceea ce el avea nevoie. Şi dacă prin întâlnirea cu Filip, famenul a văzut că Domnul Însuşi i-a dat adevărul de care avea nevoie (tocmai atunci când el avea nevoie de un îndrumător – 8:31), el a înţeles, desigur, într-un mod clar de data aceasta, că Domnul va purta de grijă să primească în continuare adevărul de care urma să aibă nevoie ( nu se ştie cum dar Domnul nu Îl va lăsa – acum ştia bine acest lucru). (2) Rostul acestei minuni a fost şi pentru Filip. Ca evanghelist itinerant ce era (8:40), el a înţeles acum că, dacă era nevoie de predicarea lui în vreun alt loc, el urma să fie „dus (teleportat)” de Domnul în acel loc imediat. Ca evanghelist era nevoie să meargă în multe locuri. Nu înseamnă că Domnul urma să procedeze mereu aşa, dar acesta a fost un semn pentru Filip că Domnul nu este limitat de nimic, atunci când este vorba de a duce undeva Evanghelia. Aceasta ne îndreaptă atenţia spre multe intervenţii miraculoase ale Domnului în viaţa şi lucrarea evangheliştilor. Toate ne arată că Domnul este alături de mesagerii Lui şi-i va ocroti, îi va călăuzi, dacă este necesar chiar şi într-un mod miraculos. Iată, deci, ce Dumnezeu avem! El va fi cu noi întotdeauna (Mat. 28:18-20). Dar poate că Domnul îi comunica lui Filip şi faptul că el trebuie să fie rapid şi în alte locuri; şi alţii aveau nevoie de propovăduirea lui. Evanghelizarea trebuie să se facă răscumpărând vremea (Efes. 5:16). Intervenţia miraculoasă a Domnului poate fi considerată şi o „răscumpărare a vremii”, dacă Domnul consideră necesar acest lucru.
Evanghelizarea este un demers divino-uman. Dumnezeu este Cel care trebuie să conducă evanghelizarea şi avem obligaţia să lucrăm în voia Lui în evanghelizare şi misiune;
De aceea, trebuie să ne lăsăm purtaţi de valurile pe care Domnul le stârneşte în vederea unei evanghelizări şi a unei misiuni binecuvântate de El;
Din acest motiv noi trebuie să fim oameni echipaţi de Domnul pentru o evanghelizare şi o misiune eficiente după standardele Lui; oameni cu o mărturie ireproşabilă, plini de Duhul Sfânt, care ştiu ce înseamnă să umble cârmuiţi de Duhul Sfânt, astfel ca evanghelizarea să-şi atingă obiectivul: mântuirea oamenilor. Altfel, mântuirea lor poate fi compromisă (fie prin vestirea unei Evanghelii nebiblice, fie printr-o evanghelizare care dă speranţe înşelătoare în ceea ce priveşte mântuirea celor evanghelizaţi, fie prin formarea unor oameni care zic că sunt mântuiţi dar nu au o inimă curată (potenţiali emisari ai lui Anticrist, ca Simon – 1 Ioan 2:18-19);
În evanghelizare şi misiune noi trebuie să înţelegem că nu mai suntem ai noştri ci ai Domnului. El îşi are strategia Lui de evanghelizare (noi trebuie doar să o descoperim şi să o aplicăm). Dacă facem evanghelizare şi misiune după gândirea noastră şi după resursele noastre, noi de fapt încurcăm planurile lui Dumnezeu şi consecinţele vor fi teribile, incalculabile. El are un plan extraordinar şi resurse nelimitate în vederea evanghelizării;
Singura alternativă pentru noi, ca Biserică care vrem să facem lucrarea Domnului, ca oameni ai Lui, este cea a lui Isaia: să ne deschidem fiinţele pentru a auzi chemarea şi însărcinarea lui, şi apoi să spunem „Iată-mă, trimite-mă!” (Isaia 6:8). Apoi să fim într-o relaţie de ascultare deplină faţă de Domnul pentru ca să fim pe fază în îndrumările concrete pe care El ni le va da pe parcurs (Isaia 6:9-13; Fap. 8:26, 29).
Alături de Pavel în perspectiva împlinirii lucrării primite de el ;
Alături de credincioşii din Antiohia în perspectiva împlinirii lucrării primite de ei;
Alături de Ioan Marcu în vederea împlinirii lucrării primite de el.
Barnaba îi este lui Pavel alături în propovăduirea Evangheliei. Pavel aduce nuanţe noi în predicare (vezi 13:38-39 – „în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise). (vezi toate momentele din Fap. 13-14, când Pavel predică Evanghelia). Barnaba susţine şi întăreşte ceea ce spune Pavel;
Barnaba este alături de Pavel şi în prigoanele declanşate de iudei împotriva propovăduirii lui, dar şi în bătăile suferite de el (vezi 13:42-52;14:19-20);
Barnaba este alături de Pavel, sprijinindu-l în demersul lui de a-i lumina pe păgâni prin adevărul Evangheliei (13:8-18). Ei nu vor deloc să fie veneraţi ca zei, chiar dacă fac lucrări miraculoase. Ei consideră că sunt doar oameni ca orice om, dar au o veste bună a mântuirii din partea lui Dumnezeu pentru toate neamurile de sub cer.
Barnaba este alături de Pavel şi în lucrarea de consolidare spirituală a Bisericii (14:21-25). Ei îi întăresc pe ucenici şi le poartă de grijă pentru vremea când nu vor fi în mijlocul lor, dar îi încredinţează în mâna lui Dumnezeu şi a unor prezbiteri de încredere.
Barnaba este alături de Pavel în mărturia în faţa Bisericii din Antiohia cu privire la lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o în mijlocul neamurilor prin Cuvântul Evangheliei (14:27-28). Merită subliniat faptul că cei doi oameni ai lui Dumnezeu scot în evidenţă nu ce lucrare au făcut ei, ci ce lucrare a făcut Dumnezeu prin ei. Barnaba, deci, a fost unealta lui Dumnezeu în lucrarea de misiune printre neamuri, alături de Pavel.
Barnaba a adoptat în totalitate strategia de evanghelizare pe care Domnul i-a dat-o lui Pavel în misiunea printre neamuri. Barnaba a ştiut să colaboreze cu Pavel, sub conducerea lui, chiar dacă Barnaba a plecat în misiune ca şi lider de misiune. Barnaba l-a sprijinit în totalitate pe Pavel în lucrarea la care Domnul l-a chemat pe el.
În primul rând, Barnaba constată lucrarea harului lui Dumnezeu (11:23). El nu este interesat de metodele de evanghelizare folosite, de oamenii care au predicat aici, de mandatul lor, etc. El se uită la ce şi cum a lucrat Dumnezeu aici. El vede harul lui Dumnezeu la lucru. Pentru Barnaba aceasta este important. De aceea el s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi „să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul” (11:23). Această atitudine garantează, pentru Barnaba, succesul lucrării spirituale.
Apoi, Barnaba decide să se implice în consolidarea lucrării lui Dumnezeu din Antiohia. Predică Cuvântul şi îi învaţă Cuvântul lui Dumnezeu (11:24). Îndemnarea către ei de a rămâne cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul (23) presupune o lucrare de consolidare a fiecărui credincios de aici în Evanghelie. Consolidarea credinţei credincioşilor constituie premiza pentru extinderea Bisericii, pentru lucrarea de evanghelizare.
Mai mult, Barnaba l-a găsit şi l-a adus în această Biserică pe Saul din Tars. Barnaba îi ştia chemarea din partea lui Dumnezeu şi de asemenea valoarea sa spirituală. Aducându-l în Antiohia pe Pavel, Barnaba a făcut echipă cu el şi timp de un an de zile i-a consolidat serios în Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica a crescut, dar şi mărturia ei s-a dezvoltat: Toţi din Antiohia i-a denumit pe credincioşi „creştini”. Denumirea nu este doar definire a lor ci şi o apreciere pozitivă faţă de ei. Creştinii au devenit foarte cunoscuţi prin mărturia lor creştină.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Biserica a fost implicată, sub conducerea lui Barnaba şi a lui Saul în lucrare de slujire, în baza unei viziuni profetice din partea Domnului. Biserica este dispusă să ofere ajutor practic credincioşilor din Ierusalim în vreme de foamete. Lucrarea Bisericii deja s-a extins în afară, chiar până la Ierusalim. Barnaba şi Pavel sunt cei care conduc o asemenea lucrare a Bisericii (11:27-30; 12:24-25)
Barnaba are planuri, prin harul Domnului, şi mai mari, alături de Pavel. La întoarcere din Ierusalim, este luat şi Ioan Marcu (12:25). Este clar că s-a dorit extinderea lucrării de misiune a bisericii din Antiohia. Aşa că slujitorii Bisericii, stând în post şi rugăciune, primesc o viziune misionară între neamuri. Barnaba şi Saul sunt trimişi de Duhul Sfânt, de Biserică în lumea neamurilor (13:1-4). Şi astfel, au început campaniile misionare ale Bisericii din Antiohia în tot imperiul Roman. Prin 3 călătorii misionare Evanghelia a convertit mulţi oameni şi au apărut multe Bisericii în lume. Putem spune că Biserica din Antiohia, prin lucrarea iniţiată de Barnaba, a devenit al 2-lea centru misionar după Ierusalim. Dacă ne uităm în Fapte, lucrurile s-au extins şi mai mult. Pavel vorbea în 19:21 (vezi şi Rom. 15) de un alt centru misionar – Roma, pentru ca Evanghelia să ajungă până în Spania.
Pavel a venit în Corint din Atena. El a venit singur pentru că îi lăsase pe tovarăşii lui în Macedonia (Fap. 18:5). Mai mult, Pavel era foarte afectat, se pare, de succesul foarte slab în evanghelizarea din Atena. În 1 Cor. 2:3 el spune că a venit în Corint slab fricos şi traumatizat de atitudinea oamenilor. Ca om, Pavel simţea, desigur, nevoie de un mediu în care să se refacă. Aici, în Corint, el i-a găsit pe Acuila şi Priscila. Ei veniseră din Roma şi erau făcători de corturi, ca şi Pavel. Ni se spune că din cauză că el „avea acelaşi meşteşug, a rămas la ei” (Fap. 18:3). Acuila şi Priscila i-au oferit lui Pavel, ca familie, acel cadru sufletesc binefăcător pentru singurătatea şi teama lui, cât şi asocierea cea mai potrivită (aceştia fiind credincioşi şi apropiaţi apostolului) de a-şi asigura existenţa într-un oraş ca şi Corintul.
Când tovarăşii lui Pavel au sosit în Corint (Fap. 18:5), Pavel s-a dedicat total predicării Evangheliei. Acum el avea susţinere în plus şi era degajat de alte însărcinări. Sunt convins că Acuila şi Priscila au fost gazde bune şi pentru Sila şi Timotei. Astfel, mediul familial s-a extins. Cei doi soţi au împlinit în mod deosebit cerinţa biblică de a fi primitori de oaspeţi (Rom. 12:13; Mat. 25:35-36; 1 Tim. 3:2; 1 Pet. 4:9; Evr. 13:2). Toate îndemnurile din pasajele amintite arată că este nevoie de a acorda ajutor sfinţilor când ei sunt în nevoie. Pavel avusese nevoi specifice la începutul şederii sale în Corint (aşa cum s-a arătat mai sus), acum au apărut alte nevoi şi nu doar pentru Pavel ci şi pentru tovarăşii lui – nevoi legate de implicarea foarte serioasă în lucrarea de vestire a Evangheliei. Căldura dragostei celor doi soţi, dedicarea în slujire practică, potrivită nevoilor musafirilor (vezi slujirea musafirilor din casa din Betania a lui Lazăr, Marta şi Maria – Lc. 10:38-42; Ioan 12:1-2), mediul de intimitate şi apropiere sufletească pe care cu siguranţă cei doi soţi le-au oferit din plin, au făcut ca vestirea Evangheliei să se desfăşoare într-un cadru potrivit.
Pavel a avut parte şi de prigoană în Corint, din partea iudeilor; unii din apropiaţii lui au fost chiar bătuţi (Fap. 18:17). Posibil ca în aceste condiţii Acuila şi Priscila să-şi fi „pus capul în joc” pentru a-i scăpa viaţa lui Pavel (Rom. 16:3-5). Nu ştim exact ce s-a întâmplat, nu ştim cu precizie când s-a întâmplat aceasta, dar, ceea ce s-a întâmplat în Corint (Fap. 18:1-18) pare a fi cadrul cel mai potrivit pentru sprijinul acordat de Acuila şi Priscila lui Pavel în acest fel. Oricum, această familie a riscat mult în implicarea ei în lucrarea lui Pavel. Aceasta presupune dragoste, dăruire, spirit de sacrificiu, care vin doar din Duhul lui Dumnezeu. Să îţi pui casa în pericol de dragul Evangheliei şi a oamenilor care o predică presupune o mare încredere în Dumnezeu; în asemenea situaţii nu te poţi aştepta la compensaţii imediate şi palpabile pe care oamenii le oferă aici pe pământ. Pavel a spus că „în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fap. 14:22), şi „toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3:12). Acuila şi Priscila nu s-au retras din relaţia cu Pavel şi cu tovarăşii lui din cauza necazurilor pricinuite de propovăduirea lor. Dimpotrivă, ei au fost alături de aceştia cu riscul de a-şi pierde chiar ei viaţa. În situaţii dificile, un sprijin ca acela al acestei familii, pentru oamenii lui Dumnezeu, a reprezentat pentru ei un suport moral extraordinar.
Pavel a plecat din Corint şi a fost însoţit de Acuila şi Priscila, iar în Efes ei au fost lăsaţi de apostol, urmând ca el să plece în Ierusalim şi în Antiohia. Pavel s-a reîntors în Efes în a 3-a călătorie misionară (Fap. 18:18-19; vezi şi continuarea). De data aceasta îi vedem pe Acuila şi Priscila implicaţi şi ei în lucrarea misionară, în echipa lui Pavel. Prigonirile nu i-au făcut să se separe de Pavel şi de vestirea Evangheliei, ci, dimpotrivă, i-au făcut să persevereze în slujirea lui Dumnezeu, slujindu-i pe oamenii Săi. Din moment ce Pavel i-a lăsat pe Acuila şi Priscila în Efes (Fap. 18:19), aceasta arată că el dispunea de ei aşa cum dictau interesele misionare. Este clar că ei s-au pus cu totul la dispoziţia lucrării lui Dumnezeu şi a oamenilor Săi. Cadrul pe care l-a avut Pavel (şi prin această familie) a fost unul propice menţinerii şi dezvoltării tonusului (avântului) misionar. Prin toate acestea putem spune că Acuila şi Priscila, ca familie, au fost o reală şi extraordinară binecuvântare pentru Pavel şi lucrarea lui.
Închinarea înaintea lui Dumnezeu (în duh şi în adevăr), rugăciunile de orice fel înălţate înaintea Domnului trebuie să se facă într-un cadru familial. În 1 Cor 14 ni se spune că adunările bisericii locale trebuie să-i unească pe credincioşi în rugăciune şi închinare. Toţi credincioşii trebuie să participe la rugăciunile celorlalţi, prin „Aminul” pe care ei îl rostesc (v. 15-17). Participarea înseamnă nu doar rostirea formală a unui „Amin” după rugăciunea cuiva, ci faprul că ceilalţi înţeleg rugăciunile celor ce se roagă şi le împărtăşesc aspiraţiile, sunt de acord cu ele şi se roagă şi ei cu aceştia. Aceasta înseamnă un cadru familial care-i uneşte te toţi credincioşii în închinare şi niciunul dintre credincioşi nu se simte neglijat.
Părtăşia frăţească, de asemenea, se poate realiza indiscutabil într-un cadru familial. Părtăşia trebuie să aducă relaţii foarte apropiate unii cu alţii, cunoaştere reciprocă, discuţii, de multe ori consiliere în probleme foarte intime şi delicate, vizite reciproce, asociere în lucrarea lui Dumnezeu, etc. Nimic din toate acestea nu se poate face fără realizarea unui cadru familial.
Învăţarea şi creşterea în cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, edificarea credincioşilor spre maturizare spirituală şi spre slujirea lui Dumnezeu, presupun (aşa cum am văzut în cazul lui Apolo) un mediu potrivit, un cadru familial. Învăţătura trebuie să fie dată pe limba şi înţelesul fiecăruia, conform nevoilor specifice ale fiecărui credincios, şi care să aducă zidire spirituală fiecăruia. Într-un cadru familial se poate însuşi Cuvântul lui Dumnezeu de către fiecare credincios în modul cel mai potrivit şi mai eficient.
Slujirea creştină practică presupune, de asemenea, existenţa unui cadru familial. Fiecare credincios este mădular în trupul lui Cristos, mădular unii altora (1 Cor. 12:27; Rom. 12:5; vezi 12:3-8 şi 1 Pet. 4:10-11). Aceasta presupune cunoaşterea nevoilor reciproce, implicare personală în viaţa celorlalţi, zidire spirituală colectivă, nu doar individuală (Efes. 4:11-16).
Mărturia creştină prin vestirea Evangheliei în lume presupune, şi aceasta, o atmosferă familială. Pavel a putut vesti Evanghelia în mod eficient cu concursul tovarăşilor săi, cu ajutorul familiilor ca cele ale lui Acuila şi Priscila (Fap. 18; 20:4; Rom. 16:3-5), sprijinit de rugăciunilor bisericilor (Efes. 6:18-20) şi de ajutorul lor (Filip. 4:10-20). Fără cunoaşterea locului în lucrarea lui Dumnezeu (Rom. 15:17-21), fără a te limita doar la rolul pe care Domnul ţi-L dă ţie în lucrare (acceptând colaborarea cu alţii şi cu Dumnezeu – 1 Cor. 3:6; Gal. 2:7-9), fără sprijin din partea altor credincioşi, a bisericilor locale, lucrarea de vestire a evangheliei este imposibilă. Cadrul familial este vital pentru o lucrare după voia lui Dumnezeu.
- Lucrarea lui Epafras;
- Lupta lui Epafras;
- Râvna lui Epafras.
Familia substantivelor Teleios (desăvârşit, perfect) şi Telos (scop, ţel). Această familie de cuvinte subliniază desăvârşirea în sensul că scopul dorit este realizat; înseamnă atingerea celor mai înalte standarde (standardele lui Dumnezeu – vezi Mat. 5:48). Accentuează ideea de „întreg, complet, maturitate sau deplină creştere”; nimic din ceea ce reprezintă esenţa subiectului nu lipseşte şi orice potenţial al său este pe deplin realizat. Isus Cristos, atunci când a murit a strigat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30 – a folosit verbul teleo ). El a arătat prin aceasta că Şi-a finalizat (Şi-a terminat) lucrarea. Pavel, de asemenea „a sfârşit” alergarea sa (2 Tim. 4:7); nu în sensul că moartea a pus capăt alergării lui, ci că el a finalizat ceea ce a început, ceea ce şi-a propus. Scopul zidirii spirituale este ajungerea sfinţilor la „maturitate” (Efes. 4:13), stare opusă celei de copil (din cauza instabilităţii acesteia). Scopul instruirii pentru Pavel, este ca orice om să fie înfăţişat „desăvârşit” în Cristos (Col. 1:28). Pavel spune, pe de o parte, că, deja „suntem desăvârşiţi” (Fil. 3:15), iar pe de altă parte, el „nu a ajuns încă la desăvârşire”, dar caută să ajungă (Fil. 3:12). Însumând funcţia teologică a grupului de cuvinte teleios, telos în NT, se poate face o distincţie între un aspect escatologic şi unul antropologic. Primul aspect este legat de telos, pe de o parte, şi al 2-lea aspect este legat de teleios. (1) „Telos”, care înseamnă „scop, final”, are o funcţie escatologică şi un caracter dinamic al direcţionării spre scop (toate cuvintele din familia lui „telos”, adică substantive, verbe, etc.). În pasaje care se ocupă de consumarea viitorului (Fil. 3:19; Apoc. 20:3) sfârşitul nu este înţeles în mod simplu ca o încetare mecanică a istoriei. El este concluzia împlinirii unui proces dinamic. „Telos” este un termen cu o conotaţie apocaliptică puternică şi, de aceea, imaginile istorice condiţionate apocaliptic nu pot fi luate în considerare fără o gândire escatologică a viitorului promis în Cristos, adică ajungerea noastră la desăvârşire nu este posibilă aici pe pământ, ci în viitorul escatologic – la revenirea în glorie a Domnului Isus Cristos („atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” – 1 Ioan 3:2). (2) În al 2-lea rând, avem ideea sfârşitului ca realizare a unui scop în sensul lui „teleios”, ca reprezentând pe cel care şi-a atins scopul său. El este, astfel, complet, desăvârşit în prezent, iar această stare este atinsă (este plenară) numai la sfârşit. „Teleios” poate fi aplicat în sensul său absolut numai lui Dumnezeu (Mat. 5:48) şi lui Cristos (Evr. 7:28). În contextul dezvoltării umane individuale, „teleios” se aplică omului care a ajuns la maturitate spirituală. NT nu vorbeste despre un ideal de desăvârşire etică care trebuie realizat prin etape. „Teleios” semnifică întregirea nedivizată a unei persoane în străduinţa ei (Mat. 19:21; Iac. 1:4). De aceea, când este aplicat la om şi la etică, „teleios” nu subliniază calitatea punctului final al purtării umane, ci anticiparea în timp a întregirii escatologice în trăirea prezentă (vezi 2 Pet. 1:3-11).
Familia substantivului Pleroma. Această familie de cuvinte subliniază desăvârşirea în sensul împlinirii şi plinătăţii vieţii spirituale. Cuvântul are sensul de „a umple, a completa, a împlini, a realiza, a împlini o deficienţă, a aduce o deplină măsură, a satisface pe deplin, a realiza în totalitate”. În NT avem referinţe la (a) „împlinirea scripturilor” VT. Viaţa lui Cristos este văzută ca o împlinire a planului de mântuire revelat în VT (Lc. 21:22; 24:44); (b) „împlinirea vremii” (vezi Lc. 1:23,57; 2:6,21; Gal. 4:4; Efes. 1:10) – împlinirea vremii nu înseamnă doar un timp special expirat ci, mai degrabă, faptul că în planul mântuirii vremea a atins „o deplină măsură”; (c) împlinirea voii lui Dumnezeu. Isus nu a venit să strice Legea ci să o împlinească (Mat. 5:17). Nu este vorba doar de o îndeplinire a perceptelor Legii ci de o încununare desăvârşită a Legii printr-o împlinire a spiritului ei. De asemenea se aminteşte că dragostea este „împlinirea Legii” (Rom. 13:8,10; Gal. 5:14); (d) umplerea cu Duhul Sfânt (Lc. 1:15; 4:1; Fap. 2:4), dar avem referinţe şi despre „plinătate de har”, „plinătatea credinţei”, „plinătatea înţelepciunii”, etc.; (e) „plinătatea lui Cristos”. Ni se spune că în Cristos locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; că sfinţii au totul deplin în Cristos (Col. 2:9-10). Biserica este „plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi” (Efes. 1:23). Creştinii sunt chemaţi să ajungă „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:19); (f) „împlinirea unei nevoi (vezi 1 Cor. 16:17; Filip. 2:30; 2 Cor. 9:12; 11:9; Col. 1:24); (g) „o completă bucurie”. Aceasta este bucuria lui Cristos pe care El a adus-o. Deşi ucenicii erau întristaţi, Cristos le-a umplut inimile de bucurie. Această bucurie este deplină (Ioan 3:29; 15:11; 16:16,20,22,24; 17:3; 1 Ioan 1:4).
Familia adjectivului Artios. Cuvintele din această familie exprimă o purtare „potrivită, perfectă, adecvată, exactă, demnă de..., vrednică”, sau un statut „corespunzător, perfect, vrednic, potrivit, perfect”. De asemenea conţin ideea de „îndreptare, restaurare, aşezare, completare, potrivire, echipare şi pregătire” în vederea unui scop stabilit, sau în vederea unei lucrări, care cer „adecvare, exactitate, utilitate sau înzestrare”. În 2 Tim. 3:17 ni se spune că „Toată Scriptura este...de folos... pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit (echipat) şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. În Efes. 4:12 avem ideea de „desăvârşire (echipare, completare)” a sfinţilor din biserică, în vederea lucrării de zidire a bisericii. În 1 Tes. 5:23-24 Dumnezeu este invocat pentru ca sfinţii să fie păziţi în întreaga lor personalitate (trup, suflet, duh – adică întregi, nedivizaţi, complecţi în personalitatea lor) fără prihană, în vederea venirii Domnului Isus Cristos. Lucrarea deplină a sfinţirii lui Dumnezeu va avea ca rezultat un caracter „fără prihană” pentru acel moment. Aceasta este posibil doar prin jertirea lui Cristos (Col. 1:22).
Familia adjectivului Amemptos. Sunt incluse aici mai multe cuvinte cu sensul de „deplină curăţie, puritate”, de „lipsă a oricărei necurăţii, a oricărei greşeli, în oricât de mică măsură”. Avem sensul de „puritate morală” (Iov 1:8; 11:4; Lc. 1:6; Fil. 3:6; 2:15; 1 Tes. 3:13). Nu înseamnă că sfinţii sunt absolut perfecţi în curăţie aici pe pământ, ci, prin Cristos, ei sunt în procesul de sfinţire, de curăţie şi de desăvârşire care are ca finalitate deplina sfinţire la momentul venirii în glorie a Domnului. Aceste cuvinte subliniază statutul de „ireproşabil, fără greşeală, fără a putea fi acuzat în cazul unei investigaţii”. Aşa trebuie să fie prezbiterii bisericii (Tit 1:6-7; 1 Tim. 3:10). Animalele de jertfă trebuiau să fie „fără cusur (defecte)” (Ex. 29:2; Num. 6:14); Cristos a fost Mielul fără cusur şi fără prihană (1 Pet. 1:19; Evr. 9:14); creştinii trebuie să urmărească evlavia perfectă, o puritate deplină în vederea revenirii Domnului (Efes. 1:4; 5:27; Fil. 2:15; Col. 1:22; 1 Tim. 6:14; 2 Pet. 3:14).
El a ştiut la ce l-a chemat Dumnezeu. A înţeles că, fiind păstor în Biserica lui Cristos, el nu este acolo doar pentru a asigura buna derulare a tuturor serviciilor divine ale comunităţii, ci a fost chemat de Domnul la lucrarea de desăvârşire spirituală a tuturor sfinţilor, în Cristos. El a îndeplinit lucrarea lui Dumnezeu în Biserica Lui pentru a se desăvârşi scopul lui Dumnezeu cu cei credincioşi. Aceasta a însemnat cunoaşterea deplină a adevărului Cuvântului lui Dumnezeu, prin revelaţia dată apostolului Pavel; şi o bună administrare a acestui adevăr tuturor credincioşilor;
El a luptat din greu, cu jertfă, pentru ca sfinţii să ajungă la desăvârşirea lui Cristos. Lupta spirituală şi lupta în rugăciune presupune o implicare totală a întregii personalităţi pentru a realiza lucrarea lui Dumnezeu. Înseamnă o organizare excelentă, înseamnă muncă titanică, înseamnă dependenţa totală de harul lui Dumnezeu, înseamnă că nimic nu trebuie să fie neglijat. Înseamnă ceea ce Pavel a spus: „Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi ei parte de ea” (1 Cor. 9:23). „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Cor. 9:27);
El a avut o mare râvnă pentru Domnul, pentru sfinţii Lui şi pentru lucrarea care-i conduce pe aceştia pe drumul spre desăvârşire spirituală (spre maturizare şi asemănare cu Cristos). Râvna o dă Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ea trebuie alimentată printr-o relaţie corectă, intimă şi deplină cu Domnul.

Ezra, deci, a lucrat în perioada de după 458 î. Cr. şi în vremea lui Neemia (după 444 î. Cr.) în poporul iudeu în direcţia restaurării spirituale a rămăşiţei poporului lui Dumnezeu (vezi Ezra 7-10; Neem. cap. 8 şi 12:36).

Lucrarea lui Ezra

Ezra face parte din categoria marilor reformatori în plan spiritual ai poporului lui Dumnezeu (vezi Ezechia – 2 Cron. 29-32; Iosia – 2 Cron. 34-35; Zorobabel şi marele preot Iosua – Ezra 1-6; marele preot Ezra – Ezra 7-10; Neem. 8-12; Ioan Botezătorul – Mat. 3; Martin Luther – în Germania; Jean Calvin – în Elveţia; etc.). Un reformator este implicat într-o lucrare care are două faze: (1) demolarea şi înlăturarea a ceea ce este stricat, şi (2) reconstruirea şi restaurarea în vederea reînnoirii a ceea ce a fost stricat şi dărâmat. O asemenea lucrare este extrem de delicată şi de grea, şi presupune implicarea unor oameni speciali. Ezra a fost un asemenea om. Lucrarea lui Ezra a fost o lucrare de mare preot pentru că el a fost mare preot (vezi Ezra 7:1-5). Ca mare preot, Ezra a condus poporul în închinare înaintea Domnului (Ezra 10; Neem 8:9-18; 12:36) şi a învăţat pe popor Cuvântul lui Dumnezeu (Ezra 7:10-12; Neem 8). Lucrările pe care Ezra le-a săvârşit ca mare preot, în poporul lui Iuda în perioada mai sus amintită au fost următoarele:

Aducerea de daruri şi slujitori la Templu (Ezra 7-8)
Conducerea la pocăinţă a poporului Domnului (Ezra 9-10)
Conducerea poporului Domnului în cunoaşterea şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu (Ezra 7:10-12; Neem. 8; 12:36)

Ezra este trimis de regele Artaxerxe la Ierusalim cu daruri pentru Templu şi cu misiunea de a administra Legea Domnului în poporul din Iuda şi Ierusalim (7:11-26). Este interesantă această misiune pentru că ea este încredinţată lui Ezra de un rege păgân. Aceasta arată câteva lucruri.

Artaxerxe a ajuns să recunoască pe Dumnezeul lui Israel ca Dumnezeul cel viu şi adevărat (7:15). În acelaşi timp, regele era conştient că ar putea veni mânia lui Dumnezeu asupra împărăţiei pe care el o conducea, asupra lui şi asupra familiei sale, dacă nu I s-ar fi închinat cum se cuvine (7:23). De unde venea o asemenea atitudine la un rege păgân? Ezra spune că Domnul i-a pregătit inima (7:27). Acest lucru, desigur, s-a realizat prin intervenţia directă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit fie situaţii speciale, fie mărturia poporului lui Iuda în imperiul medo-persan, fie mărturia personală a lui Ezra, care era bine cunoscut de rege. Artaxerxe a recunoscut în Ezra o înţelepciune specială şi care venea de la Dumnezeu (7:25). Artaxerxe a văzut că Ezra era „preotul şi cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor” şi care „învăţa poruncile şi legile Domnului cu privire la Israel” (7:12, 11, 21). Regele a putut vedea aceasta din viaţa şi lucrarea lui Ezra în mijlocul iudeilor şi a medo-persanilor acolo unde el trăia. O asemenea mărturie strălucitoare a lui Ezra despre Dumnezeu îşi are secretul în ceea ce ni se spune în 7:10: „Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”. Sunt câteva lucruri demne de menţionat în această remarcă: Ezra a iubit Legea Domnului. El a iubit-o cu toată inima. Aşadar, inima întreagă era implicată în această atitudine faţă de Legea Domnului. Cu toată inima el şi-a propus (1) să adâncească Cuvântul Domnului. Aceasta presupune citire, meditare, aprofundare pentru a înţelege toate aspectele Cuvântului; (2) să împlinească Legea Domnului. Aceasta înseamnă că el a căutat să lege cunoaşterea cu trăirea de fiecare zi; (3) în final să înveţe pe oameni Cuvântul Domnului. Ezra a înţeles că era dator să ofere şi altora ceea ce el cunoştea. Aceasta a fost slujirea lui înaintea lui Dumnezeu. Dar aici mai apare o remarcă interesantă – „să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”. Aceasta înseamnă, pe de o parte că el a fost chemat de a învăţa în mod deosebit pe cei din poporul lui Dumnezeu. Ei trebuiau să fie edificaţi în Cuvânt. Dar Cuvântul a ajuns şi la alţi oameni din afara poporului Domnului; chiar şi Artaxerxe a beneficiat de cunoştinţele lui Ezra. Modalitatea de a administra Cuvântul (din partea lui Ezra) a fost „în mijlocul lui Israel” (7:10) şi „cu privire la Israel” (7:11). Ce înseamnă asta? Că acest Cuvânt are sens în cadrul planului pe care Dumnezeu îl are cu Israel – ca şi popor binecuvântat de El. Conform Gen 12:2-3 toate familiile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa lui Avraam (vezi şi Gal. 3:16,29). Dumnezeu a ales sămânţa lui Avraam ca Cel în care binecuvântările relaţiei cu Dumnezeu să fie materializate (vezi şi 2 Cor. 1:20). Iar ceilalţi oameni vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu doar în sămânţa lui Avraam. Israel este sămânţa lui Avraam, şi cei din poporul lui Dumnezeu erau în mijlocul medo-perşilor. Artaxerxe era regele acestora. Deşi el era rege şi al iudeilor (ca popor cucerit), regele a înţeles că viaţa şi binecuvântarea lui depind de o atitudine de bunăvoinţă din partea lui şi a poporului pe care-l conducea. Ezra i-a arătat lui Artaxerxe, desigur şi chiar foarte bine, calea binecuvântării şi pentru el, şi pentru familia şi poporul lui (7:23). Dar Sămânţa lui Avraam (sămânţa prin excelenţă) este Cristos. Ezra privea, desigur la această sămânţă prin credinţă. Noi trebuie să arătăm oamenilor că binecuvântarea lui Dumnezeu vine şi peste ei doar prin Cristos. Împlinirea Legii lui Dumnezeu (a Cuvântului Său) este posibilă şi benefică doar prin Cristos (Gal. 3:16,29). Dacă îi învăţăm pe oameni doar Legile şi poruncile (separat de Cristos şi de planul pe care Dumnezeu Îl are prin El), atunci ne batem gura degeaba. Ezra a înţeles acest lucru. Cunoaşterea lui cu privire la Legea Domnului era deci reală şi profundă; ştia ce să-i înveţe pe oameni, şi cum. Iată de ce Artaxerxe a fost sensibilizat în inima lui de Dumnezeu (7:27). Cuvântul a ajuns la el din partea lui Dumnezeu în modul potrivit printr-un canal (Ezra) potrivit.

Artaxerxe, ca rege al imperiului medo-persan, a găsit că este potrivit să se închine Dumnezeului lui Israel, Dumnezeul cerurilor (7:15, 23), într-un mod potrivit Numelui Său. Astfel, el l-a trimis pe Ezra cu mult argint şi aur, cu daruri deosebite pentru a fi aduse Domnului ca jerfe la Templul din Ierusalim (7:15-17). I s-a dat lui Ezra mână liberă să ia din tot ţinutul Babilonului tot ceea ce va crede de cuviinţă pentru Templul din Ierusalim, conform voinţei lui Dumnezeu (7:18-23). Mai mult decât atât, i s-a dat voie să administreze aceste daruri fără a plăti vreo taxă pentru ele – deci acces liber în imperiu pentru el şi pentru toţi însoţitorii lui (7:24). Acest lucru presupune faptul că Artaxerxe nu a tratat actul închinării sale înaintea Domnului cu superficialitate, dar şi faptul că el a avut o deplină încredere în Ezra; încredere în caracterul său (era sigur că nu-l va înşela în vreun fel), dar încredere şi în abilităţile lui că va face tot ceea ce trebuie în maniera cea mai potrivită. Dar Ezra nu a avut doar misiunea de a aduce Domnului jertfe la Ierusalim. Lui i s-a încredinţat mandatul de a călăuzi poporul iudeu într-o trăire demnă de Dumnezeu, conform Legii Sale (7:14, 25-26). Este interesant de remarcat să vezi aceasta ca şi o sarcină pentru marele preot Ezra venită din partea unui rege păgân. Însă tocmai aici este frumuseţea lucrării lui Dumnezeu şi frumuseţea unei mărturii extraordinare a unor oameni ai lui Dumnezeu (fie că este vorba de Ezra, fie că este vorba şi de alţii, fie că este vorba chiar de poporul iudeu ca şi întreg). Artaxerxe a văzut clar că poporul iudeu este binecuvântat de Dumnezeu şi a ajuns să şi-o dorească şi el pentru el însuşi şi pentru ai lui. A înţeles de asemenea că dacă ar avea în imperiul său cetăţeni ca cei din poporul Domnului, cu înaltele principii de viaţă ale Legii lui Dumnezeu, că dacă ar avea sfetnici şi dregători în imperiu ca Ezra, atunci imperiul său va prospera. A înţeles că binecuvântarea lui depinde de bunăvoinţa sa faţă de poporul Domnului.

Templul din Ierusalim (Ezra 7-8)

Aducerea de slujitori şi daruri pentru Templu a însemnat în totalitatea ei o lucrare în sine de închinare înaintea lui Dumnezeu, din partea lui Ezra şi a însoţitorilor lui.

Ezra, mai întâi, s-a bazat pe Domnul în toate demersurile sale privind însărcinarea avută. Drumul din Babilon până la Ierusalim a durat aproape 5 luni (7:9), mai precis 5 luni fără 12 zile (8:31). Un asemenea drum era dificil şi periculos. Expresia (sub diferite forme) „mâna cea bună a Domnului Dumnezeului meu (nostru)” apare de 6 ori în cap.7-8 (7:6,9,28; 8:18,22,31). Aceasta este o expresie cheie. El s-a bazat pe această mână a Domnului în aşa manieră încât el a renunţat la protecţia din partea regelui; în acest fel Ezra a depus o excelentă mărturie înaintea lui Artaxerxe (8:22), dar a fost o îmbărbătare şi pentru însoţitorii lui, cât şi pentru poporul iudeu. Ezra a chemat, a ales oamenii care urmau să slujească la Templu, şi i-a motivat cu mare grijă. Ezra a avut în vedere o închinare potrivită la Templu, condusă de oameni consacraţi Domnului şi cu dar pentru slujire (vezi 8:18 – „bărbat cu minte”). Şi în acest demers Ezra s-a bizuit pe Domnul (7:28). Mai mult, Ezra a organizat un post de smerire înaintea Domnului, pentru a-I cere ocrotire în misiune (8:21-23). Un serviciu divin în toată regula, am spune. Ezra încredinţează toate darurile care trebuiau transportate unei echipe destinate special pentru aceasta, şi-i conştientizează că fac o lucrare specială pentru Domnul. Încredinţarea darurilor s-a făcut cu mare grijă, şi minuţios, dar şi predarea lor la Ierusalim s-a făcut la fel de atent (8:24-34). Iarăşi se poate constata că toate aceste activităţi erau îndeplinite ca nişte ritualuri de închinare înaintea Domnului. După ce au ajuns la Ierusalim, Ezra şi cu toţi însoţitorii, împreună cu tot poporul lui Iuda, au adus jertfe înaintea Domnului. Cu această ocazie au fost încredinţate şi poruncile din partea regelui Artaxerxe, şi a dregătorilor lui către poporul Domnului.

Impresia care ţi-o crează întreaga desfăşurare a lucrurilor, legată de aducerea slujitorilor şi a darurilor pentru Templu, de întregul drum, de plecarea din Babilon şi de sosirea în Ierusalim, este aceea a unei procesiuni a închinării înaintea lui Dumnezeu şi a mărturisirii numelui Lui. Ezra are un rol decisiv în conducerea acestei procesiuni. Nu este evidentă aici doar o bună organizare a tot ceea ce se face, ci mai mult decât atât: se degajă o atmosferă solemnă, plină de măreţie; eşti parcă dus cu gândul la procesiunea ieşirii poporului Israel din robia Egiptului (vezi Exodul), chiar dacă datele problemei sunt cu totul altele. Vezi şi simţi realmente „mâna cea bună a lui Dumnezeu” la lucru, aşa cum „mâna puternică” a Domnului a fost văzută la marea Roşie (Ex. 14:31), şi în tot drumul lui Israel până în Canaan. Meritul în întregime este a Domnului. În acelaşi timp, Ezra este omul care conduce poporul, sub mâna cea bună a Domnului, în aşa fel ca însoţitorii lui, poporul lui Iuda, Artaxerxe şi supuşii lui să poată vedea această mână a Domnului. De aceea se poate spune că Ezra este un om al închinării înaintea lui Dumnezeu chiar şi când merge pe drum. Noi suntem îndemnaţi să facem totul (şi când mâncăm) pentru slava lui Dumnezeu (1 Cor. 10:31). Ezra este un mare preot adevărat. Rolul unui mare preot este să conducă poporul Domnului în închinare înaintea Lui. Ei bine, Ezra nu arată că este un conducător al închinării doar în servicii divine consacrate (la Templu, în aducerea jertfelor) ci şi în lucrări care aparent nu sunt menirea unui mare preot (ca parcurgerea drumului din Babilon până în Ierusalim cu daruri pentru Templu – vezi atitudinea lui Pavel care trebuie să ducă ajutoare la Ierusalim – Rom. 15:25-32). Este evident că Ezra nu are doar abilităţi de mare preot, ci şi caracter de mare preot.

Ezra s-a confruntat cu o mare problemă a poporului Domnului chiar de la sosirea lui în Ierusalim – problema amestecului celor din poporul Domnului cu cei din popoarele păgâne prin căsătorii cu femeile acestor popoare; în această criză au fost antrenaţi chiar şi conducătorii lui Iuda, dacă nu cumva ei au amplificat criza spirituală a poporului. Ce a făcut „marele preot” Ezra? Iarăşi putem vedea la Ezra mai mult decât abilităţi de administrare a crizei; vedem caracter în acţiune a unui adevărat mare preot.

Când a auzit acest lucru, Ezra se lasă cuprins de o mâhnire mare până acolo încât îşi sfâşie hainele şi

părul, se prăbuşeşte la pământ, şi se roagă Domnului, împreună cu toţi care se temeau de Domnul, rugăciune de pocăinţă (cap. 9). De ce a procedat aşa? Cert este că numai un om care a evaluat în toată amploarea ei o asemenea criză spirituală, va ajunge să procedeze aşa şi nu altfel. Fiecare criză spirituală îşi are tratamentul ei. În acest caz descoperim că a fost cea mai potrivită atitudine pe care putea să o adopte Ezra. Mai întâi Ezra şi-a dat seama că este vorba de o criză spirituală, care putea fi rezolvată doar cu arme spirituale (vezi Efes. 6:10-20). Rugăciunea este una dintre ele. În această situaţie Ezra a realizat că numai intervenţia directă a lui Dumnezeu în vieţile celor din poporul lui Dumnezeu putea rezolva problema. Trebuie luat în calcul că Ezra nu putea deloc, în acest caz, să înceapă cu o convocare generală a poporului, cu obligarea acestuia de a-şi însuşi principiile Cuvântului, de a trece în forţă la măsuri radicale, pedepsindu-i pe cei vinovaţi; dar nici să lase problema în această situaţie, şi să invoce doar harul Domnului, că altceva oricum nu se mai putea face, avertizând doar poporul ca să aibă grijă în viitor. De ce a procedat Ezra aşa? Problema era profundă. Cei din popor încălcaseră flagrant Legea Domnului cu privire la căsătorie şi astfel erau sub incidenţa mâniei lui Dumnezeu (9:13-15). Mai mult decât atât, problema avea implicaţii viitoare pe termen lung. Căsătoriile mixte aduceau copii necredincioşi şi practici păgâne în popor pentru multă vreme. Se vorbeşte de urâciuni ale păgânilor care s-au infiltrat cu putere în popor (9:1-2). Poporul era efectiv alterat, pervertit. Se pare că situaţia era aproape generală pentru rămăşiţa lui Iuda. Viitorul mesianic era compromis foarte mult. Dar soluţia era oare o intervenţie în forţă în popor? Ar fi fost nimicită practic întreaga rămăşiţă a lui Iuda. Era oare înţelept să se decreteze din start, din partea lui Ezra, o purificare dureroasă – adică să li se ceară tuturor să-şi izgonească soţiile şi copiii? Dar acest lucru antrena răni extrem de adânci, cu repercursiuni extrem de grave, incapabil de controlat, şi care nu puteau fi vindecate prin procedee omeneşti. Ar fi însemnat de fapt mutilarea poporului. Şi chiar dacă s-ar fi decretat aşa ceva de la centru, iar poporul ar fi acceptat, zicem noi din loialitate faţă de Dumnezeu, strângând din dinţi, izgonirea nevestelor şi a copiilor, oare în acest fel s-ar fi rezolvat problema crizei spirituale? Nu, deloc! De ce? Pentru că asemenea măsuri radicale înseamnă de fapt să ajungem să ne jucăm de-a căsătoria şi de-a părinţii. Dacă cineva face aşa ceva, atunci aceasta ar echivala cu a-şi reteza capul pentru că ar constata că ar fi bolnav, şi s-ar gândi să şi-l schimbe cu altul sănătos. Aceasta înseamnă de fapt sinucidere curată. Toată această analiză, desigur, a făcut-o Ezra. El şi-a dat seama că orice fel de demers omenesc ar fi adus distrugere poporului. Singura soluţie era intervenţia directă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, intervenţie care să aducă dezlegare lăuntrică, dar şi recreere (restaurare) lăuntrică pe care numai Dumnezeu Creatorul ar fi putut să le facă. Ori, Dumnezeu care trebuia invocat era mânios din pricina păcatului. Iată de ce Ezra se prăbuşeşte el însuşi înaintea lui Dumnezeu ca unul care mijloceşte pentru iertarea poporului, aşezându-se el în locul poporului vinovat. El de fapt poartă pe umerii lui păcatele poporului înaintea lui Dumnezeu (Exod 28:29-30). Ezra înţelege că numai Dumnezeu poate cerceta pe fiecare păcătos, să-l dezlege lăuntric de păcatul său, să-i rupă toate legăturile din fiinţa lui şi apoi să restaureze lăuntrul său pentru o nouă viaţă. Numai Dumnezeu poate aşa ceva. Ezra realizează cât de profundă este problema, şi de aceea face ceea ce în mod normal un mare preot n-ar fi făcut: îşi sfâşie hainele şi părul ( de menţionat este faptul că marele preot nu avea voie să facă aşa ceva în situaţia când chiar fiul lui ar fi decedat (Lev. 10:6-7). Dacă Ezra şi-a sfâşiat hainele înseamnă că situaţia era de o gravitate fără precedent. Poporul lui Iuda, identitatea lui ca popor sfânt pentru Domnul, viitorul lui mesianic, mântuirea lumii întregi erau în pericol. Prin atitudinea lui, Ezra arată că îşi dă seama că nu are altceva de făcut decât să capituleze înaintea Domnului şi să invoce intervenţia plină de har şi de putere a lui Dumnezeu. Ezra de asemenea se înconjoară în demersul său înaintea lui Dumnezeu de oameni care simt cu el povara poporului. Rugăciunea lui Ezra, de asemenea este o rugăciune de pocăinţă profundă, mărturisitoare a păcatului, fără a ascunde ceva şi fără a justifica vreo acţiune a poporului. Ezra parcă nici iertare nu mai cere pentru popor, conştient de vinovăţia foarte mare a lui. Nu înseamnă că el nu-şi doreşte iertare pentru popor, dar el lasă totul la latitudinea harului lui Dumnezeu (vezi aceeaşi atitudine la David – 2 Sam. 15:25-30). Aceasta este cea mai potrivită atitudine care trebuia adoptată, de a atârna în totul de harul lui Dumnezeu, considerând că meriţi loviturile Domnului dacă El le va voi, dar considerând în acelaşi timp că El este plin de har şi că are soluţii pentru orice problemă (Ezra 10:2). În acelaşi timp Ezra înţelege că poporul are nevoie de eliberare lăuntrică de orice legătură cu femeile străine şi de copiii care erau ai lor şi de care se legaseră. Numai Dumnezeu ar putea face aşa ceva.

Se vede că soluţia adoptată de Ezra a fost cea mai potrivită prin faptul că din acest moment Dumnezeu Însuşi mişcă lucrurile. O mare mulţime de oameni din Israel se alătură lui Ezra în rugăciunea lui. Aceasta înseamnă că Domnul le-a mişcat acestora inimile (10:1-2). Înseamnă că Dumnezeu a operat în adâncul fiinţelor lor dezlegare de legăturile păcătoase (Este foarte important să ne punem problema dezlegării de legăturile păcătoase din lăuntrul fiinţei oamenilor în mod foarte serios – vezi Ps. 107:10-21; Lc. 1:68-75. Când le vorbim oamenilor despre păcat şi despre mântuire trebuie să înţelegem că nu putem cere oamenilor acţiuni radicale dacă Dumnezeu nu lucrează în inimile lor. Predicând Evanghelia în mod clar, corect şi complet, în dependenţă de Duhul lui Dumnezeu şi în duh de rugăciune, depinzând în totalitate de Dumnezeu şi de lucrarea harului Său în lăuntrul oamenilor, numai aşa le putem cere să renunţe la păcat şi la legăturile păcătoase). Practic, asistăm aici (în Ezra 9-10) la o reformă spirituală pe care Dumnezeu o face în inima poporului Său, ca răspuns la demersul lui Ezra în rugăciune de pocăinţă adâncă. Desigur pocăinţa a fost personală pentru fiecare iudeu, dar Ezra a generat prin acţiunea lui, în puterea lui Dumnezeu, un proces de pocăinţă la nivelul fiecărui individ. Este o mişcare a Duhului Sfânt aici, mişcare care are efect creator (vezi Gen 1:2. În baza mişcării Duhului Sfânt pe deasupra apelor, actul creator al lui Dumnezeu prin Cuvântul Său a intrat în acţiune).

Este foarte interesant să vezi că procesul pocăinţei nu a fost dictat de Ezra, ci a pornit din interiorul oamenilor vinovaţi (Ezra 10:2-3). Nu înseamnă că Ezra nu a chemat poporul la pocăinţă (vezi 10:10-11), ci faptul că deschiderea pentru pocăinţă a realizat-o Duhul lui Dumnezeu. Poporul era dispus să accepte acum mustrarea, îndemnul la pocăinţă, soluţia lui Dumnezeu pentru criza lor. Ezra este provocat de mai marii poporului şi de poporul însuşi să gestioneze criza (10:4, 12). Ezra, datorită faptului că mâna Domnului acţionează asupra poporului, datorită faptului că are atitudinea corectă faţă de criză şi acţionează în maniera potrivită, ajunge să acţioneze doar ca şi unealtă a Domnului în gestionarea crizei, lucrarea în toată măreţia ei făcând-o Domnul Însuşi. Dar merită menţionat faptul că Ezra acţionează potrivit. Îndeamnă poporul la pocăinţă, arată ce trebuie făcut în mod concret. El nu se sfieşte să ceară poporului măsuri radicale, dureroase, chiar dacă poporul a ajuns să tremure (10:9-11; vezi cum lui Pavel nu-i pare rău de întristarea pe care le-a provocat-o mustrarea lui şi care a condus la pocăinţă – 2 Cor. 7:7-12). Acestea se impun, dar Domnul este de partea lor, şi de aceea ei nu trebuie să se teamă de măsuri şi acţiuni radicale (observă 10:2).

În acelaşi timp îl vedem şi pe Ezra şi pe cei din fruntea poporului că nu forţează lucrurile. În 10:13 sunt invocate numărul mare a poporului şi ploaia – factori care îi împiedică să rămână tot timpul la Ierusalim şi să se gândească la alte măsuri, mai eficiente, de rezolvare a crizei spirituale. Aceasta nu a însemnat coborârea ştachetei în rezolvarea crizei, ci doar o acţiune înţeleaptă. Aceasta arată că scopul nu este, aşa cum vedem în Col. 2:22-23, flagelarea oamenilor (mulţi consideră că ar trebui aceasta), ci rezolvarea crizei. Cât de înţelepţi suntem noi în gestionarea unei crize spirituale în vederea rezolvării ei în mod duhovnicesc şi radical? Se observă că unii nu au fost de acord cu aceste măsuri (10:15-16 – adică cu propunerea din v. 14; nu este vorba că nu au fost de acord măsurile radicale spuse de Ezra în 10:11). Ezra a stabilit un plan de măsuri eficient şi a asistat în totalitate desfăşurarea acestui plan de măsuri (10:16).

Ezra se arată, în această criză spiritiuală fără precedent a poporului Domnului, ca un adevărat mare preot. Este un om care ştie să gestioneze după voia lui Dumnezeu crizele spirituale şi să conducă poporul spre pocăinţă şi restaurare spirituală. Dar Ezra apare din nou aici ca un mare închinător, cu o inimă care simte durerea Domnului şi problema poporului, şi care ştie să conducă poporul în pocăinţă şi restaurare. Aceasta înseamnă caracter în acţiune.

După aprox. 13 ani de la evenimentele menţionate în cartea Ezra (adică în 444 î. Cr.), marele preot şi cărturar Ezra apare alături de Neemia după ce zidurile Ierusalimului au fost restaurate în 52 de zile. Cap. 8 din cartea Neemia arată că imediat după terminarea lucrărilor de restaurare a zidurilor (din a 25-a zi a lunii Elul, adică luna a 6-a – vezi Neem 6:15), din prima zi a lunii a 7-a poporul Israel s-a adunat în faţa Ierusalimului pentru a auzi citită şi explicată Legea Domnului (deci cele 5 cărţi ale lui Moise: Geneza-Deuteronom). Ezra este chemat să citească Legea în faţa poporului şi în fiecare zi a acestei luni de dimineaţa până la amiază tot poporul „a fost cu luare aminte la citirea cărţii Legii” (Neem. 8:1-3,18). Luna a 7-a a fost pentru poporul Domnului o lună plină de bucurie, pe de o parte din cauza terminării lucrărilor de restaurare a zidurilor într-un timp atât de scurt, şi pe de alta pentru că în perioada 15-22 a acestei luni au celebrat sărbătoarea corturilor, o sărbătoare a bucuriei, a strângerii roadelor şi a aducerii aminte a drumului parcurs de Israel timp de 40 de ani din Egipt până în Canaan sub conducerea lui Moise şi sub binecuvântarea miraculoasă a lui Dumnezeu. În această lună a 7-a, poporul Domnului a ţinut şi un post, şi-au mărturisit păcatele prin Neemia (cap. 9), s-au rededicat Domnului prin reînnoirea legământului (cap. 10) şi apoi (nu ştim exact când) au fost sfinţite zidurile Ierusalimului printr-o procesiune solemnă, şi au fost reaşezaţi preoţii şi leviţii în slujirea lui Dumnezeu în Templu (cap. 12).

La toate aceste evenimente Ezra a colaborat excelent cu Neemia (marele preot a condus reforma spirituală, iar Neemia, ca şi dregător, a condus poporul în reformă civilă, socială; desigur nu poate fi vorba de o delimitare strictă a implicărilor, cert este că s-au completat unul pe celălalt în reforma poporului lui Dumnezeu după chemarea pe care au avut-o fiecare de la Dumnezeu).

Ezra a fost implicat în mod deosebit în citirea, explicarea şi interpretarea în vederea aplicării a Legii lui Dumnezeu în faţa poporului. Studiind cap. 8 descoperim că această lucrare a lui Ezra s-a desfăşurat într-o manieră solemnă, bine organizată ca un serviciu de închinare faţă de Dumnezeu. Iată câteva aspecte pe care le găsim aici:

De numele lui Ezra sunt legate şi alte lucrări. Se pare că el este autorul psalmilor 1 şi 119 (psalmi legaţi de importanţa Cuvântului lui Dumnezeu). De asemenea tot el este autorul ultimelor cărţi ale Vechiului Testament ebraic, adică ale celor 2 cărţi: 1şi 2 Cronici (care reprezintă o cronică a întregii istorii a lui Israel până la darea decretului lui Cirus de întoarcere acasă a poporului Israel). În plus se pare că el a strâns toate cărţile Vechiului Testament, formând canonul cunoscut al Vechiului Testament (cele 39 de cărţi pe care noi le avem acum). El, ca şi mare preot, a condus poporul lui Iuda (rămăşiţa lui Israel) în cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu într-un mod mult mai pronunţat decât înainte. Avem în vedere aici faptul că, în timpul robiei babiloniene, pentru că poporul nu mai avea Templul şi deci nu mai puteau aduce jertfe Domnului, s-a dezvoltat sinagoga (adunarea iudeilor pentru citirea Legii, rugăciune şi părtăşie) şi în mod special activitatea de citire şi interpretare a Legii (a Cuvântului lui Dumnezeu), ca o înlocuire a aducerii de jertfe la Templu. Acest lucru a rămas şi după reîntoarcerea din robie, citirea şi interpretarea Legii având un rol important în serviciile de închinare ale poporului Domnului. Astfel a apărut pregnant lucrarea cărturarului (cel care citea, interpreta şi făcea copii ale Cuvântului lui Dumnezeu). Ezra, deşi era mare preot era şi „cărturar” în Legea Domnului, adică expert în aceasta (Ezra 7:12). Iată, deci, cât de mare şi importantă a fost lucrarea lui Ezra. Putem spune, deci, că el a fost un mare om al lui Dumnezeu, un om potrivit la locul potrivit şi care a făcut o lucrare potrivită pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său.

Concluzii legate de viaţa şi lucrarea lui Ezra

Ezra este, alături de Neemia, reformatorul rămăşiţei lui Israel. Ezra a fost prin excelenţă un om al Cuvântului lui Dumnezeu. Putem spune că motto-ul care se potriveşte lui Ezra este cel din Ezra 7:10.

Ezra, de asemenea a fost un mare conducător. Dar în mod diferit de Neemia. Neemia a fost conducătorul din faţa poporului, care a condus poporul chemându-l după el. Ezra a fost conducătorul, să zicem, din spatele poporului, deşi a fost şi el în faţa lui (Neem. 12:36). Ezra a fost conducăorul care a influenţat imens poporul. El s-a evidenţiat în mod deosebit prin influenţa care a avut-o (vezi în mod special Ezra 9-10). El a adus în mijlocul poporului influenţa Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Evr. 4:12). A îndreptat atenţia poporului spre Cuvântul Domnului, a fost unealta lui Dumnezeu prin care Cuvântul a ajuns în inimile oamenilor şi care le-a luminat lăuntrul lor, a învăţat pe Israel Cuvântul, i-a învăţat să-l aplice şi să trăiască pentru Dumnezeu şi să se bucure în Dumnezeu.

Ezra s-a implicat în 3 lucrări majore: (1) Redeşteptarea ideii de popor răscumpărat de Dumnezeu prin lucrarea braţului Său puternic – Ex. 14:31 (a mâinii Sale bune – Ezra 8:31). Desigur era a 2-a reîntoarcere în Ierusalim (vezi prima – Ezra 1-2), dar Ezra, prin această reîntoarcere şi prin scrierea cărţii „Ezra” atrage atenţia poporului reîntors că el este poporul răscumpărat al Domnului; mâna Domnului s-a implicat în această reîntoarcere, oamenii ca Cirus sau Artaxerxe au fost de fapt mânaţi de Domnul să elibereze pe Israel şi să ajuncă în ţara promisă. Aşa cum Domnul Însuşi a scos pe Israel din Egipt aşa şi de această dată Domnul scoate pe Israel di Babilon. Şi dacă rămăşiţa lui Israel este răscumpărată de Domnul ea trebuie să-L asculte pe Domnul, trăind în răscumpărarea Lui o viaţă dedicată pentru Domnul. (2) Restaurarea spirituală din starea de păcat în care era poporul. Amestecul cu popoarele străine prin căsătorii mixte atrăgea mânia lui Dumnezeu, din cauza practicilor păgâne infiltrate şi din cauza pierderii identităţii de „popor sfânt al Domnului”. De aceea era nevoie de pocăinţă adâncă în popor. Ezra a ştiut să conducă pe Israel la pocăinţă şi restaurare a stării lui spirituale. El însuşi s-a implicat cu toată inima şi influenţa lui a fost folosită de Domnul spre eliberarea lăuntrică şi vindecarea poporului. (3) Restaurarea locului Legii în viaţa şi practica poporului – citirea Legii, explicarea ei, îndemnarea la a o trăi, aplicarea ei în toate compartimentele vieţii şi în toate detaliile trăirii, legarea momentelor speciale din viaţa poporului de Cuvântul lui Dumnezeu, dar şi a trăirii obişnuite a poporului, restaurarea Legii în închinarea lui Israel – toate acestea le-a avut în vedere Ezra atunci când s-a implicat ca şi cărturar în a oferi Cuvântul Domnului poporului Său. Ezra, ca mare preot, a condus poporul Domnului înaintea lui Dumnezeu; ca şi cărturar el a adus Cuvântul Domnului în mijlocul poporului şi în inima lui. Ezra a îndeplinit o lucrare care a presupus manifestarea unui mare caracter, o lucrare a lui Dumnezeu pe care El a experimentat-o mai întâi în inima lui prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu. Am putea spune că lucrarea lui Ezra exprimă marile lucrări pe care Dumnezeu le face cu poporul Său. Ezra nu s-a implicat în lucrări răsunătoare, nici în nimicuri, ci în acele lucrări ale lui Dumnezeu care Îl arată pe El poporului Său şi lumii aşa cum El este.

Ezra a făcut o lucrare potrivită vremii şi nevoii poporului său; dar a realizat o lucrare care s-a încadrat perfect în voia şi planul lui Dumnezeu. Nu s-a ocupat de zidire de catedrale fastuoase când situaţia poporului impunea chemarea lui la pocăinţă, de exemplu.

Ezra a folosit colaboratori pe care s-a bazat în lucrarea lui (Ezra 8:24-30; 9:4; Neem. 8:4-8); nu a făcut lucrarea lui Dumnezeu de unul singur.

Ezra a fost un om al rugăciunii. S-a rugat mult, a postit chiar, a chemat şi a influenţat pe alţii la rugăciune. Vedem aceasta atunci când a plecat din Babilon (Ezra 8:21), când a trebuit să rezolve criza spirituală a poporului (Ezra 9), atunci când a citit Legea înaintea poporului (Neem. 8:6). Aşadar a folosit rugăciunea în toate lucrările pe care le-a făcut şi în situaţiile când numai Dumnezeu putea rezolva problemele. Rugăciunea a fost importantă în viaţa şi lucrarea pe care el a făcut-o. Ezra a considerat că lucrarea lui nu era a lui şi controlată de el, ci era lucrarea lui Dumnezeu şi numai Dumnezeu putea să realizeze ceea ce Ezra lucra.

Ezra a trăit viaţa şi şi-a îndeplinit lucrarea sub mâna bună a Dumnezeului lui. Acest lucru este evident. De aici şi succesul său în slujire. El s-a lăsat în totul călăuzit de această mână a Domnului şi s-a supus în totalitate ei. El a mărturisit clar acest lucru şi a acţionat în consecinţă (Ezra 8:22).

Ezra a avut o mărturie excelentă înaintea lui Dumnezeu, înaintea poporului Domnului, şi înaintea lui Artaxerxe şi a tuturor oamenilor (vezi scrisoarea lui Artaxerxe – Ezra 7). Caracterul Său transcede lucrarea Lui. Putem spune că slujirea lui Ezra este de fapt trăirea caracterului său.

Putem fi şi noi ca Ezra? Dacă avem ca şi motto al vieţii noastre motto-ul lui Ezra (Ezra 7:10) şi dacă avem mentalitatea lui J. Carey, cel care a fost misionar în India, mentalitate care a fost reflectată printr-o predică de a lui (vezi ideile principale):

- cere lucruri mari de la Domnul;

- fă lucruri mari pentru Domnul;

- aşteaptă-te la lucruri mari din partea Domnului;

atunci şi noi putem fi oameni potriviţi în locul potrivit şi care facem o slujire potrivită pentru că mâna Domnului Dumnezeului nostru este peste noi (Ezra 7:6).

AMIN.

ANA – MAMA UNUI MARE OM AL LUI DUMNEZEU

1 Samuel 1:1-2:21

Ana, mama lui Samuel, este una dintre personalităţile strălucitoare ale poporului lui Dumnezeu din perioada Vechiului Testament. Deşi despre ea se menţionează numai în 2 capitole din Biblie (1 Samuel 1:1-2:21), fiul ei, Samuel, fiind personalitatea marcantă a istoriei lui Israel (el domină în mare parte cartea 1 Samuel), totuşi Ana, mama lui, este cea care l-a aşezat pe făgaşul devenirii sale, lansându-l într-o viaţă de deplină dedicare faţă de Dumnezeu. Astfel, Samuel a devenit în mâna lui Dumnezeu omul care a îndreptat privirile poporului Israel spre Dumnezeu şi spre voia Sa, într-o vreme extrem de dificilă din punct de vedere spiritual pentru popor – perioada tranziţiei lui Israel de la conducerea prin judecători, la perioada împărăţiei (Saul, apoi David).

Cadrul în care Ana a trăit

Ana a fost a 2-a soţie a unui levit din Ramatain – Ţofim, pe nume Elcana (vezi 1 Cron. 6:33-34). Este vorba de localitatea Rama (din Efraim), locul unde Samuel şi-a avut mai târziu locuinţa (1 Sam. 7:17; 25:1). Rama era la aprox. 24 km nord de Ierusalim şi la aprox. 24 km sud de Silo (unde era chivotul Domnului – 1:3). Ana era soţia iubită a lui Elcana, dar, fiind stearpă (neputând avea copii), soţul ei a luat o a 2-a soţie, Penina, cu care el a avut fii şi fiice (1:2,4,5). Din această cauză, Penina o necăjea permanent pe Ana, făcând-o să plângă deseori, chiar şi atunci când Elcana cu întreaga lui familie mergea la Silo pentru a aduce închinare Domnului (1:5-8). În poporul Israel, a nu avea copii era un semn de blestem din partea lui Dumnezeu; a avea cineva copii însemna binecuvântarea lui Dumnezeu peste acea familie, peste acea femeie (Deut. 7:13-14). Posibil ca Penina să o fi dispreţuit profund pe Ana, considerând-o sub blestemul lui Dumnezeu, considerând-o chiar o păcătoasă care nu avea parte de binecuvântarea Lui; pe când ea, Penina, se considera sub binecuvântarea divină.

Ana a trăit spre sfârşitul perioadei judecătorilor lui Israel, o perioadă care a durat aprox. 300 de ani (de la moartea lui Iosua în 1376 î. Cr. până în 1051 î. Cr. când Saul a devenit împărat peste Israel; Samuel s-a născut în 1120 î. Cr.). Conform cărţii Judecătorilor, această perioadă a fost una de decădere spirituală progresivă a lui Israel, până acolo încât erau posibile fapte abominabile ca cele descrise în Jud. 17-21. Decăderea se vedea şi în viaţa conducătorilor (vezi Samson – deşi a fost un om al credinţei). Ţara era în decădere liberă şi în plan social: „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Jud. 21:25). Conducerea lăsa serios de dorit, de aceea Israeliţii au ajuns să-şi dorească un împărat, ca şi celelalte neamuri, şi în acest fel ei şi-au arătat necredincioşia lor faţă de Dumnezeu (1 Sam. 8, 12). Mai mult, pe vremea Anei cei care slujeau la cortul întâlnirii erau fiii lui Eli, Hofni şi Fineas (Eli fiind marele preot al acelei vremi). Fiii lui Eli erau nişte oameni răi (în traducere literală, „fiii lui Belial”, adică oameni care excelau în rău, oameni de nimic, care dispreţuiau darurile Domnului, păcătuind astfel împotriva Domnului, de o aşa manieră încât mai târziu au fost lepădaţi şi nimiciţi de El – 1 Sam. 2:12-17; cap. 2-4).

În aceste circumstanţe, Ana apare ca un personaj strălucitor într-o mare de întuneric. Şi lumina ei este transmisă fiului ei, Samuel – un adevărat far în această perioadă dificilă a istoriei lui Israel, un om care a marcat profund şi binecuvântat istoria poporului Domnului. Ana şi Samuel sunt ca şi Rut, Boaz şi Naomi în perioada judecătorilor – nişte oaze binecuvântate de lumină şi viaţă divină într-un deşert al întunericului şi al morţii. Ce a făcut-o pe Ana să fie o asemenea femeie şi mamă binecuvântată? Care a fost secretul vieţii ei? Cum a fost posibil să aibă o asemenea influenţă binecuvântată asupra copilului ei, atunci când, omeneşte vorbind, era imposibil să trăieşti drept înaintea lui Dumnezeu şi binecuvântat de El?

1. Ana – o femeie a rugăciunii

Putem învăţa multe lucruri de la Ana în privinţa rugăciunii.

În primul rând, Ana şi-a dorit cu mare ardoare binecuvântarea lui Dumnezeu. Copiii erau consideraţi o binecuvântare de la Dumnezeu (Deut. 7:13-14; Ps. 128). Neavând copii, Ana se considera nebinecuvântată de Dumnezeu: iar înţepăturile Peninei vizau tocmai acest lucru. Societatea de atunci o privea pe Ana ca pe o femeie părăsită de Dumnezeu. Atitudinea prietenilor lui Iov faţă de suferinţa lui ne arată cât de departe puteau oamenii să meargă în asemenea speculaţii şi acuzaţii, chiar dacă nu aveau nici un fel de probă împotriva lui Iov, decât faptul că el suferea îngrozitor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Ana. Pe lângă înţepăturile Peninei şi desigur a multora din societatea de atunci, existau desigur şi reproşurile lăuntrice care nu-i dădeau pace. Merită subliniat faptul că Ana nu se mulţumeşte cu dragostea deosebită pe care soţul ei, Elcana, i-o arăta, ca şi soţie favorită a lui (Penina fiind doar cea prin care Elcana avea copii – 1:8). Dacă a avea copii presupunea o dovadă majoră a binecuvântării lui Dumnezeu, ei bine, ea îşi doreşte, dincolo de orice alt avantaj, binecuvântarea lui Dumnezeu. Ea vrea să ştie în mod clar că este în această binecuvântare. Chiar dacă a avea copii presupune griji în plus, renunţarea la comoditate, chiar dacă existau avantaje în a nu avea copii (discutând şi prin prisma mentalităţii multor oameni din vremea aceasta), Ana consideră că a te bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu înseamnă să ai totul. De aceea ea se roagă Domnului până când Domnul îi dă binecuvântarea Lui. O vedem pe Ana plângând, nebucurându-se de mâncarea pe care o are din belşug, nici de dragostea soţului ei, de nimic altceva, atâta timp cât binecuvântarea lui Dumnezeu îi lipseşte. Noi avem de învăţat de la Ana în această privinţă. Cât preţuieşte pentru noi binecuvântarea lui Dumnezeu? Cât de mult ne dorim noi garanţia pe care numai Cristos prin Duhul Sfânt ne-o poate da în privinţa binecuvântării lui Dumnezeu (vezi Efes.1:13-14; vezi tot Efes. 1)? Cât de mult înţelegem noi că „dacă binecuvântarea lui Dumnezeu nu e, nimic nu e”, orice altceva am avea? Cât de mult plângem după ea şi cât de mult o căutăm şi o cerem de la Dumnezeu pentru noi, familiile noastre şi pentru biserica în care noi suntem? Binecuvântarea pentru noi acum este dată de Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos (vezi Galat. 3:16,27-29). Oricine care este în Cristos, al lui Cristos, are binecuvântarea lui Dumnezeu.

În al 2-lea rând, Ana s-a rugat lui Dumnezeu până ce Domnul i-a dat şi ei binecuvântarea Lui. Ea s-a rugat lui Dumnezeu de fiecare dată când familia ei aducea jertfe la Silo. Sunt convins că ea se ruga în inima ei totdeauna. O vedem rugându-se şi postind pentru aceasta. Rugăciunea ei este una profundă, a inimii; ea îşi „vărsa sufletul înaintea Domnului” (1:15). Ea se roagă Domnului până când El Îi arată bunăvoinţa Lui şi răspunde rugăciunii ei – prin Eli şi prin faptul că ea naşte pe Samuel (1:17-20). Sunt câteva lucruri pe care le descoperim despre rugăciune la Ana:

Ana – o femeie credincioasă Domnului
Ana – o femeie cu o concepţie înaltă despre Dumnezeu
Ana – beneficiara unei binecuvântări dincolo de ceea ce ea a gândit

Credincioşia Anei se vede din felul cum răspunde ea binecuvântării primite de la Domnul. Ni se spune că „Domnul Şi-a adus aminte de ea” (1:19). În Biblie această afirmaţie este totdeauna o demonstraţie a bunăvoinţei Domnului faţă de cineva şi a credincioşiei Sale faţă de ceea ce a promis (vezi şi Gen. 8:1 – faţă de Noe). Nu apare aici că Domnul i-a promis ceva Anei, dar cuvântul lui Eli, adresat ei atunci când ea se ruga Domnului, poate fi luat ca şi un cuvânt de la Domnul pentru Ana (1:17-18). Observă că Ana s-a schimbat la faţă (1:18), căpătând certitudinea că Domnul a ascultat-o. De asemenea, faptul că Domnul Şi-a adus aminte de Ana, presupune în mod clar o promisiune pe care el a făcut-o înainte Anei şi acum El are de gând să o împlinească. Domnul S-a arătat, deci, credincios cuvântului Său şi i-a dat un fiu (1:19-20). Care a fost atitudinea Anei faţă de credincioşia lui Dumnezeu? Ea a răspuns cu credincioşie. Cum?

În primul rând, Ana a pus numele copilului Samuel („Dumnezeu a ascultat”). Pentru Ana copilul nu este unul oarecare, ci un copil „cerut de la Domnul”, şi unul prin care ea vede că „Dumnezeu a ascultat” rugăciunile ei (1:20). Semnificaţia acestor afirmaţii este foarte mare pentru Ana. Faptul că ea a putut cere ceva de la Domnul înseamnă pentru ea enorm de mult. La urma urmei, cine era ea înaintea Domnului ca ea să poată cere ceva Lui? Chiar faptul că ea a putut să se roage Domnului, cerându-I un copil, reprezintă pentru Ana un har imens arătat ei de Domnul. Câţi dintre noi considerăm că, doar faptul că ne putem ruga lui Dumnezeu, înseamnă un imens har, o imensă bunăvoinţă pe care El ni le arată? Noi însă considerăm ca ceva normal să ne rugăm Domnului, ca şi cum acest fapt nu înseamnă nimic. Doar atunci când Domnul ar răspunde rugăciunii noastre, doar atunci când El ar face ceva deosebit pentru noi, doar atunci ne-am simţi obligaţi să-i mulţumim, să apreciem ceea ce El face pentru noi. Ana, însă, apreciază faptul că „a cere ceva de la Domnul” este o dovadă a bunăvoinţei imense a Lui faţă de una ca ea (o roabă – ea o roabă faţă în faţă cu Dumnezeu Însuşi). În plus, câţi din noi înţelegem că a ne putea ruga Domnului reprezintă de fapt lucrarea Lui în noi, bătaia lui Cristos Însuşi la uşa inimii noastre (Apoc. 3:20), aşa cum spunea O. Hallesby în „Despre rugăciune”? Faptul că Ana nu putea să accepte să nu aibă copii, chiar dacă avea multe alte avantaje, faptul că ea se simţea îmboldită în inima ei să se roage Domnului pentru un copil, faptul că ea îşi dorea cu ardoare ceva care să fie legat de binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ea, faptul că inima ei era plină de rugăciune faţă de Domnul, toate acestea, erau bătaia la uşa inimii Anei din partea lui Dumnezeu, pentru ca ea să ceară Domnului pe Samuel (Samuel a fost din veşnicie în planul lui Dumnezeu, „necesar” acestui plan, pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Şi în acest plan a intrat şi faptul că Ana intra în scenă ca o femeie credincioasă, care să-şi dorească binecuvântarea Domnului, un copil de la El, şi pe care Domnul să-l dea, ca răspuns la rugăciunea ei). Ce importanţă are acest lucru pentru noi? În primul rând, nici un om firesc (carnal), deci fără Cristos, nu poate dori în el însuşi lucrurile spirituale, binecuvântările Domnului care vin prin Cristos (vezi 1 Cor. 12:1-3). El este mort spiritual (Efes. 2:1-3). Dacă cineva este în Cristos, el, datorită naturii noi pe care o are, îşi doreşte lucrurile lui Dumnezeu. Acesta este un semn al lucrării Domnului în viaţa celui credincios. Putem spune că Domnul este Cel care pune în inima credinciosului subiectele de rugăciune şi imboldurile pentru rugăciune (aşa cum un nou născut cere „papa”, „mama”, „tata” – sunt nevoi ale unei fiinţe vii – Rom. 8:14-16). De ce oare unii membri ai bisericii nu-şi mai doresc să se roage, să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu, să aibă părtăşie cu credincioşii, să-L mărturisească pe Domnul, să trăiască în neprihănire, să urască păcatul? Aceste semnalmente sunt, conform Scripturii, dovezi ale unei false relaţii cu Cristos (nu spun mai mult). El de fapt este carnal şi-şi doreşte doar lucrurile cărnii. Ana şi-a dorit lucrurile Duhului lui Dumnezeu (Rom. 8:5-9). În al 2-lea rând, dacă Domnul este Acela care pune în inima noastră subiectele de rugăciune şi imboldurile de rugăciune (Rom. 8:24-27), atunci, din start avem garanţia că Domnul are în vedere răspunsul la rugăciunile noastre, şi astfel noi nu ne mai bazăm pe noi ci pe Dumnezeu care voieşte să ne dea binecuvântările Sale. Una este să vin înaintea Domnului cu o dorinţă a mea proprie (aceasta va ridica problema: „oare va dori Domnul să mă asculte?” – deci va exista în mine incertitudine); alta este ca să vin în rugăciune înaintea Domnului cu o problemă care este pe inima mea pentru că Domnul mă împinge să mă rog (dacă ştiu aceasta atunci voi avea certitudine, mă pot baza pe Domnul şi pe voia Lui). Iată, deci, ce valoare a avut pentru Ana faptul că Samuel este „cerut de la Domnul”. Ana a apreciat acest lucru. Dar Ana a experimentat şi faptul că Dumnezeu a ascultat-o. Ea, de asemenea a apreciat acest fapt. Aprecierea ei s-a văzut în numele pe care l-a dat copilului: Samuel. Înţelegem de aici că Ana şi-a arătat recunoştinţa ei faţă de Domnul prin faptul că a legat aceste adevăruri (în ceea ce priveşte răspunsul Domnului la rugăciunea ei) de copilul ei. Identitatea lui exprimă aceste adevăruri despre Dumnezeu. Desigur ea i-a explicat lui Samuel mai târziu toate acestea; ea l-a făcut pe Samuel să se vadă dorit de Domnul, în voia Lui, o expresie a binecuvântării Domnului, a intervenţiei puterii Sale în a răspunde rugăciunilor. Să creşti un copil în această atmosferă reprezintă un lucru extraordinar, care îl va marca pentru totdeauna. Ana, desigur, a ştiut să-şi arate recunoştinţa ei faţă de Domnul în viaţa copilului ei – vezi întreaga viaţă a lui Samuel. El poate fi considerat un mare om al lui Dumnezeu.

În al 2-lea rând, Ana şi-a împlinit promisiunea faţă de Domnul, dăruindu-l pe Samuel Domnului (1:21-28). Ea nu a ezitat să facă aceasta chiar dacă, sunt convins, i-a fost extrem de greu. Ana nu a păstrat copilul pentru ea; ci l-a dat Domnului. Ea a spus: „De aceea vreau să-l dau Domnului; toată viaţa lui să fie dat Domnului” (1:28). Ana este o femeie care ştie ce vrea, cântăreşte care este preţul a ceea ce face, şi-şi respectă promisiunile. De ce? Ea spune foarte clar: „Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam” (1:27). Ea nu bravează înaintea lui Eli, ci ea îşi arată recunoştinţa ei prin credincioşie faţă de Domnul. Numai oamenii foarte rari sunt oameni care împletesc perfect recunoştinţa cu credincioşia faţă de Domnul. Ana este o asemenea persoană. Trebuie să ai o imensă recunoştinţă faţă de Domnul ca să faci ceea ce a făcut Ana. Mireasma caracterului ei, desigur, a plăcut Domnului şi tuturor care au auzit de ea, chiar dacă poate s-au găsit destui ca s-o conteste.

În al 3-lea rând, sunt convins că Ana i-a imprimat lui Samuel (în timpul cât a fost acasă cu ea – un copil era înţercat la vârsta de 3 ani în acea vreme; şi în momentele când îl vizita pe Samuel la Silo şi-i ducea câte o mantie mantie mică, cu ocazia aducerii anuale a jertfelor înaintea Domnului – 2:18-19), un caracter potrivit pentru un om al lui Dumnezeu. Se pune întrebarea: Ce ai putea face cu un copil doar în primii 3 ani de viaţă şi în câteva vizite scurte pe care i le faci, în situaţia în care durata unei vieţi nu este întotdeauna suficientă să formezi un om? Răspunsul este următorul: Pe de o parte ceea ce contează este calitatea educaţiei date, nu cantitatea şi metodologia – tehnic vorbind – a educaţiei. Calitatea ei trebuie să fie elementul principal. Se ştie (spun cercetătorii în educaţie) că primii 3 ani de viaţă sunt anii cei mai importanţi în a da direcţia unui copil în viaţă. Dacă ştii cum să-i foloseşti, atunci ai rezolvat peste 60% din educaţia unui om. Ana a fost un asemenea educator pentru Samuel – în dragostea lui Dumnezeu. Dar, mai presus de aceasta, este harul lui Dumnezeu în acţiune, şi care nu trebuie neglijat. În prezenţa Domnului (la cortul întâlnirii), prin intervenţiile Domnului în viaţa lui Samuel, dându-i acestuia Cuvântul Său – educaţia lui Samuel s-a putut face la superlativ. Când încredinţezi ceva Domnului (dăruindu-i Lui), aceasta însemnând în contextul nostru, a accepta să te bazezi în totul pe Dumnezeu, împlinind voia Lui, atunci rezultatele sunt extraordinare. Dacă ne gândim că Samuel a crescut în vremea fiilor lui Eli (oameni răi şi de nimic), dacă ne gândim că atmosfera spirituală a poporului Israel a fost sub orice critică, este pur şi simplu o minune cum de Samuel a crescut atât de frumos şi a influenţat atât de mult pe poporul Domnului în vremea lui, în bine. Numai Dumnezeu poate aşa ceva şi numai un om (un părinte) dedicat total Domnului cu un caracter transformat de harul Domnului poate oferi o aşa influenţă unui copil.

În al 4-lea rând, Ana este plină de respect, consideraţie, pentru omul lui Dumnezeu, Eli. Ea îi spune lui Eli cum Domnul i-a ascultat rugăciunea şi ce are de gând să facă (1:26-28). Deşi Eli i-a interpretat greşit la un momendat rugăciunea ei (1:13-14), deşi Eli nu a fost un părinte bun şi Domnul a adus pedeapsa faţă de casa lui (cap. 2-4), totuşi pentru Ana Eli este omul lui Dumnezeu prin care Domnul are ceva de spus pentru ea (1:17-19). Respectul acesta faţă de omul lui Dumnezeu se vede în mod clar şi la Samuel (cap. 3). De asemenea ea este plină de respect faţă de Elcana, soţul ei, chiar dacă el a mai luat o soţie care o tot înţepa. Acest respect se vede din faptul că ea ţine cont de soţul ei atunci când face promisiunea faţă de Domnul (1:21-23; Num. 30). Ea este supusă soţului ei şi supune promisiunea făcută Domnului autorităţii soţului, pentru că aşa vrea Domnul. Ana, deci, este plină de respect faţă de oamenii lui Dumnezeu, faţă de soţul ei, faţă de autoritate şi faţă de bărbaţi. Ana se arată ca o femeie adevărată, acceptându-şi locul şi rolul, date ei de Dumnezeu. Toate acestea (nu pot să-mi dau seama cum) le vedem în Samuel mai târziu. Influenţa Anei s-a transmis într-un mod tainic, dar real. Aceasta arată că Ana a avut un caracter lăuntric extraordinar de plăcut înaintea Domnului şi înaintea oamenilor.

În acest fel, prin credincioşia ei faţă de Domnul, ea, prin statutul ei de mamă, prin acceptarea locului şi rolului ei date de Domnul a făcut o lucrare extraordinară: l-a format şi l-a lansat pe Samuel în împlinirea planurilor lui Dumnezeu, într-o lucrare deosebită. Ana nu se remarcă prin activism remarcabil ci prin slujirea caracterului ei, o slujire din umbră. Analizând ce a făcut Ana în comparaţie cu lucrarea multor femei din vremea de astăzi (foarte ocupate, foarte implicate în multe, în prim-planul multor lucrări), putem spune: Ana a făcut lucruri mari pentru Domnul, în slujirea caracterului ei, în locul dat ei de Domnul. Se poate spune oare la fel despre slujirea multor femei de astăzi?

Cântarea Anei (2:1-10) este remarcabilă. De ce?

În primul rând, pentru că nu este una elaborată la un birou la care să o vedem pe Ana să-şi etaleze abilităţile literare de a compune cântări. Această cântare este o izbucnire a inimii ei, a bucuriei din ea, deci cântarea este foarte naturală şi care rezultă dintr-o experienţă reală cu Dumnezeu. Ea degajă un parfum puternic şi natural. Tot ceea ce este natural este cu adevărat frumos, deosebit. Bucuria ei este fără margini. În 2:1 Ana spune: „Mi se bucură inima în Domnul...”. Pentru că puterea ei a fost înălţată de Domnul, pentru că acum are gura larg deschisă împotriva vrăjmaşilor ei. Pentru că a experimentat ajutorul Domnului. Ceea ce este interesant este faptul că ea nu spune mai nimic de copilul ei Samuel. Bucuria ei nu stă neapărat în faptul că acum are un copil pe care îl iubeşte, etc. Bucuria ei este aceea că ea, o femeie stearpă, a putut naşte un copil. Că Domnul a intervenit în viaţa ei. De asemenea, bucuria ei se datorează faptului că Penina şi alţi oameni nu mai pot spune despre ea că este în afara binecuvântării Domnului. Acesta este motivul bucuriei ei. Vrăjmaşii ei sunt toţi cei care o acuzau de păcat de persoană exclusă din binecuvântarea Domnului. Toţi cei care au contestat binecuvântarea Domnului asupra ei, toate gândurile că „n-ai nici o şansă înaintea Domnului şi că eşti lepădat de Domnul” – ei bine, toţi aceştia, toate acestea, sunt duşmanii ei, duşmanii credincioşilor Domnului. În v. 3 Ana spune că cei care se cred în binecuvântarea Domnului (ca Penina, de pildă), din cauza faptulul că au (are) copii, ei vorbesc cu îngâmfare. De ce? Adevărul este că indirect ei se bazează pe capacitatea lor (pe sănătatea şi rodnicia trupului lui lor), nu pe Dumnezeu. Ei au impresia că sunt (prin faptul că au copii) credincioşi Domnului, pe când ceilalţi care nu au nu sunt credincioşi. Ana le răspunde acestora. Ea spune că Domnul cunoaşte mai bine inima ei şi cunoaşte credincioşia din inima ei, chiar dacă ea nu are deocamdată copii. Domnul care ştie credinţa ei a dovedit faţă de toţi că ea este credincioasă cu adevărat (Domnul i-a dat un copil prin intervenţia Lui miraculoasă, în ciuda incapacităţii ei fizice). Domnul, deci, a vorbit El Însuşi în locul ei înaintea oamenilor, arătând credinţa ei într-un mod care închide gura tuturor duşmanilor ei. Aşadar, cântecul ei nu este unul elaborat de inteligenţa ei, ci unul care izbucneşte în mod natural dintr-o lucrare a lui Dumnezeu care depăşeşte puterea naturală a oamenilor aroganţi şi a duşmanilor ei.

În al 2-lea rând, Ana foloseşte această experienţă personală pentru a Îl prezenta pe Dumnezeu aşa cum El este. El răstoarnă totul cu susul în jos. Cei puternici sunt prăbuşiţi şi umiliţi, cei nevrednici sunt înălţaţi. În acest fel Dumnezeu se arată ca Unul care creează totul din nimic (de aceea Ana vorbeşte despre El ca şi Creator – 2:8). Chiar şi cei credincioşi pot cădea în capcană atunci când se uită la Dumnezeu. Mulţi cred că Domnul poate face ceva dacă ei au merite, sau dacă ei pot face ceva anume. Ana însă Îl prezintă pe Dumnezeu ca Unul care lucrază în viaţa omului nu prin meritele, sau prin puterea lor; El lucrează în cei nevrednici ca Unul care creează totul din nimic. De aceea El merită, şi numai El, toată gloria. În 2:2-9 Ana arată că în toate domeniile vieţii Dumnezeu acţionează aşa. El urmăreşte gloria Lui, nu a oamenilor. Când oamenii îşi acceptă nevrednicia şi îşi pun toată încrederea lor în Domnul, ca Ana, atunci Domnul se arată în toată măreţia Lui, şi atunci binecuvântarea Domnului este cu adevărat peste aceştia. Atunci oamenii aceştia sunt înălţaţi de Domnul în faţa celor mândri. Ana Îl arată pe Dumnezeu ca Dumnezeu care binecuvintează într-un mod miraculos şi într-un mod măreţ pe toţi cei care se umilesc înaintea Lui, dar va prăbuşi pe toţi aceia care se cred mari şi puternici.

În al 3-lea rând, Ana spune ceva incredibil. Ea priveşte, prin Duhul Sfânt, în viitor şi spune că Domnul va da Împăratului Său putere şi va înălţa pe Unsul Său. Aluzii foarte clare la Domnul Isus Cristos. Sunt afirmaţii clar mesianice. Dar afirmaţiile ei sunt, putem spune, în contradicţie cu ceea ce era la acea vreme în Israel. În Israel nu era pe atunci împărat (Jud. 21:25). Abia când Samuel va avea aprox. 70 de ani, poporul va cere explicit un împărat (1 Sam. 8). Ana anticipează această vreme. Ana anticipează aceasta pentru că nevoia unei conduceri adevărate în poporul Domnului se punea foarte serios. Ea profeţeşte ridicarea Împăratului Domnului. De fapt ea vesteşte faptul că, în situaţia în care poporul va vrea un împărat (şi lucrul acesta va reprezenta o îndepărtare de Domnul – vezi 1 Sam. 8-12), Domnul, pe fondul căderii spirituale a poporului, şi chiar în ciuda acesteia, Îşi va ridica Împăratul Lui şi prin El Dumnezeu Însuşi va conduce poporul Său. Lucrul acesta s-a întâmplat atunci când a fost ridicat David ca împărat peste Israel (1 Sam. 16) şi prin el Domnul va ridica pe Unsul Său – Fiul lui David, ca Împărat veşnic peste poporul Său (Lc. 1:30-33). Ana, prin credinţă vede toate acestea. Ceea ce este extraordinar, este faptul că Samuel, fiul Anei va avea o contribuţie esenţială în acest demers al lui Dumnezeu în istoria planului Său cu poporul Lui. Samuel este cel prin care Israel este restaurat în plan spiritual, cel prin care este uns Saul ca împărat al lui Israel, cel prin care Dumnezeu îl avertizează pe Israel că în acest fel părăseşte pe Domnul, dar îl asigură de binecuvântarea Domnului, şi cel prin care David este uns ca împărat mai târziu peste popor. Profeţia Anei se răsfrânge asupra lucrării lui Samuel de mai târziu. Domnul, pentru Ana, este Domnul soluţiilor viitoare ale restaurării lui Israel, prin lucrarea pe care o va face prin Împăratul (Unsul) Său.

Ana Îl vede pe Dumnezeu nu doar ca Cel care a binecuvântat-o pe ea; ea foloseşte experienţa binecuvântării ei pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu care este El Însuşi Sfânt, Minunat, Creatorul, Cel care binecuvintează în chip veşnic. De asemenea, Dumnezeu este Cel care lucrează în viitor: Îşi va ridica Împăratul şi Unsul Său pentru ca prin El să-şi ridice mântuirea Sa în poporul Său. Acesta este Dumnezeul Anei. Aşadar, Ana direcţionează privirile tuturor spre Dumnezeu şi spre viitorul mesianic al arătării gloriei lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai înaltă teologie despre Dumnezeu. Îţi vine să pui întrebarea: Cum o femeie, simplă, din perioada Vechiului Testament (perioada revelaţiei incomplete a lui Dumnezeu) are o înţelegere atât de mare, de înaltă despre Dumnezeu, în situaţia în care mulţi sfinţii ai vremii noastre sunt atât de mediocri în cunoaşterea lui Dumnezeu? Noi suntem chemaţi să ne răspundem personal în ceea ce priveşte cunoaşterea identităţii Dumnezeului nostru.

Prin Eli Ana a primit de la Dumnezeu binecuvântarea şi a altor copii din partea lui Dumnezeu. Ea a avut în final 6 copii (2:20-21), deci încă 5 copii. Aceasta a fost o răsplătire din partea Domnului. Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. Dacă Îi dai ceva Domnului din toată inima, El îţi dă înapoi mult mai mult decât ai dat. Aşadar merită să dăm Domnului tot ceea ce suntem şi ceea ce noi avem. Domnul ne va face să vedem că acest lucru se va întoarce la noi printr-o binecuvântare neaşteptată, dar extraordinară. Ana nu a cerut 6 copii de la Domnul, ci numai un băiat. Apoi l-a dat Domnului. Domnul însă îi dă Anei, fără să ceară, copii în plus. Cine mai putea spune după aceasta că Ana este în afara binecuvântării Domnului?

În acelaşi timp, Ana a avut – prin Samuel (spunem din nou) – un copil, un om de excepţie. Samuel este (în caracterul său şi în lucrarea care o va face) imaginea caracterului Anei. Ana s-a investit, putem spune, în Samuel. Ana a făcut, prin Samuel, ceea ce extrem de puţine femei din lume au făcut. Putem spune că aspiraţiile ei (vezi în special cântecul ei), dorinţele ei, rugăciunile ei, lucrarea ei tainică, toate acestea capătă substanţă şi contur prin Samuel. În doar 2 capitole (1 Sam. 1-2) descoperim un caracter şi o persoană de o bogăţie pe care numai Dumnezeu le poate da.

Iată, deci, ce înseamnă să faci o lucrare, în duh de rugăciune către Dumnezeu, cu deplină încredere în El, cu toată dedicarea şi curăţia inimii, în cadrul pe care Dumnezeu ţi-l stabileşte, conform statutului pe care El ţi-l oferă în lume, în umilinţă înaintea Lui şi înaintea oamenilor! Iată ce înseamnă să-L laşi pe Dumnezeu să lucreze în toată autoritatea şi cu toată libertatea prin tine! Iată ce înseamnă să nu te superi pe Dumnezeu pentru handicapurile şi limitările pe care Dumnezeu le hotărăşte pentru tine, ci să le faci subiecte de rugăciune, stăruind în ea şi bazându-te în totul pe promisiunile Domului! Rezultatul este ceva dincolo de înţelegerea noastră. ANA – MAMA LUI SAMUEL. Aceasta a fost slujirea ei. Dar ce slujire!

ANDREI –

UN ÎNDRUMĂTOR SPRE CRISTOS

AL CELOR APROPIAŢI

DAR ŞI AL CELOR DE DEPARTE

Ioan 1:35-42; 12:20-22

Andrei, ucenicul Domnului Isus Cristos şi fratele lui Simon Petru, este foarte puţin prezentat în Noul Testament. Acţiunile sale sunt consemnate telegrafic şi par a fi fapte fără vreo valoare anume. Dar, în faţa lui Dumnezeu ele sunt considerate fapte esenţiale pentru un martor al lui Cristos. Dacă fiecare creştin ar face ceea ce a făcut Andrei, binecuvântarea care s-ar revărsa din partea lui Dumnezeu asupra făptuitorilor, dar şi asupra beneficiarilor acestor fapte, ar fi imensă; numai în ceruri, în veşnicie, s-ar putea cuprinde dimensiunea acestei binecuvântări.

Referinţele biblice cu privire la Andrei sunt foarte puţine.

Se desprind următoarele, din aceste pasaje: Andrei este fratele lui Simon Petru, primul care l-a găsit pe Domnul Isus Cristos (împreună cu Ioan, fratele lui Iacov). Andrei locuia în aceeaşi casă cu Simon Petru şi cu familia acestuia, în Capernaum în Galileea. Dar, se pare că ei s-au mutat în Capernaum; Betsaida Galileii fiind cetatea de baştină a lui Andrei şi a lui Petru (Ioan 1:43). Andrei, ca şi Petru, se ocupa cu pescuitul (Mat. 4:18). Posibil să fi avut o anumită stare materială, dar oricum erau „oameni necărturari şi de rând” (Fap. 4:13). Andrei a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul (Ioan 1:35,40). În prima întâlnire cu Isus, Andrei a răspuns chemării lui Ioan Botezătorul de a-L urma pe Domnul şi, prin el, ajunge şi Petru să-L urmeze pe Domnul. Ulterior, atunci când Domnul Isus şi-a stabilit locul misiunii Sale în Capernaum în Galileea, Andrei răspunde Domnului de a-L urma, pentru a deveni pescar de oameni (Mat. 4:18-20). Mai târziu, Domnul Isus alege 12 ucenici pentru a-i echipa să devină apostolii Lui; Petru şi Andrei sunt aleşi şi ei în acest grup. Petru apare însă întotdeauna în capul listei celor 12, ca şi conducător al grupului de ucenici, iar Andrei apare doar ca unul din acest grup. Este interesant de văzut că Andrei apare des cu Filip ca şi cum ar fi împreună (erau din Betsaida, cu Andrei şi Petru – Ioan 1:44; apar unul lângă altul în lista celor 12 din Mc. 3:13-19, dar în listele similare din Matei şi Luca, Andrei apare după Petru; la înmulţirea pâinilor şi a peştilor, iarăşi Andrei apare alături de Filip în discuţiile pe care Isus le are cu ucenicii – Ioan 6:4-9; de asemenea, atunci când grecii doresc să-l vadă pe Isus, Filip, care este contactat de greci, îl contactează la rândul lui pe Andrei şi apoi împreună discută cu Domnul Isus – Ioan 12:20-22; toate acestea ne fac să credem că Andrei şi Filip formau o echipă, fiind legaţi unul de celălalt, probabil din cauză că erau din aceeaşi localitate). Ultima apariţie a lui Andrei în Evanghelii este legată de dorinţa grecilor de a-L vedea pe Isus. Filip este contactat (probabil pentru că Betsaida Galileii era o localitate puternic influenţată de cultura greacă, iar aceştia căutau pe cineva care să-i înţeleagă mai bine, şi în acest fel ei puteau să fie recomandaţi Domnului în vederea unei audienţe cu El), iar el îl ia pe Andrei ca împreună să discute despre dorinţa grecilor cu Domnul Isus. Andrei apare aici ca unul care îi introduce pe aceşti greci în prezenţa Domnului. Andrei apare a fi un om cu un simţ practic mai dezvoltat decât Filip, un om de acţiune (vezi cele două incidente unde Andrei apare împreună cu Filip, dar şi momentul de început, când Petru este pus în legătură cu Isus).

Andrei, ca şi ceilalţi 11 ucenici, L-a urmat pe Domnul Isus Cristos peste tot unde El a umblat, apoi a devenit şi el apostol al Domnului ca ceilalţi 11. Se pare că Andrei, ca apostol al lui Cristos, a misionat în Sciţia (în nordul imperiului Roman, Rusia de astăzi – de aceea a fost adoptat ca şi patron al Rusiei de astăzi), dar şi în alte zone (se pare că a fost şi în Dobrogea din România).

Andrei, a fost omul care i-a condus pe alţii la Cristos. Ca om de acţiune, el, un om practic, era dispus să îndeplinească orice însărcinare. El poate fi considerat primul misionar al căminului lui (vezi Ioan 1:41), dar şi primul misionar al altor naţiuni (al neamurilor) (Ioan 12:22).

Ne vom uita, în ceea ce-l priveşte pe Andrei, la 5 lucruri:

1) Experienţa personală a lui Andrei cu Isus (Ioan 1:35-40);

2) Găsirea aproapelui său (Ioan 1:41);

3) Mărturia despre Isus care trebuie dată (Ioan 1:41);

4) Aducerea aproapelui său la Isus (Ioan 1:42);

5) Discutarea cu Isus despre cei ce-L caută (Ioan 12:20-22).

Experienţa personală a lui Andrei cu Isus (Ioan 1:35-40)
Găsirea aproapelui său (Ioan 1:41)
Mărturia despre Isus care trebuie dată (Ioan 1:41)
Aducerea aproapelui său la Isus (Ioan 1:42)
Discutarea cu Isus despre cei ce-L caută (Ioan 12:20-22)

Nu se poate vorbi la Andrei, în pasajul din Ioan 1, despre o cunoaştere profundă a lui cu privire la Isus Cristos. Cunoaşterea lui era cunoaşterea unui începător; încă nu ajunsese ucenic al Domnului. Dar, putem spune că Andrei a aflat despre Isus ceea ce a fost esenţial pentru a deveni el însuşi un urmaş al lui Cristos şi un conducător al altora spre El. Este, putem spune, prototipul creştinului care abia a primit Evanghelia lui Cristos şi care de la începutul vieţii de creştin el se manifestă ca şi un martor al lui Cristos (vezi şi Pavel – Fap. 9:18-22; vezi „îndată” din v. 20).

Andrei l-a cunoscut pe Domnul Isus prin 2 căi:

Aceste două lucruri trebuie să meargă mână în mână. Un creştin trebuie mai întâi să audă vestindu-se Evanghelia lui Cristos şi să o accepte în viaţa lui; apoi el să aibă experienţa personală a relaţiei cu Cristos şi a binecuvântării din partea Lui (binecuvântarea asigurării mântuirii prin lucrarea Duhului Sfânt – vezi Efes. 1:13-14). Abia apoi Andrei a putut spune altora ceva despre Cristos.

Trebuie observat faptul că Andrei, cum l-a auzit pe Ioan Botezătorul spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”, imediat l-a urmat pe Domnul Isus, lăsându-l în urmă pe Ioan. Aceasta înseamnă că Andrei a crezut ceea ce Ioan a spus, că a luat în serios mesajul acestuia. Nu a gândit deloc că vestitorul trebuie să fie în aşa fel venerat încât să continuie să fie cu el (cu Ioan) şi în continuare (vezi atitudinea unora care considerau că Ioan Botezătorul îşi pierde popularitatea – Ioan 3:25-36). Un vestitor al Evangheliei este cu adevărat apreciat dacă mesajul lui este crezut şi ascultat. Andrei a considerat că merită să meargă după Cristos imediat ce a înţeles implicaţiile mesajului lui Ioan (vezi şi avertizările din Evr. 2:1-4; 3:7-4:11; etc.). Andrei, ca un om de acţiune, se conformează imediat mesajului despre Cristos.

În acelaşi timp, Andrei vrea să-L cunoască personal pe Cristos. De aceea, merge după El, primeşte invitaţia direct din gura Lui de a-L vedea în mod personal. Desigur, noi nu avem acest har de a-L cunoaşte pe Isus Cristos aşa cum Andrei L-a cunoscut (adică ca şi martor ocular – 1 Ioan 1:1-4). Dar noi, dacă cu adevărat am auzit Evanghelia mântuirii şi am crezut în Cristos, am experimentat pecetluirea din partea Duhului Sfânt pentru mântuirea adusă de Domnul (Efes. 1:13-14). Dacă noi I-am deschis uşa inimii noastre, am ajuns să avem în realitate experienţa părtăşiei noastre cu Domnul Isus Cristos Însuşi prin credinţă (Apoc. 3:20), exact ca şi Andrei. Domnul a ştiut să-l convingă pe Andrei că El este Cristosul, că L-a găsit cu adevărat pe Cel venit din partea lui Dumnezeu Tatăl ca şi Mântuitor. Cu siguranţă că Andrei, chiar dacă în acel moment nu cunoştea toate implicaţiile mesianităţii lui Isus, putea spune cu toată convingerea: „Am găsit pe Mesia” (Ioan 1:41). Această convingere era reală şi vie pentru Andrei. Domnul Însuşi i-a dat-o într-un mod viu şi personal. Astfel, Andrei a fost convertit prin Evanghelie.

Numai în acest fel (parcurgând cele două etape ale convertirii sale, arătate mai sus), Andrei a ajuns să fie calificat pentru mărturia despre Cristos în faţa fratelui său, Simon Petru.

Foarte telegrafic ni se spune: „El (Andrei), cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon”. În această afirmaţie avem prezentată, însă, o lucrare deosebită – o lucrare pe care trebuie să o facem şi noi în mărturisirea Evangheliei.

În primul rând, Andrei a găsit pe fratele său. Andrei a început evanghelizarea cu cele mai apropiate persoane de lângă el. Fratele său, Simon, locuia în aceeaşi casă cu el. Deci, Andrei a început cu cei din casa lui. Şi noi trebuie să facem la fel. Să evanghelizăm pe cei din familia noastră (soţi, copii, părinţi, fraţi). Aceasta înseamnă să evanghelizăm prin cele mai normale relaţii. Fiind în aceeaşi casă, membrii unei familii (fie că este vorba de familii restrânse, sau de familii extinse – ca în vremea lui Andrei) au relaţii zilnice în munca lor, în contactele de acasă. Prea des ne gândim la evanghelizare ca un demers specializat (a da filmul Isus, a urma o anumită procedură) când de fapt în Noul Testament, atunci când se vorbeşte despre cum să trăim un adevăr spiritual, mereu ni se spune despre aplicarea acelui adevăr în relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre patroni şi angajaţi, dintre creştini şi cei din jurul lor, etc. (vezi Efeseni, Coloseni, etc.). Aceasta înseamnă să ne apropiem de cei apropiaţi nouă mai întâi, în modul cel mai firesc cu putinţă (adică în relaţiile cele mai obişnuite de zi cu zi, în acele preocupări care îi adună pe cei apropiaţi laolaltă).

În al 2-lea rând, Andrei a găsit pe fratele său. Aceasta înseamnă că Andrei a decis să se ducă el la Simon; nu a aşteptat să vină Simon la el. În acelaşi timp, Andrei, cunoscându-l bine pe fratele lui, s-a apropiat de Simon în modul în care Simon putea să înţeleagă cel mai bine mesajul evangheliei. Andrei nu a ţinut un serviciu divin în care Simon putea să audă Evanghelia. Andrei s-a apropiat de Simon în momentul cel mai prielnic, dar şi în modul cel mai natural cu putinţă, adresându-se în limbajul cel mai firesc şi cel mai potrivit pentru ca Simon să înţeleagă implicaţiile mesajului lui Cristos. Nu este nici o filozofie în a găsi pe cineva ca să-i vesteşti Evanghelia, aceasta presupunând a te apropia de el în mediul în care acesta trăieşte, folosind uneltele cele mai potrivite (adresare, limbaj, comportament) pentru ca cel evanghelizat să simtă apropierea Cuvântului lui Dumnezeu la nivelul inimii sale (vezi Rom. 10:6-8). Un pescar dacă vrea să-şi asigure succesul pescuitului său trebuie să meargă exact acolo unde este peştele, la momentul când este sigură prinderea lui, cu mijloace potrivite prinderii sale şi în maniera cea mai potrivită. Trebuie ştiut că toate acestea diferă în funcţie de peştele pe care vrea să-l prindă.

Dacă maniera de a găsi pe aproapele nostru diferă în funcţie de personalitatea, nevoile, contextul vieţii lui, mărturia despre Isus care trebuie dată nu trebuie să difere de mesajul Evangheliei prezentat în Sfintele Scripturi (vezi 1 Cor. 15:1-11). Evanghelia este una singură; nu sunt mai multe evanghelii care aduc mântuirea (Gal. 1:6-12). Andrei a avut pentru fratele său un mesaj foarte clar, precis şi scurt. Desigur, trebuie luat în calcul faptul că Ioan, în Evanghelia lui, redă doar într-o singură propoziţie mesajul pe care Andrei l-a adus lui Simon: „Noi am găsit pe Mesia (care tălmăcit însemnează Cristos)”. Discuţia avută cu Simon credem că a fost mult mai amplă. Dar în această afirmaţie a lui Andrei avem esenţa mesajului transmis.

În primul rând, mesajul lui Andrei a fost despre Mesia (Cristos). Mesajul Evangheliei, din partea lui Dumnezeu, predicat de apostoli, expus în Sfânta Scriptură, este despre Cristos (Rom. 1:1-5). Fiind despre Cristos, această veste bună este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom. 1:16). Trebuie subliniat faptul că Andrei L-a vestit pe Cristosul cel adevărat – pe Isus din Nazaretul Galileii, Cel în care S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, Singurul venit de la Tatăl ceresc, Unicul Fiu al Său, Cel Veşnic (Ioan 1:1-18; 1 Ioan 1:1-4). Andrei nu a vestit un alt Cristos. El L-a vestit pe Acela despre care Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29, 36). Andrei nu a vestit o filozofie despre Cristos, el a vestit o Persoană. Pe Isus din Nazaretul Galileii. Dumnezeu Şi-a trimis Cuvântul pe pământ nu doar prin vorbe, ci a trimis Cuvântul Întrupat într-o Persoană în carne şi oase (Ioan 1:14). Este foarte important să vestim pe adevăratul Cristos. Pe Cel prezentat de Sfintele Scripturi. Altminteri, mântuirea noastră ca şi vestitori ai Evangheliei, şi al celor ce o primesc de la noi va fi compromisă (1 Cor. 15:1-2; Gal. 1:6-9).

În al 2-lea rând, Andrei afirmă despre Cristos: „Noi L-am găsit”. Andrei a putut depune o mărturie clară şi incontestabilă despre Cristos. El se numără printre martorii oculari în numele cărora Ioan a scris 1 Ioan 1:1-4 (aici adresarea este la pers. I plural – deci şi Andrei; vezi Ioan 1:40). Andrei a stat cu Isus de vorbă în casa Acestuia (Ioan 1:38-39). Experienţa a fost reală cu Cristos. Andrei nu a auzit vorbindu-Se despre Cristos de la alţi oameni. Deşi noi nu avem privilegiul lui Andrei de a sta de vorbă cu Domnul Isus, Cel în carne şi oase şi care a trăit o vreme pe pământ, noi ar trebui, aşa cum s-a menţionat la pct. 1), să-L fi primit pe Domnul în vieţile noastre (Apoc. 3:20) şi să experimentăm prezenţa Lui prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În acest fel şi noi putem spune: „Noi am găsit pe Mesia”. Aceasta înseamnă că noi avem dovezi vii şi incontestabile despre Cristos (cele din Scripturi şi cele din experienţa prezenţei Lui în noi – prezenţă dovedită prin mântuirea şi viaţa nouă pe care o trăim în puterea Domnului Cel viu şi a Duhului Sfânt care locuieşte în noi – Gal. 2:20).

Desigur, Andrei nu cunoştea la acel moment totul despre Cristos. Aceasta înseamnă că nu a putut răspunde tuturor întrebărilor lui Simon Petru cu privire la Cristos, dar Andrei a putut să-l ducă pe fratele lui la Isus, ca astfel să aibă Simon însuşi experienţa prezenţei şi lucrării lui Cristos, aşa cum şi el (Andrei) a avut-o. Andrei, ca şi Filip, au condus pe apropiaţii lor la Isus (Ioan 1:42,46). Noi nu suntem chemaţi să-L prezentăm pe Domnul Isus Cristos altora în aşa fel ca să arătăm că noi cunoaştem totul despre Cristos, că avem cunoştinţe despre El. Nimeni nu poate avea această pretenţie aici pe pământ; unii cunosc chiar foarte puţine despre Cristos. Dar atunci când noi transmitem mesajul: „noi am găsit pe Cristos”, altora, ca unii care într-adevăr l-am găsit pe Cristos, atunci, şi numai atunci, avem şansa să-l conducem pe aproapele nostru direct la Cristos, ca şi Andrei. În plus, ca şi Andrei, aproapele nostru (cel din casa noastră) poate să-L vadă pe Cristos în noi, în trăirea de fiecare zi. Dacă L-am găsit cu adevărat pe Cristos, atunci El se va manifesta, desigur, în noi şi prin noi.

Andrei l-a adus la Isus pe fratele lui, Simon. Aceasta a fost o acţiune foarte simplă în ea însăşi, dar vitală şi decisivă pentru convertirea lui Simon Petru, şi cu consecinţe extraordinare pentru viaţa lui şi a altora.

Este o acţiune simplă în ea însăşi pentru că aceasta nu presupune o pregătire spirituală profundă, sau una academică. Nu a presupus pentru Andrei un demers nemaipomenit în el însuşi ca să-l poată convinge pe Simon să-L vadă pe Isus. Andrei doar l-a convins să se lase dus înaintea lui Isus. Transformarea lui Simon, cunoaşterea despre Cristos pe care el a acumulat-o, echiparea lui spirituală, şi toată opera pe care el a realizat-o în viaţa lui, se datoresc în totalitate Domnului Isus Cristos Însuşi, nu lui Andrei, şi nici lui Petru însuşi. Secretul a ce a ajuns Petru se află în Cristos; de aceea faptul că Andrei l-a adus pe fratele lui la Cristos nu atribuie vreun merit lui Andrei, dar în acelaşi timp el a făcut cel mai extraordinar lucru pentru Petru, un lucru care depăşeşte opera celor mai extraordinari conducători, sau pedagogi ai acestei lumi. Un lucru la îndemâna oricăruia (cine era Andrei?), aşa de simplu, banal, dar atât de extraordinar – „Şi l-a adus la Isus”. Aceasta ne cere şi nouă Domnul fiecăruia dintre noi, fiecăruia dintre cei care L-au întâlnit şi L-au primit pe Cristos în viaţa lor, cu privire la cei dragi şi apropiaţi ai noştri.

Ce înseamnă a aduce pe cineva la Cristos? Mai întâi trebuie precizat că aceasta nu înseamnă să aducem pe cineva la Biserică (chiar dacă şi acest lucru poate atrage beneficii deosebite pentru cel adus). Omul trebuie adus la Cristos. Este simplu să ne dăm seama ce a însemnat aceasta pentru Andrei. Dar pentru noi ce înseamnă acest lucru? Vorbind în mod simplu, aceasta îmseamnă a vesti vestea bună a lui Dumnezeu despre mântuirea pe care El o oferă prin harul Său, prin credinţa în Isus Cristos, oricărui om. Când facem acest lucru cu o inimă curată, în duh de rugăciune, bazându-ne pe puterea Duhului Sfânt, noi aducem pe cineva la Isus. Când noi îi vestim vestea aceasta bună prin a ne apropia cu dragoste de omul pierdut, dându-i posibilitatea să vadă în noi o viaţă transformată de Evanghelie, acest lucru îl atrage pe om la Isus Cristos. Va ajunge şi el să-şi dorească binecuvântările pe care le are un credincios şi va ajunge şi el să cheme numele Domnului ca să fie mântuit (Rom. 10:13). Merită să studiem cu atenţie pasajul din Rom. 10:4-13. Aici ni se spune că vestea despre Cristos reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu care se apropie de inima omului. A-l aduce pe cineva la Cristos înseamnă de fapt a-i vesti omului că Domnul Isus – Cuvântul lui Dumnezeu, S-a coborât aproape de fiecare din noi. În situaţia în care este omul respectiv (contextul vieţii sale, starea spirituală a lui, oricât de decăzută ar fi ea, nevoile sale reale), Domnul Isus S-a coborât la nivelul oricărui om, a experienţei oricăruia, şi El are soluţii pentru întreaga stare a lui. Când acel om crede vestea bună a mântuirii şi Îl roagă cu credinţă pe Domnul să-l mântuiască din starea lui păcătoasă atunci Domnul, care este (prin Duhul Sfânt) lângă el îl va mântui (Rom. 10:13). Când noi vestim vestea despre Cristos pe înţelesul aproapelui nostru, pe limbajul său, apropiindu-ne de el fără jenă şi în dragoste, atunci îl facem să înţeleagă că Cuvântul este aproape de el şi nu are altceva de făcut decât să cheme (în duhul lui) Numele Domnului, crezând în El. În acest fel aducem pe cineva la Cristos. Prin noi, cei care am primit pe Cristos, cei care-L mărturisim (mărturisind Cuvântul Evangheliei), Cristos Însuşi se apropie de inima aproapelui nostru. În acest caz, ce mare avantaj trebuie să aibă cel din familia noastră prin relaţia apropiată pe care o are cu noi. Când Petru vorbeşte de purtarea nevestelor credincioase faţă de soţii lor necredincioşi (1 Pet. 3:1-4), el este conştient de faptul că prin acea purtare curată, evlavioasă, blândă şi liniştită, prin acea apropiere caldă şi personală, Însuşi Cristos Îşi face simţită prezenţa reală (prin Duhul Sfânt) faţă de soţul necredincios, în aşa fel încât de multe ori nici nu este nevoie de vorbe ca acesta să-L simtă aproape de el pe Cristos. Desigur, este nevoie de Cuvânt, de vestirea Lui, pentru ca cineva să cunoască mântuirea prin Cristos, dar o asemenea soţie printr-o asemenea purtare, îl atrage pe soţul ei necredincios la Cristos (vezi şi 2 Cor. 2:14-17). Vestirea Evangheliei în acest caz va fi, la momentul pregătirii inimii celui necredincios printr-o asemenea purtare, un lucru care nu va mai fi greu. Dumnezeu este deja la lucru în viaţa acestuia. Cristos deja este faţă în faţă cu aproapele nostru necredincios.

Andrei, el, cel dintâi (Ioan 1:41), a fost omul care şi-a adus fratele la Domnul Isus Cristos. Andrei, deci, a fost primul misionar pentru cei din casa lui. În Ioan 12:20-22 îl vedem pe Andrei din nou, dar de data aceasta, ca primul misionar al neamurilor (al unor greci). El inaugurează astfel misiunea între neamuri, înaintea lui Pavel – misiunea între cei de departe. Andrei acţionează oarecum similar faţă de situaţia cu fratele său, dar în acelaşi timp şi diferit. În ambele cazuri Andrei consideră că soluţia evanghelizării este la Isus Însuşi (Ioan 1:42; 12:22).

De data aceasta cei care solicită o întrevedere cu Isus sunt grecii înşişi. Ei îl contactează pe Filip (care era din Betsaida Galileii – Ioan 1:44; aici erau mulţi greci, şi o mare influenţă grecească; de aceea se spunea Galileea neamurilor – Mat. 4:15). Filip, probabil având reţinere ca orice iudeu evlavios faţă de cei dintre neamuri, nu merge direct la Isus ci merge la Andrei; probabil pentru a-l consulta ce să facă în acest caz. Filip, ca şi Petru (Fap. 10), probabil considera că grecii erai necuraţi. Posibil că şi Andrei avea acelaşi fel de gândire ca şi ceilalţi. Dar Andrei nu-şi face prea mari probleme în acest sens, sau dacă şi le face el acţionează în modul cel mai simplu. Îl ia pe Filip şi merg amândoi la Isus. Probabil el considera că nu trebuie el să-şi facă probleme de conştiinţă atâta timp cât Isus avea să dea verdictul cu privire la dorinţa grecilor. De multe ori, noi ne facem probleme: „este bine cutare lucru, sau nu este bine?” (nu mă refer la lucruri care sunt arătate în mod clar în Scriptură că sunt greşite sau nu, ci la cele care ne solicită gândirea noastră). „Este bine să invit un rrom, sau un puşcăriaş la Cristos sau nu? Este bine să-i invit să asculte Evanghelia în Biserică?” Şi multe alte întrebări de acest gen. Andrei ne arată soluţia: „Să mergem cu acea problemă la Isus”. Şi dacă ne întreabă altcineva un anumit lucru la care nu avem răspuns să-i spunem: „Să aducem problema înaintea Domnului şi să ne dea El răspunsul”. Prin aceasta Andrei se arată ca un om realist, conştient de limitele sale, dar ca unul care consideră că problema trebuie rezolvată şi Cel care o poate rezolva este Domnul Isus Cristos; de aceea Andrei merge efectiv la Isus. Andrei îl ajută aici pe Filip, şi împreună merg la Domnul. Problema grecilor nu este rezolvată cu grecii, ci cu Domnul. Aceasta înseamnă că fiecare dintre noi cei credincioşi, ne vom confrunta cu probleme care depăşesc cadrul înţelegerii noastre şi care depăşesc cadrul a ceea ce este în general acceptat de comunitatea din care noi facem parte. Tendinţa noastră este ca să abandonăm problema în speranţa că cei calificaţi, sau cei specializaţi în probleme delicate, sau cei cu o mai mare autoritate, se vor implica în rezolvarea ei. Dar noi, ca şi Andrei, ar trebui să spunem: „Problema trebuie rezolvată, noi nu putem, dar hai să mergem înaintea Domnului şi în duh de rugăciune să-i cerem implicarea Lui în rezolvarea acesteia”. A merge la Isus cu o problemă delicată înseamnă a sta înaintea Domnului în rugăciune, înaintea Cuvântului Scripturii, antrenând şi pe alţii în acest demers şi a ne ruga Lui să rezolve problema respectivă. Desigur El va da soluţii dumnezeieşti (vezi răspunsul Domnului dat lui Andrei şi lui Filip – Ioan 12:23-36). Domnul a arătat strategia pe care o are în mântuirea tuturor oamenilor (chiar şi a grecilor), strategia care implica moartea Sa ispăşitoare pentru toţi oamenii pentru ca toţi cei care vor crede în El să fie mântuiţi (orice om care crede – Rom. 10:13). Se pare că Andrei şi Filip au înţeles acum pasajul din Isaia 49:5-7 în care se arată că Domnul Isus va deveni Mântuitorul tuturor neamurilor, pentru că pentru El este prea puţin să fie Mântuitorul lui Israel doar. În prezenţa Domnului oricine va căpăta o înţelegere mult mai profundă asupra Persoanei şi lucrării Sale.

Grecii erau din afara poporului Israel. Erau, de asemenea, mai păcătoşi decât iudeii. Era mult mai greu, din punctul de vedere a unui iudeu ca aceştia să fie mântuiţi. Andrei, ca unul care nu-i cunoaşte pe greci (nu erau din familia lui, nu avea contact cu ei), consideră că a veni la Domnul Isus pentru a rezolva problema mântuirii lor este cel mai bun lucru cu putinţă. Dar el nu merge singur. Merge cu Filip. Andrei, prin acest mod de a acţiona, ne arată importanţa rugăciunii de mijlocire pentru mântuirea celor de departe din punctul nostru de vedere, şi importanţa părtăşiei cu alţi credincioşi în rugăciune pentru mântuirea acestora. Andrei ne arată că trebuie să mijlocim pentru toţi oamenii în vederea mântuirii lor, înaintea lui Dumnezeu (1 Tim. 2:1-7). Nu trebuie să ne implicăm doar în mântuirea celor care considerăm noi că ar putea fi mântuiţi, şi nu trebuie să-i ignorăm pe cei de departe de noi; trebuie să facem front comun pentru mântuirea tuturor oamenilor. Aceasta este voia lui Dumnezeu (1 Tim. 2:3-4).

Concluzii

Andrei este un excelent misionar, chiar dacă opera lui nu se arată a fi extraordinară. El ne arată lucrurile esenţiale în a mărturisi Evanghelia şi le aplică în modul cel mai simplu şi cel mai concret.

El consideră că este dator să spună şi fratelui său despre ceea ce ştie despre Cristos, dar el nu ignoră nici pe cei de departe, chiar dacă nu el îi evanghelizează. În esenţă soluţia la el pentru evanghelizare este „a aduce pe cel necredincios la Domnul Isus pentru ca El să-i ofere binecuvântarea mântuirii, dar şi a merge el însuşi înaintea Domnului (şi în părtăşie cu alţii) pentru a-I vorbi despre cel necredincios”.

Andrei este un om de succes în evanghelizare pentru că el, deşi un om simplu şi fără veleităţi ca cele ale lui Pavel, ştie să aducă pe cineva la Isus, şi, în acelaşi timp, să vorbească lui Isus despre cineva anume, cu credinţa fermă că Domnul Isus este cu adevărat Mântuitorul tuturor oamenilor.

MARIA DIN BETANIA –

CEA CARE A FĂCUT CEVA FRUMOS

FAŢĂ DE DOMNUL

Mat. 26:6-13; Mc. 14:3-9; Ioan 12:1-8

Pentru a o înţelege mai bine pe Maria din Betania şi slujirea ei, descrisă în textele de mai sus, şi pentru a înţelege mai bine slujirea noastră, la care suntem chemaţi înaintea Domnului, ne putem folosi de întreaga familie a ei (Maria, Marta – sora ei, şi Lazăr – fratele ei). Putem considera pe fiecare dintre ei ca fiind un prototip al celor 3 aspecte ale acestei slujiri:

Cele 3 aspecte ale slujirii noastre trebuie să se împletească, formând un tot unitar. Nici unul din cele 3 aspecte nu trebuie neglijat.

Privind la Maria, ne punem câteva întrebări: „Ce anume a făcut ca fapta ei să fie aşa de bine apreciată de Domnul?” De ce Domnul Isus a spus că ea a făcut un lucru frumos faţă de El? În ce a constat valoarea faptei ei? Cum a putut să facă ceva atât de deosebit? De ce fapta ei va ajunge să fie menţionată oriunde se va propovădui Evanghelia? Care sunt lecţiile faptei Mariei pentru noi? Vom privi la 3 aspecte care fac ca o faptă să fie „frumoasă” înaintea Domnului.

Maria a făcut lucrul cel mai potrivit faţă de Domnul
Maria a acţionat în maniera cea mai potrivită faţă de Domnul
Maria a acţionat în momentul cel mai potrivit faţă de Domnul şi în locul cel mai potrivit

„Maria a luat un litru de mir de nard, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus, şi I-a şters picioarele cu părul ei” (Ioan 12:3). De asemenea, având acest mir foarte scump într-un vas de alabastru, după ce a spart vasul, a turnat mirul şi pe capul Lui (Mc. 14:3). Iată ce a făcut Maria. Fapta aceasta a fost criticată de Iuda şi de ucenici pentru că Maria ar fi putut să facă, după părerea lor, ceva mult mai de folos: să vândă mirul cu aprox. 300 dinari (era plata pe un an de zile a unui om care muncea, plată din care putea trăi o întreagă familie destul de bine un an întreg), şi cu banii aceştia putea să-i ajute pe mulţi săraci. Omeneşte vorbind, gestul Mariei era o risipă iresponsabilă. Ce rost a avut gestul ei? Ce beneficiu a rezultat? Domnul Isus însă, i-a luat apărarea Mariei, lăudând-o. De fapt, ceea ce contează este verdictul lui Dumnezeu asupra faptelor noastre, nu verdictul oamenilor. Aparent, Maria a risipit o mare valoare; în realitate ea a făcut lucrul cel mai potrivit. De ce?

În primul rând, prioritatea noastră ca şi credincioşi este voia Domnului. Şi voia Domnului este glorificarea Lui, satisfacerea Lui (1 Cor. 10:31; 6:19-20; Rom. 11:36). Acesta trebuie să fie scopul suprem al oricărui credincios. Maria a căutat să facă ceva care să exprime totala ei închinare, dedicare şi dragoste faţă de Domnul, ceva care să-I placă Lui, nu neapărat oamenilor (vezi şi Gal. 1:10). Isus Cristos nu a urmărit altceva în trăirea şi lucrarea Lui pe pământ decât voia şi satisfacerea Tatălui ceresc (Ioan 4:34; 5:30,41; 6:38; Mc. 1:11). De altminteri, totdeauna când apare Maria în Evanghelii (Lc. 10:38-42; Ioan 11:1-46; Ioan 12:1-8 şi textele corespondente din celelalte evanghelii), ea este greşit înţeleasă de cei apropiaţi ei, i se reproşează ceea ce face, dar este mereu apărată şi lăudată de Domnul Isus. Ceea ce este interesant, este faptul că atunci când scopul credinciosului devine urmărirea voii şi gloriei lui Dumnezeu, abia atunci acel credincios devine cu adevărat o binecuvântare pentru semenii lui. Isus Cristos, pentru că a urmărit voia Tatălui, a devenit şi este singura şi adevărata binecuvântare pentru omenire. Când cineva caută, în ceea ce face, respectarea criteriilor oamenilor şi aprecierea lor mai întâi, el devine total nefolositor pentru cei din jur ( vezi Lot – abia dacă a putut să-şi salveze el viaţa, alături de două fete ale sale, dar în nici un caz nu a avut parte de binecuvântarea lui Dumnezeu pentru el şi pentru ai lui).

În al 2-lea rând, Maria a făcut în acel moment singurul lucru care avea cu adevărat sens şi valoare: ungerea Domnului în vederea îngropării Lui. Privind cu atenţie relatările evangheliştilor descoperim că această întrunire a ucenicilor în casa lui Simon leprosul din Betania, a avut loc cu 6 zile înainte de Paşte (Ioan 12:1), şi înainte de intrarea triumfală în Ierusalim (relatarea lui Ioan respectă cronologia evenimentelor, pe când Matei şi Marcu povestesc despre ungerea lui Isus în contextul respingerii Sale de către conducătorii lui Israel). La această masă erau cel puţin 17 persoane, şi scopul mesei era de fapt onorarea Domnului Isus (Ioan 12:1-2). Masa era una de sărbătoare, am putea spune, pentru că Domnul Isus venise în Betania şi pentru că ucenicii se aşteptau, se pare, ca Isus să fie recunoscut ca împărat şi astfel împărăţia mesianică să înceapă (vezi Mat. 20:20-21; Ioan 12:9-19). Era deci o atmosferă de bucurie, de aşteptare mesianică. Ori, tocmai în acest moment sărbătoresc Maria vine şi-L unge pe Domnul Isus cu mir, iar El afirmă că acest lucru ea l-a făcut în vederea pregătirii Sale pentru „îngropare”. Este adevărat că Domnul le-a vorbit deseori ucenicilor Săi despre moartea Lui, dar ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri (vezi Lc. 18:31-34). În plin moment sărbătoresc să vii şi să aminteşti prin gestul tău de moartea imediată şi iminentă a Celui sărbătorit, este un gest total deplasat. Gestul Mariei este unul care arată exact cum stau lucrurile cu Domnul Isus Cristos. Mai mult, din acel moment lucrurile se precipită în direcţia morţii Domnului (vezi reacţia lui Iuda după cuvintele Domnului despre „îngroparea” Lui, reacţie care oarecum forţează decizia de dinainte a preoţilor cu privire la omorârea Lui – Mc. 14:1-2,10-11). Este interesant că ucenicii nu înţelegeau semnificaţia şi oportunitatea morţii Domnului, dar Maria, o femeie, înţelegea aceste lucruri. Şi deşi momentul era unul total nepotrivit, totuşi Maria a făcut un lucru frumos pentru Domnul. De ce? Pentru că gestul ei a avut o semnificaţie deosebită, mai mult decât simpla aducere aminte a cuvintelor Domnului privind moartea Lui. Ungerea de care a avut parte Isus era un act care se îndeplinea cu ocazia ungerii Marelui Preot în funcţie (Ex. 30:22 şi urm.; Lev. 8:12), a Împăratului când urca pe tron, dar şi când era înmormântat (1 Sam. 10:1; 16:13; 2 Cron. 16:14) şi a Profetului în vederea slujirii sale profetice (1 Împ. 19:16; Deut. 18:15). Maria a văzut în Domnul Isus pe Marele Preot (dar nu după rânduiala Aaronică), pe Împăratul şi pe Profetul venit de la Dumnezeu. Este interesant că ea nu a aşteptat să-L ungă pe Domnul Isus după moartea Lui, aşa cum au făcut celelalte femei (Maria nici nu apare în grupul femeilor care au dorit să-i îmbălsămeze trupul), ci a făcut lucrul acesta în timpul vieţii Sale, îndreptându-ne atenţia în acest fel spre Ps. 16:10 (vezi şi Fap. 2:22-28) în care ni se spune că „trupul Lui nu va vedea putrezirea” (o aluzie clară la învierea Domnului). Maria a acţionat, în dragostea ei faţă de Domnul, în mod profetic (desigur neintenţionat, dar cu o dedicare exemplară). Ea a depus o mărturie vie, personală şi de o frumuseţe rară, extrem de puternică (vezi mirosul mirului care s-a răspândit în toată casa, dar şi declaraţia Domnului) cu privire la Persoana şi lucrarea Domnului Isus Cristos.

În al 3-lea rând, gestul ei a izvorât dintr-o inimă plină de dragoste adevărată faţă de Domnul, dintr-o dedicare deplină faţă de El, dintr-o umilinţă totală înaintea Lui şi dintr-o credinţă veritabilă în ceea ce El a spus, în Persoana Sa. Gestul ei exterior (a spargerii vasului de alabastru, a proşternerii ei înaintea Domnului, a ungerii Lui cu mir de nard curat, de un preţ foarte mare) este o expresie a unui caracter care dovedeşte o cunoaştere profundă a Domnului, o legătură spirituală puternică cu Domnul, o închinare în duh şi în adevăr care te uimeşte, şi care produce admiraţie. Frumuseţea caracterului ei este exprimată prin mirosul puternic şi extraordinar al mirului în toată casa (vezi 2 Cor. 2:15-17). Un mesaj mai puternic despre Cristos ca acesta nici că se putea. Ceea ce este interesant este faptul că ungerea capului unui musafir de vază se practica în mod curent în Israel în vechime. Dar faptul că ea Îi unge picioarele Domnului şi I le şterge cu părul capului ei a fost un lucru total neobişnuit pentru acea vreme, şi pentru o femeie. Părul unei femei reprezintă podoaba ei, gloria ei (1 Cor. 11:15). Ei bine, Maria şi-a depus gloria ei la picioarele Domnului. Este bine să te înjoseşti în aşa măsură în faţa Domnului, ca El să fie arătat ca fiind totul pentru tine şi tu nimic înaintea Lui? Maria ne spune: „Da”. Cel care se smereşte înaintea Domnului va fi înălţat (Fil. 2:5-11; 1 Pet. 5:5-6; vezi şi umilirea benevolă a lui David înaintea Domnului – 2 Sam. 6:12-23). Dar mai este ceva. Gestul Mariei, care a părut deplasat, fără înţelepciune, în ochii ucenicilor, în mod deosebit în ochii lui Iuda, s-a dovedit (prin verdictul cel mai autorizat – al Domnului Însuşi) a fi expresia unei inimi pline de bogăţii divine, spirituale. Pe când inima lui Iuda, a acelui care a folosit cuvinte, aparent atât de înţelepte şi de spirituale (aluzie la grija lui faţă de săraci), s-a arătat plină de falsitate (nu-l durea pe el de săraci, ci era un hoţ care fura din banii care erau strânşi de ucenici), de necredinţă, de necunoaştere a Domnului, de ură faţă de El, încât a fost determinat să-L vândă pe Domnul. Aceasta ne arată că mulţi aşa zişi credincioşi, care par foarte spirituali, şi care se ocupă de opere mari, de lucrări impresionante, sunt în realitate fireşti, cu o inimă departe de Domnul (vezi Mat. 7:21-23), ca şi Iuda. Gestul Mariei a avut darul să arate cine făcea cu adevărat voia Domnului, să scoată la iveală ceea ce este cu adevărat în inimă.

În al 4-lea rând, fapta Mariei pune în lumină care trebuie să fie răspunsul nostru la jertfa lui Cristos (Rom. 12:1; 2 Cor. 5:13-15). Faptele noastre, ca şi mântuiţi, au menirea dată de Domnul, nu de a-L ajuta pe El în lucrarea pe care vrea să o realizeze, ca şi cum El are nevoie de noi – nu de aceea ne-a mântuit El (nu acesta este sensul lui Tit 2:14). El ne-a mântuit pentru ca noi, prin trăirea noastră, prin faptele noastre bune, să fim o demonstraţie a lucrării harului Său, şi în acest fel Dumnezeu, prin Cristos, să-Şi arate gloria Sa (vezi Efes. 2:6-10; 3:8-11). Watchman Nee, în cartea sa „Viaţa creştină normală” arată că fapta Mariei, care a făcut ca mireasma mirului să se răspândească în toată casa, ne arată ce produce cu adevărat Evanghelia în noi. S-a amintit mai înainte de ungerea lui Isus ca fiind expresia faptului că El este Marele Preot al mântuirii noastre, expresia faptului că El a avut ungerea Duhului Sfânt asupra Lui (Lc. 4:14). Desigur, în acest sens declaraţia lui Dumnezeu din cer despre Isus (Mat. 3:16-17) are greutate cu privire la identitatea lui Isus. Dar ce greutate poate avea ungerea din partea unei femei ca Maria, prin care se arată calitatea Domnului de Mare Preot, Rege şi Profet, în situaţia în care chiar ungerea Marelui Preot Aaronic se făcea în cadrul unui serviciu special de dedicare, public şi condus de cei autorizaţi pentru a unge pe cei desemnaţi în această funcţie? Cine era Maria? Ce calitate avea ea să facă acest lucru? Când vorbim însă despre Domnul Isus, despre mărturia identităţii Lui, despre „actele Sale de acreditare” în faţa oamenilor, noi trebuie să înţelegem că această mărturisire se face, din partea lui Dumnezeu, pe două căi: o mărturie dată direct de Dumnezeu prin Cuvântul Său (vezi 1 Ioan 5:7,8; Mat. 3:17) şi o mărturie a Duhului Sfânt care este dată pe pământ prin cei mântuiţi (Fap. 2:32-33; Mat. 3:16). Mărturia Mariei are greutate nu pentru că ea este o persoană cu o poziţie înaltă, de care trebuie să se ţină cont, ci pentru că ea este o dovadă extraordinară a ce face Cristos în viaţa omului. Ungerea din partea ei reprezintă o dovadă grăitoare a cât de aproape de om a venit Cuvântul Domnului (vezi Rom. 10:5-13) şi a cât de extraordinară este lucrarea lui Cristos în cel pierdut în păcat, dar care primeşte doar prin credinţă mântuirea Lui. Faptul că Maria a răspuns atât de extraordinar la Persoana şi lucrarea Domnului dovedeşte că transformarea pe care o aduce Evanghelia în viaţa unui om este o lucrare de la Dumnezeu plină de putere dumnezeiască. Dragostea lui Dumnezeu în Cristos este atât de mare încât înnobilează şi înalţă chiar şi o persoană ca Maria (2 Cor. 5:13-15). Fapta Mariei are o valoare, o profunzime şi o măreţie cum numai Dumnezeu ştie să o lucreze (Efes. 2:10 – Maria, ca şi toţi cei mântuiţi, este „lucrarea Lui”, în original poema, adică capodopera Lui). Când Domnul a spus că oriunde se va propovădui Evanghelia se va menţiona şi ce a făcut Maria, El a vrut să spună mai mult decât că ea va fi pomenită permanent. Isus a arătat prin aceasta că Evanghelia va fi vestită nu doar prin menţionarea faptelor mântuitoare (1 Cor. 15:1-4), ci şi prin ceea ce Evanghelia produce (vezi 1 Cor. 15:5-11 – Pavel, prin lucrarea harului lui Dumnezeu în El, este la fel de bine o vestire a Evangheliei, ca şi vestirea Cristosului Evangheliei; vezi deasemenea Ioan 12:1-2,9-11 – Isus era la fel de admirat ca şi Lazăr care înviase din morţi). Noi putem şi trebuie să fim imagini vii şi grăitoare ale Evangheliei. Altminteri, Evanghelia nu ar mai fi benefică pentru oameni.

În al 5-lea rând, cum a putut Maria să-L înţeleagă pe Domnul Isus Cristos aşa de bine încât ne uimim (o teologie ca a ei nu au avut-o nici măcar ucenicii Domnului în acel moment)? Cum a ştiut ea să facă lucrul cel mai potrivit pe care cineva putea să-L facă în acel moment? De unde o asemenea inspiraţie, de unde atâta profunzime în gestul ei? Secretul îl găsim în atitudinea ei faţă de Domnul Isus şi în lucrarea pe care Domnul o face în cel care are atitudinea Mariei. Privind la toate pasajele în care apare Maria din Betania, o descoperim pe ea a fi mereu proşternută la picioarele Domnului, cu o inimă deschisă înaintea Lui. În Lc. 10:38-42 o vedem pe Maria „la picioarele Domnului” ascultând cuvintele Lui. Chiar dacă ar fi trebuit s-o ajute pe sora ei, Marta, totuşi ea foloseşte ocaziile întâlnirilor cu Domnul Isus pentru a-i asculta cuvintele stând în umilinţă la picioarele Sale. În Ioan 11:1-46, când Domnul Isus L-a înviat pe fratele ei, Lazăr, Maria apare iarăşi ca una care ascultă prompt de Domnul, când El o cheamă (v. 28-29), şi apoi apare a se prăbuşi la picioarele Domnului încredinţându-I Domnului povara din inima ei (v. 32-33). Ea îşi varsă inima înaintea Domnului în aşa măsură, încât Domnul este mişcat profund în Duhul Său. De asemenea, în pasajele studiului nostru (Mat. 26:6-13; Mc. 14:3-9; Ioan 12:1-8) Maria apare la fel, la picioarele Domnului, exprimându-şi astfel dragostea şi totala dedicare a ei faţă de Domnul. Orice om care se umileşte astfel şi care se deschide astfel în prezenţa Domnului va ajunge să-L cunoască, să-L iubească în aşa măsură pe Domnul încât va face lucruri extraordinare, de un farmec divin, pentru Domnul şi înaintea oamenilor. Cristos Domnul este pentru Maria prioritatea vieţii ei, unica raţiune de a trăi. Nu de puţine ori descoperim persoane în Biblie (vezi şi Ana, mama lui Samuel) care te uimesc prin profunzimea cunoaşterii lor de Dumnezeu, mai ceva ca teologii şi cărturarii care cercetează despre Dumnezeu în biblioteci, sau cu nasul permanent în cărţi.

Fapta Mariei ne impresionează nu numai prin ea însăşi ci şi prin maniera în care este dusă la îndeplinire. Fapta ei este „ungerea lui Isus”. Cum L-a uns pe Isus? Cum a dus Maria la îndeplinire fapta ei?

În primul rând, Maria a folosit pentru ungere un litru de mir de nard curat de mare preţ. Un litru de asemenea mir cântărea aprox. 1/3 kg. Aşa cum s-a menţionat, acest mir a costat aprox 300 dinari (plata pentru aproape un an de muncă). Aceasta înseamnă că Maria a dăruit Domnului ceva deosebit de valoros şi foarte scump. Nardul se extrăgea dintr-o plantă din India. Înţelegem că era esenţă (nard curat). Toate acestea vorbesc despre valoarea mirului folosit de Maria. Prin aceasta ea a arătat că a ţinut cont de cuvintele lui David care a spus: „Nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu arderi de tot care să nu mă coste nimic” (2 Sam. 24:24). O închinare veritabilă înaintea Domnului trebuie să fie o închinare care să coste, să ne coste totul. Trebuie adus Domnului ceva de valoare. A ne aduce trupurile noastre ca jertfă Domnului (Rom. 12:1) reprezintă un act care ne costă enorm de mult, ne costă totul. Dar tocmai în acest fel noi arătăm cât de mult L-a costat pe Domnul Isus răscumpărarea noastră (1 Pet. 1:18-19).

În al 2-lea rând, vasul în care a avut mirul a fost unul de alabastru. Vasele de alabastru erau şi ele foarte scumpe. Nu era un vas obişnuit, ci un vas special, de valoare. Dar ceea ce este cu adevărat semnificativ este faptul că Maria a spart vasul şi apoi a turnat mirul pe capul Domnului şi apoi pe picioarele Lui. Asemenea vase erau nişte vase care aveau gâtul subţire şi lung. Pentru a folosi conţinutul din vas trebuia spart gâtul lui ca astfel conţinutul să se poată vărsa mai bine (mai repede, şi tot conţinutul). Deci era un vas de unică folosinţă. De asemenea ea nu a folosit mirul şi pentru alte lucruri. Vasul a fost folosit numai pentru acest mir, iar tot mirul a fost folosit numai pentru ungerea Domnului. Vasul şi mirul, în totalitate au fost destinate unui singur scop: ungerii Domnului. O dedicare specială şi totală pentru Domnul. Când dăm Domnului ceva noi trebuie să fim conştienţi că ceea ce este dat Domnului trebuie să fie în întregime consacrat Lui, să aibă o singură destinaţie - Domnul. Aceasta înseamnă sfinţire. A da ceva Domnului nu este un lucru obişnuit, ci un lucru cu totul special. Maria L-a onorat pe Domnul în acest fel. Nu a păstrat nimic pentru ea din ce a destinat Domnului, dar nici nu a păstrat pentru alte destinaţii. Este un principiu care trebuie să guverneze totdeauna aducerea jertfelor noastre înaintea Domnului

În al 3-lea rând, Maria a uns capul Domnului – lucru care se obişnuia pentru un oaspete de seamă. Pentru ea Domnul Isus a fost oaspetele cel mai de seamă. Dar, aşa cum s-a specificat mai înainte, lucrul cel mai neobişnuit a fost ungerea picioarelor Lui cu mir foarte scump şi faptul că i le-a şters cu părul capului ei. Maria L-a onorat pe Domnul într-o manieră cu totul ieşită din comun. Pentru Maria Isus nu era doar un oaspete special, ci Însuşi Domnul, Unicul Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Domnul ei. Ea s-a umilit până la a se considera nimic înaintea lui Isus Cristos, în timp ce Domnul era totul pentru ea. Proşternerea ei la picioarele Domnului arată că ea se considera nevrednică înaintea lui Cristos, chiar dacă ea făcea ceva deosebit pentru El. Ea nu s-a lăudat cu fapta ei, ci ea a considerat un imens har pentru ea, să facă acest lucru. Totul la ea atrage atenţia nu asupra ei ci asupra Domnului. El, şi numai El trebuie onorat.

În al 4-lea rând, mireasma mirului s-a răspândit în toată casa. A fost o binecuvântare pentru toţi cei din casă o asemenea mireasmă (vezi 2 Cor.2:14-17). Nu a fost doar o mireasmă fizică ci şi o mireasmă spirituală. Domnul a apreciat jertfa ei într-un mod cu totul special; El a spus că Maria a făcut un lucru frumos faţă de El. Semnificaţia gestului ei (aşa cum s-a menţionat mai sus) a fost deosebită: Persoana Domnului şi lucrarea Sa erau în mod deosebit evidenţiate prin acest gest. Dar gestul ei a fost, în acelaşi timp şocant, de neînţeles şi chiar vrednic de condamnat pentru unii dintre cei prezenţi (în special pentru Iuda). Adevărul este că lucrurile spirituale, făcute dintr-o dedicare şi o dragoste totale faţă de Cristos sunt total deranjante şi de neînţeles pentru oamenii fireşti. Dacă vei face fapte bune după criteriile oamenilor, vei căpăta laude din partea oamenilor; dacă însă vei face fapte care să placă Domnului, vei fi întâmpinat cu uimire şi ostilitate din partea lor. Tocmai acest lucru arată că fapta Mariei este o faptă plăcută Domnului – şi faptul că stârneşte reacţii de genul celei din partea lui Iuda. Dar, acea faptă va aduce o binecuvântare adevărată celor din jur din partea Domnului. Doar asemenea oameni, care fac lucruri care să placă în totalitate Domnului şi care să fie în total acord cu voia Lui, doar aceştia sunt o reală binecuvântare pentru oameni, pentru societate, pentru biserică. Oricum, Domnul va apăra şi va lăuda El Însuşi pe cei ce se închină Domnului ca şi pe Maria. Şi, aşa cum se poate vedea în istorie, nu Iuda a fost şi este demn de apreciat în societate, ci Maria şi oameni ca şi ea. Nimeni nu a pus copiilor lor numele de „Iuda” (în veacul creştin), dar enorm de mulţi oameni au avut şi au numele de „Maria”, Marian” şi derivate ale acestora.

În al 5-lea rând Maria nu a spus nici un cuvânt, nici când L-a uns pe Domnul şi nici când Iuda a obiectat. Ea a tăcut şi a făcut. Dar este atât de grăitor ceea ce ea a făcut! Are un aşa de puternic mesaj fapta ei! De-a lungul istoriei creştine, în vestirea Evangheliei, fapta Mariei este parcă o trâmbiţă care răsună cu putere oridecâte ori Domnul Isus este proclamat. La Maria faptele vorbesc în aşa fel încât nu este nevoie de vorbe. Astăzi lipsesc parcă tot mai mult acei oameni care trăiesc o viaţă de părtăşie cu Domnul, de ascultare faţă de El, de dedicare şi de dragoste faţă de El, ca cele ale Mariei, în aşa fel încât inima lor, plină de Domnul, să vorbească prin fapte plăcute Lui, astfel ca prezenţa lor şi lucrarea lor în tăcere să producă în lume o mireasmă şi o binecuvântare care să atragă pe oameni la Cristos. Câţi dintre noi ne propunem pentru viaţa noastră aşa ceva? Dar lumea şi chiar Biserica Domnului sunt pline de vorbăreţi, care fac mult zgomot, fără ca să răspândească mireasma vieţii cu Cristos aşa cum a făcut Maria. Şi ne mirăm de ce oamenii nu sunt mântuiţi prin predicarea noastră. Domnul să ne cerceteze şi să ne facă ca şi Maria!

Este mare lucru să ştii cum şi când să faci un lucru; să ştii care este vremea potrivită pentru faptele pe care le facem (vezi Ecl. 3:1-11). Studiind cu atenţie Ecl. 3:1-15 vom descoperi că una din calităţile faptelor divine este timpul potrivit în care ele se înfăptuiesc; „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui” (Ecl. 3:11). Deci orice faptă, pentru a fi o binecuvântare de la Dumnezeu, trebuie realizată, printre altele la vremea ei. O faptă, chiar dacă este frumoasă şi bună în ea însăşi, îşi poate pierde valoarea dacă este înfăptuită la un alt moment decât cel hotărât de Dumnezeu. Acelaşi lucru se poate spune şi despre fapta Mariei. Ea este deosebit de frumoasă şi pentru că este făcută la timpul potrivit.

În primul rând, Maria Îl unge pe Domnul Isus atunci când El venise în Betania, cu 6 zile înainte de Paştele care L-a adus pe El pe cruce ca jertfă pentru păcat. De asemenea, ea a folosit ocazia cinei speciale în cinstea Domnului, atunci când ucenicii şi cei apropiaţi Lui erau adunaţi la un loc. Matei şi Marcu încadrează această faptă a Mariei după respingerea oficială a liderilor din Ierusalim. Dar încadrarea nu este făcută pe considerente cronologice, ci pe considerente de mesaj. Matei şi Marcu au dorit să arate contrastul puternic între cei care L-au respins pe Domnul şi cei care L-au iubit. Ioan încadrează corect fapta Mariei din punct de vedere cronologic (înainte de intrarea triumfală în Ierusalim). Aşadar, a fost un moment de bucurie (cum s-a arătat) pentru ucenici; un moment şi de anticipare a împărăţiei mesianice. Fapta Mariei, din acest motiv, vine foarte nepotrivit şi într-un moment nepotrivit. Să te gândeşti la moartea Celui pe care Îl iubeşti la o masă a bucuriei, este total nepotrivit. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu însă, al desfăşurării planului Său de mântuire, acesta este momentul cel mai potrivit al faptei ei şi înfăptuită în locul cel mai potrivit. La o masă de părtăşie trebuie spuse lucrurile cele mai importante. Domnul vrea să-i pregătească pe ucenici pentru „ceasul întunericului”. Şi cel mai potrivit cadru este o masă care îi apropie pe cei iubiţi. De fapt moartea Domnului Isus nu reprezintă o tragedie pentru cei ce-L iubesc ci o mare binecuvântare (iată rostul unui asemenea cadru pentru a vorbi despre lucruri dureroase). Ungerea Domnului a reprezentat felul lui Dumnezeu prin care s-a adus în discuţie, într-o manieră foarte delicată, frumoasă, subiectul morţii lui Cristos între ucenici. Domnul Însuşi foloseşte acest fapt al Mariei pentru a le reaminti despre moartea Lui. Nu era uşor să vorbeşti despre aşa ceva, dar era necesar; ucenicii trebuiau pregătiţi cu grijă pentru acel moment. Domnul a pus pe inima Mariei înfăptuirea ungerii, chiar dacă ea nu era pe deplin conştientă de totala semnificaţie a ceea ce se va întâmpla. Maria, prin fapta ei, în acest moment, a fost unealta Duhului Sfânt pentru pregătirea ucenicilor.

În al 2-lea rând, aşa cum s-a amintit, Maria Îl unge pe Domnul înaintea morţii Sale. Când, ca şi Maria, stai la picioarele Domnului cu o inimă deschisă înaintea Lui, Duhul Sfânt îţi va da o intuiţie spirituală ca să faci lucrul cel mai potrivit, în maniera cea mai potrivită la momentul şi în locul cel mai potrivit, chiar dacă nu poţi explica tot ceea ce faci. Vei simţi că trebuie să faci acel lucru. Abia după aceea, poate chiar foarte târziu, vei avea înţelegerea deplină a ceea ce ai făcut. Dar vei vedea cu uimire că ai făcut exact ceea ce Domnul a vrut să faci, exact ce trebuia, pentru binecuvântarea altora şi pentru glorificarea lui Dumnezeu. Învaţă, deci, să te laşi în totalitate călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, şi vei vedea roade extraordinare după aceea. Maria şi-a dorit să facă ceva deosebit pentru Domnul pentru că Îl iubea mult. A simţit că acum este momentul. A văzut mai târziu că femeile care au mers la mormânt în prima zi a săptămânii n-au mai avut ocazia să-I ungă trupul Domnului – El înviase. Pe de altă parte, Domnul a avut ocazia să vorbească despre moartea Lui, şi mai mult, acţiunea ei a declanşat o serie de acţiuni care fuseseră planificate de oameni cu totul altfel; fapta ei a schimbat programul oamenilor pentru ca aceştia să se încadreze în programul lui Dumnezeu (vezi, de ex., Mat. 26:1-16).

Totdeauna, faptele dragostei adevărate faţă de Domnul, faptele unei dedicări totale pentru El, şi care rezultă dintr-o ascultare de călăuzirea Duhului Sfânt, vor fi fapte pe care Dumnezeu Însuşi le va încadra în planurile Sale, fapte ale căror logică nu intră în tiparele noastre şi nici în înţelegerea noastră, dar care vor fi dovedite mai târziu, poate chiar în veşnicie, fapte ale unei logici dumnezeieşti şi care ne vor face să ne minunăm de măreţia şi înţelepciunea lui Dumnezeu. O asemenea faptă a fost fapta Mariei

Concluzii

Noi, creştinii, pentru că suntem oameni limitaţi şi în carne, avem impresia că adevăratele fapte care merită apreciate sunt fapte care au răsunet şi valoare în mintea oamenilor, fapte care presupun un activism foarte dezvoltat şi care contribuie într-un mod eficient şi binefăcător la cauzele majore ale omenirii (vezi Mat. 7:21-23). Dar fapta Mariei ne arată că adevăratele fapte înaintea lui Dumnezeu, cele plăcute înaintea Lui, sunt cele care izvorăsc dintr-o totală dedicare, dragoste, credinţă şi dependenţă faţă de Domnul Isus Cristos, ca răspuns al nostru la harul mântuirii lui Dumnezeu, nu ca şi merite ale noastre. Asemenea fapte sunt valoroase cu adevărat. Faptele plăcute Domnului şi realizate în voia Lui sunt cele care aduc o reală şi veşnică binecuvântare oamenilor din jurul nostru pentru că ele onorează pe Dumnezeu

Putem fi ca şi Maria dacă avem atitudinea ei faţă de Domnul – la picioarele Lui în totală umilinţă, dedicare, dependenţă şi dragoste; ascultând astfel cuvintele Sale, vărsându-ne inima şi aducând poverile noastre înaintea Lui şi închinându-ne în duh şi adevăr înaintea Domnului nostru.

Să nu ne aşteptăm la aprecieri din partea oamenilor, pentru că ei nu vor înţelege lucrurile Duhului lui Dumnezeu, ci să căutăm doar aprobarea Domnului, plăcerea Lui; să ne asigurăm doar că facem ceea ce El vrea, ceea ce Îi place Domnului. Dacă Domnul va aprecia faptele noastre, atunci trebuie să fim siguri că ele vor aduce binecuvântare altora, dar şi nouă.

Când privim în Efeseni 1:13-21 vom descoperi de două ori cuvântul „moştenire” (v. 14,18). La începutul vieţii noastre de credinţă, când am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt pentru mântuire, noi ne putem bucura – chiar de la început – de moştenirea noastră pe care o avem noi în cer, moştenire care este garantată să fie a noastră, spre care noi mergem şi care ne impulsionează să mergem până la capăt pe drumul mântuirii noastre. Duhul Sfânt are misiunea de a ne vorbi de ceea ce vom moşteni în ceruri, de a ne îndrăgosti de ce va fi acolo şi aşa vom ajunge să-L iubim tot mai mult pe Domnul. Acest lucru aparţine însă începutului vieţii cu Dumnezeu. Noi însă creştem spre maturizare, asemenea Domnului Isus Cristos. În ce constă creşterea înţelegerii noastre? În faptul că vom înţelege tot mai mult că noi suntem moştenirea Domnului. Înţelegem tot mai mult că noi suntem destinaţi pentru gloria Lui, pentru ca El să se bucure de ceea ce face în noi. Bucuria noastră în veşnicie este de fapt bucuria Domnului în noi. Maria L-a uns pe Domnul şi aceasta L-a bucurat pe Domnul şi L-a făcut să spună: „ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine”. Aceasta este suprema satisfacţie a unei persoane care iubeşte deplin pe Domnul – să-L vadă pe El că se bucură şi apreciază ceea ce face ca fiind un lucru plăcut pentru El. Când faptele unui credincios sunt făcute ca să placă Domnului, atunci acele fapte ating culmea valorii lor. Când prioritar pentru un credincios este să facă ceea ce Îi place Domnului, înainte de a gândi să facă ceea ce îi va aduce lui o binecuvântare personală, atunci acel credincios a ajuns la înţelegerea deplină a voii lui Dumnezeu pentru viaţa Lui; atunci faptele sale vor avea o mireasmă duhovnicească extraordinară. În Cântarea Cântărilor apare un progres evident în maturizarea iubitei faţă de iubitul ei (vezi 2:16; 6:3; 7:10). În 2:16 iubita vorbeşte, la începutul vieţii de dragoste cu iubitul ei, despre ce înseamnă iubitul ei pentru ea (se bucură de ce beneficii are ea de la iubitul ei – este un lucru normal în dragoste, dar este caracteristic începutului ei). În final, în 7:10, când dragostea ei s-a maturizat, ea declară că este satisfăcută pe deplin de faptul că iubitul ei este satisfăcut de ea. Ea nu se mai gândeşte de ceea ce câştigă de pe urma iubitului ei; important pentru ea acum este ca el (iubitul) să fie satisfăcut pe deplin – în satisfacţia lui ea îşi găseşte satisfacţie. Aceasta este culmea dragostei. Iată de ce fapta Mariei este o faptă care arată culmea dragosteu ei pentru Domnul – ea a găsit satisfacţie în faptul că Domnul este satisfăcut de ea. Când o asemenea faptă se înfăptuieşte lucrarea ei este dincolo de înţelegerea umană; efectul ei poate fi măsurat numai în veşnicie. Această faptă este FAPTA (fapta prin excelenţă).

Să ne ajute Domnul să înţelegem cum să trăim ca şi beneficiari ai harului lui Dumnezeu înaintea Lui şi înaintea oamenilor. Dacă ne gândim la maturizare (şi aceasta este voia Domnului pentru noi) şi înţelegem că scopul către care trebuie să aspirăm este „cum să-I fim plăcuţi Lui, înainte de a ne gândi ce beneficii avem noi”. Şi dacă dorim cu adevărat să fim o binecuvântare reală pentru oamenii din jurul nostru, pentru lume, noi trebuie să înţelegem că faptele pe care trebuie să le înfăptuim sunt cele care aduc glorie şi satisfacţie Domnului, chiar dacă ele sunt de neînţeles pentru ei şi chiar dacă ele stârnesc împotrivire.

ŞTEFAN –

PRIMUL MARTIR CREŞTIN

Fapte 6-7

Un martir este un martor al Domnului Isus Cristos, care îşi pecetluieşte mărturia cu moartea lui. Ştefan a fost primul martir al lui Cristos din istoria Bisericii. Martirii sunt aceia care într-un mod cu totul special se vor bucura de promisiunea Domnului din Apoc. 2:10, făcută celor credincioşi Lui: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Desigur, nu sunt vizaţi aici doar cei care mor ca martiri (evanghelistul Ioan nu a murit ca martir, dar nici mulţi alţi oameni cu adevărat credincioşi), ci aceia care perseverează în credinţa lor până la moarte. Ştefan, atunci când a trebuit să se apere din cauza acuzaţiilor de blasfemie care i se aduceau, în loc să caute să se apere pe el, a depus o mărturie clară şi fără echivoc în favoarea Domnului Isus Cristos, o mărturie care a întărâtat şi mai mult spiritele acuzatorilor lui împotriva sa, încât se poate spune că Ştefan a fost linşat şi nu condamnat la moarte după reguli. Desigur, Ştefan nu şi-a propus deloc să-i stârnească pe acuzatori împotriva lui, dar adevărul spus de el a pus în lumină aşa de puternic starea lor de păcat, mărturia adusă de el a lovit aşa de puternic conştiinţele lor, încât aceştia n-au mai putut rezista impulsului lor criminal de a-l ucide.

Ştefan, se pare, a fost martirizat prin anul 31 d. Cr., la aprox. 2 ani după moartea, învierea şi înălţarea Domnului Isus Cristos. Biserica din Ierusalim s-a mărit (6:1) şi, odată cu creşterea numărului ucenicilor, au apărut şi problemele de organizare. Din cauză că văduvele evreilor care vorbeau greceşte erau omise de la primirea ajutoarelor zilnice au apărut nemulţumiri şi, pentru că o asemenea stare de lucruri era intolerabilă în Biserică, apostolii au intervenit. Ei au cerut alegerea a 7 bărbaţi potriviţi, dintre evreii care vorbeau greceşte, pentru a se ocupa în mod special de administrarea acestor ajutoare – s-a considerat că era nepotrivit ca ei, apostolii, să îndeplinească sarcini care le afectau însărcinările principale ale propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu şi ale rugăciunii. Astfel că, printre cei 7 bărbaţi aleşi ca şi diaconi în Biserică, a fost ales şi Ştefan – evreu vorbitor de limbă greacă.

Caracteristica vieţii lui Ştefan a fost plinătatea; el a fost un bărbat „plin” de Duhul Sfânt (6:3, 5, 10), de credinţă (6:5), de har (6:8), de putere (6:8), şi de înţelepciune (6:3, 10). Ni se mai spune despre el că era un om vorbit de bine (6:3), iar în ce priveşte lucrarea de vestire a Cuvântului, pe care o făcea, era o lucrare însoţită de semnele Duhului Sfânt (minuni şi semne mari) (6:8). Toate acestea ne arată că Ştefan a fost un om cu totul special, un adevărat om al lui Dumnezeu. Martirajul, cu care Ştefan şi-a încununat slujirea lui faţă de Dumnezeu, este dovada unei slujiri, de asemenea, cu totul speciale înaintea Lui. Ştefan a excelat în caracter, dar şi în slujire înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Cele două aspecte ale vieţii lui Ştefan s-au împletit într-un mod extraordinar la el. Prin ce anume s-a evidenţiat Ştefan? Ce anume a condus la martiraj în mărturia lui? Pentru a avea un răspuns potrivit la aceste întrebări ne vom uita la 4 aspecte ale slujirii lui Ştefan.

Ştefan ca şi slujitor – diacon (6:1-7)
Ştefan ca martor al Evangheliei (6:8-15)
Ştefan ca şi Judecător prin Evanghelie (7:1-53)
Ştefan ca martir (7:54-60)

Aşa cum s-a menţionat, faptul că evreii vorbitori de limbă greacă erau neglijaţi (prin neglijarea văduvelor lor) de către evreii care erau băştinaşi în Palestina, crea o situaţie care putea diviza biserica. Însă apostolii au rezolvat problema cu mare înţelepciune şi nu au dat prilej lui Satan să aibă vreun succes. Mai întâi, ei şi-au afirmat priorităţile în slujire: stăruirea necurmată în propovăduirea Cuvântului şi în rugăciune. (6:4). Ei au afirmat că nu este potrivit pentru ei să lase aceste slujiri pentru slujirea la mese (6:2). Nu pot face, deci, lucruri care să-i încarce în aşa fel încât să ajungă să-şi neglijeze slujirea la care Domnul I-a chemat. În al 2-lea rând, apostolii au delegat altora responsabilitatea slujirii la mese. Desigur, orice slujire este importantă înaintea Domnului, chiar şi slujirea la mese. Dar este important ca fiecare să facă ceea ce este prioritar; în plus implicarea a mai multor slujitori în slujire este benefică, de dorit.

Adunarea generală a Bisericii, la propunerea apostolilor, a ales 7 bărbaţi cu calificări potrivite pentru slujirea la mese. Aceşti 7 bărbaţi au fost numiţi „diaconi” (de la grecescul diakoneo = „a sluji”). Privind la 1 Tim. 3:8-13 (vezi comentariul la epistolele pastorale) înţelegem că ei erau slujitori umili ai bisericii, cei care se ocupau în mod special de slujirile administrative din Biserică, dar erau şi un fel de asistenţi ai prezbiterilor (cei care erau delegaţi de aceştia din urmă pentru slujiri mai specifice şi limitate). Un asemenea slujitor a fost Ştefan. Din calificările pe care trebuia să le aibă un diacon înţelegem că Ştefan avea din plin aceste calificări (vezi caracteristica vieţii lui, arătată mai sus: „plinătatea”). Aceasta însemna că el avea o viaţă controlată în mod deplin de Duhul lui Dumnezeu, de Cuvântul lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuşi. Prin lucrarea pe care o făceau diaconii, deci şi Ştefan (lucrare care dădea deplină libertate apostolilor în propovăduirea Cuvântului şi în rugăciune), succesul lucrării lui Dumnezeu în Ierusalim era garantat (6:7).

Este interesant că slujirea sa diaconală, nu l-a împiedicat pe Ştefan să-L vestească şi el pe Domnul Isus Cristos şi Evanghelia Lui, şi chiar cu deplină putere de la Dumnezeu ( 6:8-10). El a înţeles că orice creştin are datoria să mărturisească Evanghelia nu doar prin faptă, ci şi prin cuvânt. Putem, de asemenea, spune că slujirea diaconală a lui Ştefan a fost excelentă, iar mărturia vieţii şi slujirii lui l-a propulsat spre o lucrare şi mai importantă – aceea de vestitor al adevărului Evangheliei prin proclamare şi învăţare.

Ştefan, om plin de Duhul Sfânt, aşa cum s-a spus, nu s-a limitat la a sluji la mese. Desigur, el nu a fost superficial în această slujire, dar, fiind deplin controlat de Duhul Sfânt, el a făcut şi lucrarea unui evanghelist. Mai mult decât atât, ca şi apostolii, el, fiind plin de har şi de putere, „făcea minuni şi semne mari în norod” (6:8; vezi 2:43; 5:12). Era modul lui Dumnezeu pentru ca astfel Ştefan să fie unealta divină în vederea unei mărturii clare, vii şi puternice a Domnului Isus Cristos înaintea conducătorilor lui Israel (6:7). Mai mult, puternica mărturie a lui Ştefan a reprezentat culminarea mărturiei bisericii înaintea iudeilor. Din acest moment mesajul Evangheliei trebuia dus samaritenilor (cap. 8), apoi neamurilor (vezi de la cap. 9 înainte).

Iudeii din multe naţiuni îşi aveau domiciliul în Ierusalim în propriile lor „cartiere”, şi unele dintre aceste grupuri etnice (izbăviţii, cirinenii, alexandrinii, oameni din Cilicia – posibil printre ei era şi Saul din Tars; oameni din Asia) aveau propriile lor sinagogi (6:9). Ştefan, ca unul dintre iudeii care vorbeau greceşte – deci unul din aceste multe naţiuni, era unul dintre aceşti rezidenţi din Ierusalim. În sinagogile lor, aşa cum vedem în 6:8-10, existau multe dezbateri legate de adevărul Evangheliei, însă, în toate aceste dezbateri, Ştefan se demonstra a fi imbatabil prin înţelepciunea şi Duhul cu care vestea această Evanghelie (vezi şi Lc. 21:15). Este important să vedem că Ştefan se implica în vestirea Evangheliei prin proclamarea ei, prin învăţarea adevărului ei şi prin dezbateri, chiar aprinse, din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar toate acestea le făcea în plinătatea Duhului Sfânt şi a înţelepciunii lui Dumnezeu, folosind Scripturile ca bază.

Pentru că Ştefan nu putea să tacă când era vorba de mărturia despre Isus Cristos (Fap. 4:20), devenind în acest fel o problemă pentru iudeii necredincioşi, şi pentru că nu puteau să-i stea împotrivă prin propria lor înţelepciune şi prin propriul lor spirit (nefiind de la Dumnezeu), singura alternativă pentru aceştia era distrugerea lui. Am putea spune că acest lucru a fost primul pas spre martirajul lui Ştefan. Ceea ce s-a întâmplat cu Ştefan s-a întâmplat de fapt cu Domnul Isus. El a închis gura liderilor iudei prin învăţătura Lui, prin înţelepciunea şi Duhul cu care le vorbea (vezi de ex. Mat. 12:14). Aceştia au ajuns să folosească martori mincinoşi pentru a-L acuza; apoi au stârnit poporul împotriva Lui, acuzându-L că ar ataca Legea lui Moise şi Templul. În final, ei L-au executat (vezi Mat. 26:59-62; Ioan 2:19-22; Fap. 6:11-14). În Fap. 6:11-14 descoperim acelaşi mod al iudeilor de a proceda cu Ştefan ca şi cu Isus, şi chiar aceleaşi acuzaţii. Ca şi Isus, şi ca şi apostolii, Ştefan a fost dus înaintea Soborului pentru a răspunde acuzaţiilor care i se aduceau.

Ceea ce a fost interesant, a fost că Dumnezeu Însuşi a oferit o dovadă incontestabilă că acuzatorii lui Ştefan greşeau. Faţa lui strălucea ca o faţă de înger. Ştefan era acuzat înaintea Soborului că este împotriva lui Moise. Dumnezeu însă le spunea celor din Sobor, prin strălucirea feţei lui, că „Ştefan nu este împotriva lui Moise; el este ca şi Moise – el este slujitorul Meu credincios!” (vezi Ex. 34:29-30).

Oamenii care, ca şi Ştefan, se lasă controlaţi pe deplin de Duhul Sfânt, care sunt dispuşi să mărturisească Evanghelia în plinătatea Duhului Sfânt şi a înţelepciunii lui Dumnezeu, ajung mai devreme sau mai târziu incomozi faţă de oamenii răzvrătiţi înaintea lui Dumnezeu, şi chiar demni de a fi înlăturaţi (vezi 2 Tim. 3:12). Domnul Isus a spus foarte clar acest lucru (Ioan 15:18-27). Noi suntem chemaţi să fim asemenea Domnului Isus, chiar şi în prigoane. Ştefan a slujit pe Dumnezeu ca şi Domnul Isus, a mărturisit Evanghelia ca şi Domnul Isus şi în final a suferit ca şi El. Acesta este destinul unui martor al lui Cristos.

Avem aici cea mai lungă predică din cartea „Faptele Aposolilor” şi una dintre cele mai importante. Această predică este mai mult decât o retrospectivă a istoriei lui Israel; ea este o respingere a acuzaţiilor aduse contra lui Ştefan şi o revelaţie a propriilor păcate ale lui Israel. Ştefan a dovedit din Scripturile Sfinte că naţiunea lui Israel era vinovată de păcate mai rele decât cele invocate împotriva lui. Care erau acele păcate?

Iudeii au înţeles în mod greşit propriile lor rădăcini spirituale (v. 1-8)

Predica lui Ştefan a început cu invocarea „Dumnezeului gloriei” şi s-a sfârşit cu „gloria lui Dumnezeu” (7:2, 55). În tot timpul predicii Ştefan a radiat gloria lui Dumnezeu (6:15). De ce? Pentru că Israel a fost singura naţiune privilegiată a avea gloria lui Dumnezeu ca parte a moştenirii sale (Rom. 9:4). Dar, gloria lui Dumnezeu s-a depărtat, întâi de cortul întâlnirii (1 Sam. 4:19-22) şi apoi de templu (Ezech. 10:4, 18). Gloria lui Dumnezeu a venit în Fiul Lui (Ioan 1:14), dar naţiunea L-a respins (Ioan 1:11).

Avraam a fost întemeietorul naţiunii evreeşti, şi relaţia sa cu Dumnezeu a fost una prin har şi prin credinţă. Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam în harul Său şi l-a chemat din întunericul păgân la lumina salvării, iar Avraam i-a răspuns prin credinţă. Avraam a fost mântuit prin har, prin credinţă, şi nu din cauză că s-a tăiat împrejur, că a ţinut Legea, sau că s-a închinat lui Dumnezeu în Templu. Toate aceste lucruri au venit după aceea (Rom. 4; Gal. 3). El a crezut promisiunile lui Dumnezeu şi această credinţă i-a fost socotită ca neprihănire (Gen. 15:6); această credinţă l-a salvat.

Dumnezeu a promis ţara urmaşilor lui Avraam, şi apoi i-a spus lui Avraam că urmaşii lui vor suferi în Egipt înainte ca ei să intre şi să se bucure în ţara promisă; şi aceasta a avut loc aşa cum Dumnezeu a promis. Chiar de la început, Dumnezeu a avut un plan înţelept pentru poporul Său; şi acest plan urma să se împlinească dacă ei se vor încrede în Cuvântul Lui şi vor asculta de voia Lui.

Iudeii îl venerau în mod deosebit pe Avraam şi se mândreau că sunt „copiii” lui Avraam. Dar ei au confundat descendenţa fizică cu experienţa spirituală şi au ajuns să depindă de moştenirea lor naţională în detrimentul credinţei lor personale. Ioan Botezătorul i-a avertizat cu privire la acest păcat (Mat. 3:7-12) la fel şi Isus (Ioan 8:33-59). Iudeii au ajuns orbi în faţa credinţei simple a lui Avraam şi a patriarhilor, şi şi-au îndreptat privirile spre tradiţiile omeneşti care făceau ca mântuirea să fie o problemă de fapte bune, nu de credinţă. Dumnezeu nu are nepoţi. Fiecare din noi trebuie să fie născut în familia lui Dumnezeu prin credinţa personală în Isus Cristos (Ioan 1:11-13).

Iudeii se mândreau cu circumcizia lor, falimentând în a înţelege că ritualul acesta era unul simbolic al relaţiei spirituale lăuntrice cu Dumnezeu (Deut. 10:16; Ier. 4:4; 6:10; Fap. 7:51; Gal. 5:1-6; Filip. 3:3; Col. 2:11-12). Acest ritual arăta spre împlinirea în realitatea naşterii din nou prin Duhul Sfânt prin Cuvântul Evangheliei. Şi acest lucru s-a petrecut şi se petrece în biserica lui Cristos chiar astăzi.

Ei au respins pe trimişii lui Dumnezeu în vederea salvării lor (v. 9-36)

Ştefan a vorbit Soborului despre Iosif şi Moise pentru că aceştia au ceva în comun: ei au fost amândoi respinşi ca eliberatori prima dată, dar au fost acceptaţi a doua oară. Fraţii lui Iosif l-au urât şi l-au vândut în robie, însă mai târziu el a devenit eliberatorul lor. Ei l-au recunoscut pe Iosif „a doua oară” (Fap. 7:13) când ei s-au întors în Egipt pentru mai multă hrană. Israel l-a respins pe Moise atunci când pentru prima dată a încercat să-i elibereze din robia Egiptului, şi când el a trebuit să fugă pentru a-şi salva viaţa (Ex. 2:11-22). Dar când Moise a venit la ei a doua oară, naţiunea l-a acceptat şi el i-a condus spre libertate (7:35).

Aceste 2 evenimente ilustrează modul cum Israel L-a tratat pe Isus Cristos. Israel L-a respins pe Mesia al lor atunci când a venit prima dată (Ioan 1:11), dar când El va veni din nou, ei Îl vor recunoaşte şi Îl vor primi (Zah. 12:10; Apoc. 1:7). În ciuda a ceea ce ei au făcut Fiului Său, Dumnezeu nu-Şi va lepăda poporul (Rom. 11:1-6). Israel suferă astăzi de orbire spirituală parţială, dar într-o zi această orbire va fi înlăturată (Rom. 11:25-32). Iudei, ca şi indivizi, au fost şi sunt mântuiţi, dar naţiunea ca întreg este oarbă faţă de adevărul despre Isus Cristos (deocamdată).

Ei nu au ascultat de Legea lor (v. 37-43)

Oponenţii lui Ştefan l-au acuzat de faptul că el a vorbit împotriva Legii sfinte a lui Moise, dar istoria lui Israel le arată lor că naţiunea însăşi a călcat în picioare Legea aceasta. Dumnezeu a dat Legea Lui adunării Sale în pustie la Muntele Sinai, Cuvântul Său viu prin mijlocirea îngerilor (Fap. 7:53; Gal. 3:19). Dar foarte curând poporul care a primit Legea a încălcat-o, cerându-i lui Aaron să îi facă un idol (Ex. 32). În acest fel Legea (cele 10 porunci) a fost încălcată în mod clar (Ex. 20:1-6).

Iudeii s-au închinat la idoli în Egipt (Ios. 24:14; Ezech. 20:7-8), şi după ce ei s-au aşezat în Ţara promisă ei în mod progresiv au adoptat zeii naţiunilor păgâne din jurul lor. Dumnezeu, în mod repetat Şi-a disciplinat poporul şi le-a trimis profeţi să-i avertizeze, până ce în final El i-a deportat în Babilon unde în final i-a vindecat de idolatrie.

Fap. 7:42 trebuie comparat cu Rom. 1:24-28. Toate aceste versete descriu judecata lui Dumnezeu când El Îşi retrage mâna Sa şi permite păcătoşilor să-şi facă lucrarea lor. Când Ştefan a citat Amos 5:25-27 (Fap. 7:42), el a arătat ceea ce iudeii au făcut în realitate în toţi acei ani: în exterior, ei s-au închinat Domnului; dar în inimile lor, ei s-au închinat zeilor străini. Intrebarea din Fapte 7:42 impune un răspuns negativ: „Nu, voi nu Mi-aţi adus jertfe Mie!”

În această vreme de „pluralism” al religiilor şi de accentuare a „toleranţei”, noi ar trebui să înţelegem de ce Dumnezeu urăşte religiile păgâne şi de ce i-a cerut lui Israel să le distrugă. Religiile păgâne erau (şi sunt) oribile în închinarea lor la sex şi prin folosirea de prostituate religioase. Practicile lor erau, de asemenea, brutale, chiar până acolo că jertfeau copii zeilor lor. Era de fapt o închinare demonică. Dar aşa cum naţiunea lui Israel s-a întors de la adevăratul Dumnezeu la idolatrie, în final rămăşiţa lui Israel se va întoarce din nou la Dumnezeu prin împlinirea promisiunii răscumpărării, prin Răscumpărătorul promis.

Legea lui Dumnezeu a fost dată iudeilor pentru a-i proteja de influenţa păgână din jurul lor, şi a-i face să se bucure de binecuvântările ţării promise. Legea l-a făcut pe Israel un popor sfânt, diferit de celelalte naţiuni. Când Israel a dat la o parte ceea ce-l distingea de celelalte popoare prin neascultare de legea lui Dumnezeu, ei au îndepărtat binecuvântările lui Dumnezeu de la ei şi a trebuit să fie disciplinaţi.

Ei au desconsiderat templul lor (v. 44-50)

Martorii mincinoşi l-au acuzat pe Ştefan că încerca să distrugă Templul, dar acest lucru îl făcea chiar naţiunea lui Israel. Moise a construit cortul şi gloria lui Dumnezeu a locuit plină de har în sfânta sfintelor (Ex. 40:34-38). Solomon a construit Templul, şi din nou gloria lui Dumnezeu a venit în el (1 Regi 8:10-11). Dar, de-a lungul anilor, închinarea la Templu a degenerat într-o formalitate religioasă, şi în cele din urmă au ajuns să plaseze idoli în Templu (2 Regi 21:1-9; Ezech. 8:7-12). Ieremia a avertizat poporul împotriva credinţei lor superstiţioase în Templu spunându-i că au transformat casa lui Dumnezeu într-o peşteră de tâlhari (Ier. 7:1-16)

Israel a ajuns să-şi promoveze profeţi pe placul lor care le profeţea lucruri plăcute şi nu au luat aminte la profeţii lui Dumnezeu care le-a profeţit distrugerea adusă de Babilon (vezi Plângerile lui Ieremia), distrugerea cetăţii Ierusalimului şi a Templului – lucruri care s-au întâmplat în realitate. Chiar Solomon a recunoscut adevărul că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti (1 Regi 8:27), iar profetul Isaia a spus şi mai clar acest lucru (Isaia 66:1-2). Totul vine de la Dumnezeu, ce I-am putea oferi noi Lui? Şi cum poate Creatorul universului să încapă în clădirile făcute de om (Fap. 17:24). Apărarea Templului din partea iudeilor este ilogică şi nescripturală.

Ei într-un mod încăpăţânat s-au opus Dumnezeului lor şi adevărului Său (v. 51-53)

Aici avem culminarea predicii lui Ştefan, aplicaţia personală a mesajului său, aplicaţie care i-a tăiat pe inimă pe ascultători (7:54). De-a lungul vremii, Israel a refuzat să se supună lui Dumnezeu şi să asculte adevărurile pe care El li le-a descoperit. Urechile lor nu au auzit adevărul, inimile lor nu au primit adevărul, şi gâturile lor s-au înţepenit înaintea adevărului. Ca şi rezultat, ei l-au ucis pe propriul lor Mesia.

Naţiunea a refuzat să accepte noul adevăr pe care Dumnezeu l-a descoperit prin istorie. În loc de a vedea adevărul lui Dumnezeu, liderii religioşi au „îmbălsămat” adevărul şi au refuzat să accepte ceva nou. În vremea venirii lui Isus pe pământ, adevărul lui Dumnezeu a fost înfăşurat cu atâta tradiţie încât oamenii nu au mai putut recunoaşte adevărul Său atunci când li s-a prezentat. Tradiţiile moarte ale omului au înlocuit adevărul viu al lui Dumnezeu (Mat. 15:1-20).

Ştefan a fost, prin Duhul Sfânt un maestru al proclamării Cuvântului lui Dumnezeu. În loc ca el să se apere în faţa Soborului, el a folosit ocazia apărării sale pentru a-i confrunta pe conducătorii poporului cu adevărul lui Dumnezeu. El le-a pus în faţă oglinda Cuvântului lui Dumnezeu şi au ajuns să se vadă aşa de păcătoşi încât au reacţionat dur. Ei nu au avut nici o replică validă la mesajul lui Ştefan. Era clar că Ştefan avea dreptate; aceasta nu putea fi contestat. Era clar că inima lor fusese demascată. Era clar că răzvrătirea lor faţă de Dumnezeu se vedea aşa de bine. Nu puteau decât să spună „Da ai dreptate, Ştefan!” şi să se pocăiască pentru a putea fi mântuiţi prin Domnul Isus Cristos; sau să-l linşeze pe Ştefan. Ei au ales să fie loiali în mod încăpăţânat şi vinovat faţă de religiozitatea lor (apreciată doar de ei înşişi din mândrie naţională) şi să dea curs sentimentelor lor de ură faţă de Ştefan şi faţă de adevărul proclamat de el, şi astfel să ajungă să-l linşeze (nu se putea vorbi de o condamnare la moarte corectă, gândită cu înţelepciune după adevăr). Ştefan nu poate fi acuzat că i-a instigat pe acuzatori împotriva lui (prin mesaj nepotrivit, sau printr-o atitudine nepotrivită – observă adresarea lui Ştefan: „Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi!” – 7:2). Şi nici nu se poate spune că mesajul era inoportun. El trebuia să le vestească adevărul (Fap. 4:19-20) şi trebuia să-i confrunte cu adevărul despre ei (numai aşa cineva poate primi harul mântuitor). Ştefan a avut curajul şi înţelepciunea să-i confrunte cu adevărul lui Dumnezeu şi să le vestească pe Cristos.

Reacţia celor din Sobor la mesajul lui Ştefan a exprimat o totală respingere; ei n-au mai suportat să-l asculte – Ştefan nici nu a reuşit să ducă fraza până la capăt pentru că a fost oprit brusc (7:53-54). Ştefan însă face o declaraţie finală incendiară, în urma unei viziuni cereşti. Ni se spune că Ştefan, plin de Duhul Sfânt şi-a pironit ochii spre cer şi a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu (7:55). Este momentul culminant al mărturiei lui Ştefan când, văzând aceasta, el declară cu toată puterea: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” (7:56). Am putea spune că Domnul, care i-a dat această viziune în acele momente de criză, a întărit mărturia lui Ştefan. Domnul a fost de partea lui întărindu-l. Aceasta se vede nu doar prin viziunea pe care Ştefan o are şi care anunţă oarecum finalul vieţii omului lui Dumnezeu (vezi şi 2 Tim. 4:6-8 – Pavel), dar Ştefan a putut face această extraordinară declaraţie din 7:56 despre gloria lui Dumnezeu şi a Fiului Său, cu toată puterea fiinţei sale. S-ar părea că Ştefan a făcut această declaraţie aproape strigând şi, astfel, acoperind clocotul furios al celor din Sobor. Oricum este o declaraţie apoteotică, care pentru Ştefan a însemnat anunţarea din ceruri (pentru cei de pe pământ) a primirii triumfale a lui în ceruri şi a încoronării lui (Lc. 22:69; Apoc. 2:10), iar pentru împotrivitorii lui şi ai lui Cristos, această declaraţie a însemnat scânteia care a făcut să explodeze în furie oarbă şi necontrolată a acestora, reacţii care au condus la condamnarea la moarte (de fapt linşarea) a lui Ştefan (7:57-58).

Descoperim că Ştefan a depus o mărturie controlată deplin de Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost lângă Ştefan în transmiterea mesajului său şi a depus El Însuşi mărturie pentru mesagerul Său. Viziunea lui Ştefan a fost o viziune mesianică. Ceea ce Ştefan a spus este consemnat în Daniel 7:13-14, şi cei din Sobor ştiau foarte bine acest pasaj. Ceea ce i-a întărâtat foarte tare pe ei a fost faptul că Ştefan a aplicat viziunea gloriei lui Dumnezeu şi a Fiului omului lui Isus din Nazaretul Galileii – Celui pe care ei L-au respins şi L-au răstignit. Şi Isus a făcut această declaraţie înaintea Soborului (Lc. 22:69), declaraţie cu care El (ca şi Ştefan) Şi-a semnat condamnarea Lui la moarte. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată însă că Domnul S-a înălţat la ceruri la dreapta lui Dumnezeu (Ps. 110:1; Mc. 16:19) şi astfel îi aşteaptă în glorie pe cei care sunt credincioşi până la moarte (ca şi Ştefan) în mărturia lor (Lc. 12:8). Aici, în Fap. 7:56, avem ultimul titlul de „Fiul omului” din Biblie.

Ştefan, nu numai că şi-a încheiat mărturia lui în faţa Soborului ca şi Domnul Isus (prin această afirmaţie apoteotică), dar el a murit şi rugându-se ca Domnul Isus Cristos pe cruce. Aşa cum Domnul Şi-a încredinţat duhul Său lui Dumnezeu Tatăl şi aşa cum El S-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Lui, aşa a făcut şi Ştefan (Lc. 23:34, 46; Fap. 7:59-60). Este interesant răspunsul dat de un predicator unui tânăr care a întrebat: „De ce Dumnezeu nu a făcut ceva pentru Ştefan ca să-l scape din mâna celor care l-au ucis cu pietre?” Răspunsul predicatorului a fost: „Dumnezeu a făcut ceva pentru Ştefan. El i-a dat harul să-i ierte pe ucigaşii lui şi să se roage pentru ei, şi astfel să fie ca şi Domnul Isus.” Este într-adevăr un har extraordinar acesta.

Este interesant să vedem ce a adus moartea lui Ştefan.

Pentru Ştefan însuşi, aşa cum s-a arătat, moartea lui i-a adus încoronarea în ceruri (Apoc. 2:10).

Pentru Israel, moartea lui Ştefan a adus condamnarea. Aceasta a fost a 3-a crimă a lor în decurs de aprox. 1 an. Ei au permis ca Ioan Botezătorul, înaintemergătorul Domnului Isus Cristos, să fie ucis de soţia lui Irod Antipa; au cerut ca Isus Cristos să fie omorât; şi acum ei înşişi îl omoară pe Ştefan, martorul lui Cristos. Când i-au permis lui Irod să-l omoare pe Ioan Botezătorul, iudeii au păcătuit împotriva lui Dumnezeu Tatăl care l-a trimis pe Ioan (Mat. 21:28-32); Când ei au cerut lui Pilat să-L răstignească pe Isus, ei au păcătuit împotriva lui Dumnezeu Fiul (Mat. 21:33-46). Când l-au ucis cu pietre pe Ştefan, ei au păcătuit împotriva Duhului Sfânt care lucra în şi prin apostoli (Mat. 10:1-8; Fap. 7:51, 55-58). Deşi Domnul a ţinut cont de rugăciunea lui Isus şi a lui Ştefan pentru iertarea ucigaşilor, prin aceea că predicarea Evangheliei a mai continuat în Ierusalim, şi printre iudei, totuşi în anul 70 d. Cr. armatele romane au distrus Ierusalimul şi Templul şi au desfiinţat Israelul ca naţiune până în anul 1948. Dumnezeu Şi-a judecat poporul şi el este încă sub judecata Lui. Dar, se poate spune că predicarea Evangheliei în Ierusalim şi printre iudei s-a restrâns foarte mult. Din acel moment s-a pornit o prigoană teribilă împotriva Bisericii şi a martorilor Evangheliei (vezi Fap. 8:1; vezi în Fapte reacţia iudeilor oriunde Evanghelia era vestită – de ex. Fap.13:49-52).

Pentru Biserica din Ierusalim, moartea lui Ştefan a însemnat eliberare. Biserica a vestit Evanghelia întâi iudeilor, chiar de la ziua Cincizecimii (Fap. 2-7). Acum însă se eliberează avântul misionar. Evanghelia s-a vestit după aceasta în Samaria (Fap. 8), şi chiar şi neamurilor (Fap. 11:19-26). Opoziţia duşmanilor a ajutat ca Biserica, care la început era doar o sectă a iudaismului, să se extindă în toată lumea, şi astfel porunca Domnului de a se vesti Evanghelia în toată lumea să fie împlinită (Fap. 1:8; Mat. 28:18-20).

În final, moartea lui Ştefan a adus mântuire. De aici s-a ridicat un om al lui Dumnezeu de mare anvergură – Pavel (Saul din Tars). Acest Saul era un tânăr, bine îndoctrinat împotriva creştinilor. El a participat la uciderea lui Ştefan (7:58). Moartea lui Ştefan l-a urmărit pe Saul din Tars toată viaţa. El niciodată nu a uitat acest eveniment (Fap. 22:17-21), şi, fără îndoială, mesajul lui Ştefan, rugăciunile lui, şi moartea lui glorioasă, au fost folosite de Duhul Sfânt pentru a-l pregăti pe Saul pentru întâlnirea sa personală cu Domnul Isus Cristos pe drumul Damascului, chiar dacă el a devenit imediat după moartea lui Ştefan un prigonitor împotriva Bisericii lui Cristos (Fap. 9, 22, 26). „Sângele martirilor este sămânţa Bisericii” – a spus Tertullian. Dumnezeu niciodată nu face ca sângele sfinţilor Lui să fie vărsat în zadar. Ca şi Ştefan, Saul va vedea mai târziu pe Domnul în gloria Sa vorbindu-i în mod personal (Fap. 26:12-20). Când a murit Ştefan, un gol mare s-a făcut în Biserica Domnului – un om de calibrul spiritual al lui Ştefan a dispărut. O mare pierdere, am zice. Într-adevăr, dar în locul lui a apărut apostolul Pavel, apostolul neamurilor, cel care a pus bazele teologice ale Evangheliei şi ale Bisericii (vezi toate epistolele sale), cel care a contribuit la aşezarea temeliei Bisericii lui Cristos (1 Cor. 3:10; Efes. 2:20). Lucrarea apostolului Pavel a dominat, prin dimensiunea ei, tot ceea ce avem în Fap. 13-28 (vezi şi 1 Cor. 15:10). Pavel, putem spune, l-a întrecut (vorbim doar de dimensiunea lucrării spirituale) pe Ştefan. Aşadar, moartea lui Ştefan nu a fost zadarnică, ci chiar benefică pentru lucrarea spirituală a Bisericii lui Cristos. Dumnezeu nu este niciodată în pierdere. Lucrarea spirituală, făcută prin Duhul Sfânt, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna în beneficiu, chiar dacă apar eşecuri temporare.

Când creştinii mor, ei de fapt sunt în adormire (Ioan 11:11; 1 Tes. 4:13). Trupul doarme, dar spiritul merge să fie în cer cu Domnul (Fap. 7:59; 2 Cor. 5:6-9; Filip. 1:23; Evr. 12:22-23). Când Isus se va întoarce, El va aduce spiritele credincioşilor care au murit (1 Tes. 4:14), trupurile lor vor fi înviate şi glorificate, şi trupul şi spiritul lor vor fi unite în glorie pentru a fi „totdeauna cu Domnul”. Chiar dacă noi creştinii care rămânem îi plângem pe cei dragi la moartea lor (Fap. 8:2), noi de fapt nu suntem fără speranţă; pentru că noi ştim că ne vom întâlni cu cei dragi şi plecaţi de lângă noi.

Concluzii

Dumnezeu nu ne cheamă pe toţi creştinii să fim martiri, dar el ne cheamă să aducem trupurile noastre ca jertfe vii, sfinte şi plăcute înaintea Lui (Rom. 12:1-2). Noi suntem chemaţi să trăim ca şi Ştefan pentru Cristos. Dacă trăirea noastră pentru Cristos este o trăire total dedicată Lui, în dragoste şi în deplină ascultare pentru El, dacă noi suntem martori ai Domnului, controlaţi de Duhul lui Dumnezeu ca şi Ştefan, atunci vom fi pregătiţi să şi murim pentru Domnul nostru, dacă El ne va chema la aceasta.

Ştefan a avut ocazia să mărturisească Evanghelia în faţa conducătorilor religioşi ai lui Israel din acea vreme. El a fost pregătit de Domnul pentru această mărturie (Mat. 10:18-20; 1 Pet. 3:14-16). Pregătirea lui a fost progresivă (a început ca şi diacon, slujind la mese), şi validându-şe în această umilă slujire, el a primit de la Domnul abilităţile Duhului Sfânt pentru o lucrare mai mare şi pentru o mărturie mai puternică. Noi trebuie să acceptăm să-L slujim pe Domnul şi Biserica Lui începând cu lucruri mici şi umile. Domnul va onora credincioşia noastră în aceste slujiri (Lc. 16:10-12) cu responsabilităţi mult mai mari şi mai importante. Noi trebuie să urmărim doar voia Domnului şi să fim credincioşi în lucrul încredinţat nouă, chiar dacă este un lucru mic şi umil.

Ştefan este un om care s-a lăsat în totalitate controlat de Duhul lui Dumnezeu, de înţelepciunea Lui venită prin Cuvântul Scripturilor, de harul lui Dumnezeu. El nu a forţat lucrurile pentru a ajunge la martiraj; nu a instigat pe oameni împotriva lui. El a vestit Cuvântul în puterea Duhului Sfânt oridecâte ori s-a ivit ocazia. Restul a făcut Domnul pentru el. Este interesant de subliniat faptul că supunerea lui totală faţă de Duhul Domnului, faţă de Dumnezeu, i-a adus binecuvântarea Domnului, în sensul că Domnul a însoţit mărturia Lui cu prezenţa Sa, cu dovezi că El Însuşi aprobă ceea ce a vestit Ştefan (vezi strălucirea feţei – 6:15; vezi viziunea de la finalul mărturiei sale – 7:55-56). Vestirea Evangheliei se face în parteneriat cu Sfânta Treime Divină (2 Cor. 5:20; vezi şi Fap. 16). Desigur nu trebuie să ne aşteptăm la confirmări de genul celor amintite, dar Domnul va da cuvintele potrivite (Mat 10:18-20), va convinge El inima ascultătorilor, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător (Evr. 4:12), şi Îşi va face lucrarea în vieţile oamenilor (Rom. 1:16-17).

De asemenea Ştefan este omul care se comportă, acţionează ca şi Domnul Isus Cristos. El a luat în serios îndemnul lui Ioan pe care îl avem în 1 Ioan 2:6 („Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”). Ştefan a luat modelul Domnului Isus pentru viaţa lui. Dacă cineva vrea să trăiască ca şi Domnul Isus, desigur în puterea Domnului, nu prin el însuşi, atunci va ajunge chiar să şi moară la fel ca Isus (nu ne referim la crucificare, sau la detalii de acest gen).

Mărturia şi moartea lui Ştefan au încheiat un capitol important în cartea „Faptele Apostolilor” – răspândirea Evangheliei în Ierusalim (Fap. 1-7). A urmat o altă etapă: evanghelizarea în Samaria şi printre neamuri (Fap. 8-28). Evanghelizarea în Ierusalim s-a încheiat prin arătarea unei ostilităţi clare faţă de Evanghelie (martirajul lui Ştefan). În acest fel tiparul evanghelizării, stabilit de Domnul Isus, s-a realizat (Mat. 10:14, 23). Când Evanghelia nu mai este primită într-un loc evangheliştii trebuie să plece în alt loc. Dar trebuie să se manifeste o ostilitate clară, totală. Aşa au făcut apostolii, aşa au făcut oamenii lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. Acest lucru trebuie să fie un model şi pentru noi. Să nu ne oprim în faţa oricărei ostilităţi, pentru a pleca mai departe, ci în faţa uneia oficiale, totale, făţişe. Nu înseamnă că trebuie să abandonăm în totalitate evanghelizarea în acel loc. Poate ar trebui să ne rugăm, să mai aşteptăm, şi poate Domnul deschide iarăşi uşi. Dar să le deschidă Domnul.

Un alt lucru la care ar trebui să medităm, atunci când ne uităm la Ştefan. Vestirea Evangheliei (în acest caz în faţa liderilor religioşi), în Ierusalim a cunoscut o progresie, printre altele a tonului adresării. La început, Petru, deşi a fost direct, totuşi nu pare a fi mustrător (Fap. 2:22-40). În Fap. 4:1-22 adresarea către liderii religioşi este directă, mai directă de această dată, dar nu neapărat mustrătoare. Oarecum acest ton direct, dar plin de respect îl găsim şi în Fap. 5:17-42. Chiar şi tratamentul aplicat apostolilor este gradat (iniţial mustrare şi ameninţare, apoi bătaie). Dar când Ştefan predică, mesajul lui, deşi politicos şi plin de respect, este foarte direct şi mustrător (vezi adresarea din final – 7:51-53). Afirmaţia despre Cristos este parcă mult mai incendiară şi reacţia soborului este, am zice noi pe măsură – furie necontrolată şi linşare la propriu a lui Ştefan. Din ceea ce a spus el înţelegem că se impunea un astfel de ton (ostilitatea iudeilor faţă de Cuvântul Domnului a ajuns la culme – vezi mustrarea cumulativă din 7:51-53). Este ca şi cum Ştefan le atrage atenţia în mod dramatic: „Este prea de tot! Aţi perseverat în împotrivire şi în păcat”. Se impunea un asemenea mesaj şi o asemenea declaraţie directă. Ce semnificaţie are acest fapt pentru noi? Noi predicăm în România, o ţară zis creştină în care, aproape de 2000 de ani, Evanghelia se vesteşte aici. Trăim o vreme când tot se spune: „să predicăm în aşa fel încât să nu lezăm sentimentele altora (mă refer în special la cei care se declară creştini şi în mod deosebit la cei care au responsabilitatea de a da Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, ca şi Soborul de altădată). Oare care ar trebui să fie mesajul Bisericii Evanghelice, şi tonul acestui mesaj? Lansez doar nişte întrebări. Oare să ne mulţumim doar cu „perierea” altora, spunându-le că „sunteţi creştini, şi de aceea aveţi nevoie de Evanghelie”, într-o manieră înţelegătoare şi fără a crea disconfort lăuntric în aceştia? După 2000 de ani de creştinism şi de predicare a Evangheliei oare nu ar trebui să ne uităm la felul lui Dumnezeu în care „scutură” această naţiune (inundaţii, rele de tot felul, corupţie, secetă, crize, etc.)? Nu înseamnă oare că trebuie să predicăm direct şi arătând verde în faţă relele unei societăţi care a făcut din creştinism un soi de apă de ploaie? De fiecare dată când Domnul a vrut să aducă trezire spirituală într-un popor, într-o societate, El a chemat oameni în stilul lui Ştefan (vezi Ilie cu declaraţia lui directă şi mustrătoare: „Până când vreţi să şchiopătaţi de ambele picioare?” – 1 Împ. 18; vezi Ioan Botezătorul care a pregătind calea Domnului aproape tăind în carne vie; vezi apostolii, vezi Martin Luther care a demascat indulgenţele, etc.). Ideea este aceasta: Noi trebuie să arătăm respect faţă de autoritate, trebuie să vestim cu blândeţe şi teamă – 1 Pet. 3:15 în faţa celor care sunt în dregătorii. Dar când suntem în faţa unor lideri religioşi care au pretenţia de a fi călăuze spirituale ale oamenilor, oare nu ar trebui să arătăm adevărul Evangheliei într-un mod clar, complet, direct, fără ocolişuri, demascând păcatele chiar dacă va aduce reacţii de felul celor din Fap. 7:54-59? Oare nu ar trebui taxate erorile teologice fundamentale (vorbesc în cadrul creştinismului), şi practicile tradiţiilor omeneşti care sunt de fapt păgâne şi nu creştine într-un mod ca cel al lui Ştefan, sau al altora? Mai este oare acum timpul de a-i trata pe „creştinii” care nu sunt creştini, ca şi cum ar fi la început, şi abia acum au posibilitatea să vadă adevărul? Desigur noi suntem chemaţi să fim plini de înţelepciune, dar, ca şi Ştefan, cred că ar trebui să fim la fel de direcţi în mesaj şi în ton. Pentru că se pune o altă întrebare în vremea de astăzi: „Cum ar putea Domnul să clatine conştiinţele celor care s-au hrănit de mult timp cu un creştinism care nu mai este creştinism biblic, dar care pare că a adormit conştiinţele multora?” Răspunsul este o predicare în stilul lui Ştefan. Nu cumva momentul actual este unul a predicării Evangheliei prin martiraj (desigur mă gândesc doar la principiul martirajului)? Întrebările pe care trebuie să ni le mai punem sunt acestea: „Ce îi mai mişcă pe oameni acum? Nu cumva genul de mărturie ca al lui Ştefan? Şi nu cumva o moarte de martir ca a lui?” Saul din Tars a apărut pe scena misiunii prin martirajul lui Ştefan. Oameni ca el nu sunt mişcaţi în inima lor decât prin mărturii foarte puternice. O lucrare profundă în vieţile oamenilor acum necesită o mărturie puternică a Bisericii, a martorilor Evangheliei. Martor al lui Cristos presupune viaţă şi moarte ca cele ale lui Cristos. Cuvintele „martor” şi „martir” au aceeaşi provenienţă. Un martor al lui Cristos, dacă vrea să-L mărturisească pe El, trebuie din start să fie pregătit şi pentru moarte. Este ca şi cum te-ai duce la război.

Aşadar, cine este dispus acum la o mărturie în stilul lui Ştefan?

FILIP – EVANGHELISTUL,

CEL CARE FOLOSEŞTE UŞILE DESCHISE

DE DOMNUL

Fapte 8

Filip a fost, ca şi Ştefan, unul dintre cei 7 diaconi din Biserica din Ierusalim (Fap.6:5; 21:8). El este numit „Filip evanghelistul” în Fap. 21:8. Nu este vorba de Filip – apostolul, pentru că ni se spune că apostolii au rămas în Ierusalim cu ocazia prigoanei declanşate împotriva Bisericii din Ierusalim, iar toţi cei din Biserică s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei (Fap. 8:1). Dintre aceştia toţi, cei care s-au împrăştiat şi care mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul, a fost şi Filip care „s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Cristos” (Fap. 8:4-5). În plus, „apostolii care erau în Ierusalim”, au trimis în Samaria pe Petru şi pe Ioan pentru a vedea felul cum a lucrat Dumnezeu aici (Fap. 8:14). Se face o distincţie, deci, între grupul apostolilor (în care era Filip apostolul) care era în Ierusalim şi Filip evanghelistul care era în Samaria.

Filip evanghelistul a misionat în mod special prin Iudeea şi Samaria, propovăduind Evanghelia în toate cetăţile prin care trecea (vezi Fap. 8: 5, 26, 40 – din Ierusalim în Samaria, apoi pe drumul care merge spre Gaza, Azot, Cezarea din Samaria – localităţi pe ţărmul Mării Mediterane). Din anul prigoanei declanşate împotriva Bisericii din Ierusalim (cam 31 d. Cr., deci la aprox. 2 ani de la moartea, învierea şi înălţarea Domnului), când Filip s-a coborât în Samaria (Fap. 8:5), până prin anul 57 d. Cr., an când Pavel, după a 3-a călătorie misionară a lui, poposeşte pentru câteva zile în Cezareea în casa lui Filip, înainte de a ajunge în Ierusalim (Fap. 21:7-17), îl găsim pe acesta (pe Filip) în Cezareea din Samaria. Probabil el a misionat în această perioadă de aprox. 26 de ani în zona Samariei dar şi în Iudeea. Ni se mai spune că Filip (la data venirii lui Pavel în Cezareea) avea 4 fete fecioare care prooroceau. Deci Filip a avut o familie dedicată Domnului şi vestirii Cuvântului lui Dumnezeu. În afară de aluziile pe care le găsim în Fap. 21:8-16, singurele referinţe despre Filip evanghelistul le mai găsim în Fapte cap. 8.

Filip a fost prin excelenţă, aşa cum era cunoscut prin nume, un „evanghelist”, un evanghelist itinerant, în mod special în zona Samariei şi a Iudeii (8:40). Din momentul convertirii sale el l-a propovăduit pe Cristos toată viaţa lui (8:5). Aceasta a fost misiunea vieţii lui. Privind la Filip, noi putem învăţa foarte multe despre lucrarea de evanghelizare. Filip a fost un evanghelist prin excelenţă. El poate astfel intra în categoria evangheliştilor pe care Domnul i-a dat Bisericii, „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos” (Efes. 4:11-12). Aceştia sunt într-adevăr oameni speciali ai lui Dumnezeu, pentru o lucrare specială – evanghelizarea. Biserica are nevoie de evanghelişti ca Filip. Dar, fiecare din noi, cei care suntem chemaţi la alte slujbe în Biserica Domnului, pentru că avem mandatul de a vesti altora Evanghelia, de a fi martori al lui Cristos, şi noi deci, putem învăţa de la Filip principii de evanghelizare. Desigur, nu putem învăţa de la el toate principiile de evanghelizare (fiecare evanghelist din Scriptură ne poate învăţa câte ceva), dar sunt lucruri care ies în evidenţă în mod deosebit la Filip. La acelea vrem să ne uităm. Am putea spune că Filip apare a fi un om deschis lucrării de evanghelizare iniţiate de Dumnezeu. Parcă el simte foarte bine încotro să meargă, să acţioneze, când este vorba de evanghelizare. Filip parcă este luat de valurile evanghelizării, valuri pe care îl stârneşte Dumnezeu. El se lasă dus de aceste valuri şi de aceea acţionează atât de potrivit în evanghelizare. Filip vede înaintea lui uşi deschise pentru evanghelizare şi intră pe ele. Este mare lucru pentru omul lui Dumnezeu să simtă valul lucrării lui Dumnezeu şi să se lase în totalitate dus de acel val; să fie pe val. Pentru că doar oamenii care sunt mânaţi în acest fel de Dumnezeu în slujirea Lui, vor experimenta adevăratul succes în lucrarea lui Dumnezeu. În ceea ce îl priveşte pe Filip, faptul că Dumnezeu a considerat important să se consemneze despre el într-un capitol întreg din Fapte (cap. 8), înseamnă că lucrarea lui a avut o deosebită importanţă şi o semnificaţie cu totul specială. În ceea ce ne priveşte pe noi, fie că este vorba de închinare, sau de părtăşie frăţească în Biserică, sau de învăţare şi ucenicie spre maturizare, sau de slujire practică, sau de evanghelizare (ca în cazul de faţă), oamenii lui Dumnezeu implicaţi în asemenea slujiri trebuie să simtă „suflul (mişcarea, pulsul, valul) lui Dumnezeu (de fapt mişcarea Duhului lui Dumnezeu) care face ca acea lucrare să fie de fapt lucrarea lui Dumnezeu şi care se îndeplineşte în puterea lui Dumnezeu prin cei implicaţi în acea lucrare. Aceasta presupune să fim oameni ca şi Filip, adică oameni ai Cuvântului lui Dumnezeu (plini de Duhul lui Dumnezeu, de Cuvânt, de înţelepciunea Lui), care să fim total supuşi Duhului lui Dumnezeu, total dedicaţi Domnului, consacraţi slujirii Lui.

Prin ce „uşi” a intrat Filip? Căror „valuri” s-a supus Filip în lucrarea de evanghelizare? Ne vom uita la 4 asemenea „valuri” care au condus lucrarea de evanghelizare a lui Filip:

Am fi putut vorbi foarte bine despre „context” (contextul momentului istoric, contextul locului, contextul personal al oamenilor evanghelizaţi, contextul intervenţiilor divine miraculoase). Dar când vorbim despre context, noi scoatem în evidenţă ceea ce este specific demersului evanghelistic luat în discuţie, context de care trebuie să ţinem seamă întotdeauna pentru a ajunge la inima oamenilor cu Cuvântul Evangheliei şi pentru ca oamenii să înţeleagă bine mesajul lui Dumnezeu şi care sunt implicaţiile Evangheliei pentru ei. Când vorbim însă despre „valuri (sau mişcări ale Duhului Sfânt)” noi dorim să scoatem în evidenţă ceea ce favorizează demersul evanghelistic, ceea ce „mişcă” oamenii, lucrurile, faptele, etc., spre deznodământul dorit de Dumnezeu – convertirea oamenilor prin Evanghelie. Legătura dintre „context” şi „valuri” este foarte strânsă şi, câteodată, greu de precizat. Vom privi însă la aceşti factori (pe care îi numim „valuri”) tocmai pentru a înţelege mai bine că evanghelizarea este lucrarea lui Dumnezeu, mişcarea Duhului Sfânt, un demers prin excelenţă divin, înainte de a fi un demers al oamenilor lui Dumnezeu. Desigur, Evanghelia în ea însăşi „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom. 1:16-17), pentru că Evanghelia este Cuvântul lui Dumnezeu, şi vom avea totdeauna în vedere acest fapt – oriunde şi oricând este ea propovăduită duce la mântuire, nu prin vrednicia oamenilor ci prin puterea lui Dumnezeu; însă trebuie să ţinem totdeauna cont de faptul că evanghelizarea este un demers divin căruia oamenii lui Dumnezeu trebuie să i se supună în totalitate (vezi 2 Cor. 5:20).

Valul momentului istoric
Valul locului

Lucrarea lui Filip a inaugurat, în istoria evanghelizării, „momentul de tranziţie de la mărturia Evangheliei în Ierusalim – la mărturia Evangheliei până la marginile pământului” (Fap. 1:8). Acest moment istoric al tranziţiei a însemnat mărturia faţă de iudei şi faţă de cei din Samaria. Filip apare ca propovăduitor al Evangheliei în Samaria (8:4-5), dar şi în cetăţile Iudeii (8:26, 40).

Privind în structura cărţii „Faptele Apostolilor” vedem că acest cap. 8 face parte din secţiunea cap. 8-12 şi care consemnează tranziţia din lucrarea de evanghelizare, de la propovăduirea Evangheliei în Ierusalim (cap. 1-8) la propovăduirea Evangheliei printre neamuri (cap. 13-28). În cap. 8-12, ni se arată că din cauza prigoanei, pornită împotriva Bisericii din Ierusalim, toţi, în afară de apostoli, „s-au împrăştiat” prin alte locuri (8:1). Dar toţi aceştia nu au considerat această prigoană ca sfârşitul lucrării lor de mărturie şi evanghelizare, ca sfârşitul creştinismului lor. „Cei ce se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvântul” (8:4). Unii au ajuns „prin părţile Iudeii şi ale Samariei”, ca şi Filip (8:1), alţii au ajuns chiar până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia (11:19). Cum s-a derulat lucrarea de evanghelizare în această perioadă de tranziţie de aprox. 13-14 ani (31-43 d. Cr.)?

Studiind această schiţă, vom observa că Dumnezeu a mişcat lucrurile în felul acesta. În lucrarea de evanghelizare din Ierusalim s-a ajuns la un punct culminant, determinat de convertirea unei mari mulţimi de preoţi (6:7), de neputinţa celor din Ierusalim de a da o replică pe măsura Evangheliei (6:10), şi de propovăduirea lui Ştefan în faţa Soborului. Mesajul a fost atât de clar, mărturia atât de puternică încât reacţia a fost pe măsură: înlăturarea violentă prin omorâre a lui Ştefan, şi prigoana împotriva Bisericii din Ierusalim (8:1). Toţi credincioşii au trebuit să se împrăştie prin alte locuri. Chiar Domnul Isus Cristos a spus că aşa trebuia să facă ucenicii Lui (Mat. 10:14, 23). Poate că ucenicii lui Cristos ar mai fi zăbovit în Ierusalim mult şi bine, dar Domnul a forţat lucrurile să se mişte altfel. A fost, deci, lucrarea lui Dumnezeu. Dar Evangheliei i-a trebuit cam 14 ani de a se duce de la iudei la neamuri. Desigur au fost oameni de la început care au vestit Evanghelia şi în alte locuri (vezi cei care au ascultat Evanghelia la Cincizecime – Fap. 2: 9-11). Dar Luca ne arată că a fost totuşi un proces de tranziţie de la iudei la neamuri, un progres, şi care a durat un anumit timp. Acest proces de tranziţie era necesar şi a fost, de asemenea dirijat de Dumnezeu. Aşa cum coacerea fructelor într-un pom fructifer nu se realizează instantaneu, ci progresiv, aşa şi evanghelizarea a avut nevoie de un proces gradual. Ceea ce vedem la Filip este tocmai această disponibilitate de a se lăsa în totalitate în voia acestui curent, dus de valul tranziţiei. Filip înţelege foarte bine că nu era acum momentul unei evanghelizări masive şi susţinute în Ierusalim (Ierusalimul era suprasaturat, deocamdată, de evanghelizare), dar nici nu era deocamdată momentul unei evanghelizări susţinute între cei dintre neamuri, în ţările lor. Imediat după declanşarea prigoanei, îl vedem pe Filip că „s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Cristos” (8:5). Este primul act de evanghelizare al „tranziţiei”. Am putea spune că Filip îşi dă seama unde bate vântul evanghelizării şi imediat se orientează, folosind acest vânt din partea lui Dumnezeu – evanghelizarea în Samaria.

Atitudinea lui Filip ridică o problemă pentru noi: problema momentului istoric evanghelistic pe care îl trăim. În Efes. 5:15-17 Pavel, prin Duhul Sfânt, ne spune că trebuie să fim înţelepţi în ceea ce priveşte răscumpărarea vremii. Motivul invocat este faptul că „zilele sunt rele”. De asemenea ni se cere să fim înţelepţi în a înţelege „care este voia Domnului”. Noi nu avem voie, mai ales în lucrarea lui Dumnezeu, să forţăm lucrurile. În Ecl. 3:11 ni se spune că „orice lucru El (Dumnezeu) îl face frumos la vremea lui”. Pentru fiecare lucru este o vreme a acelui lucru, stabilită de Dumnezeu. Şi pentru evanghelizare este la fel. Întâi s-a predicat iudeilor, apoi samaritenilor, apoi neamurilor (Fap. 1:8). A răscumpăra vremea înseamnă „a o cumpăra înapoi”. O anumită vreme are un anumit specific. Oamenii dictează într-un anumit fel asupra vremii. Cei din Sobor au declanşat o prigoană contra Bisericii şi contra Evangheliei. Deci, pentru ei, şi pentru oamenii fireşti, care umblă prin vedere, vremea nu era potrivită pentru Evanghelie. Evanghelizarea trebuie scoasă din istorie, din vremi. Dar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, vremea aceasta, din Fap. 8:1 era propice evanghelizării, dar în alte locuri. Pentru liderii religioşi, nu era potrivit să-l omoare pe Domnul Isus în ziua de Paşte – nu era momentul (Mat. 26:3-5). Pentru Domnul Isus momentul cel mai potrivit al morţii Sale era tocmai ziua de Paşte (26:1-2). Aşa că Domnul a condus în aşa fel lucrurile (vezi ungerea din partea Mariei, vezi vânzarea din partea lui Iuda – Mat. 26:6-16; vezi şi alte mişcări ale lui Dumnezeu) încât Domnul Isus a fost omorât atunci când El a vrut, nu când oamenii ar fi vrut. Pentru că în ziua de Paşte, în planul lui Dumnezeu trebuia jertfit Melul care a ridicat păcatele lumii. Aşadar, noi suntem chemaţi, în ceea ce priveşte evanghelizarea, să ne uităm la vremea în care trăim, la momentul istoric actual, nu cu ochii carnali – care ne oferă o viziune materialistă, omenească, a vremii în care trăim – , ci prin Duhul lui Dumnezeu. Noi trebuie să înţelegem care este voia lui Dumnezeu pentru această vreme. Aceasta presupune umblare sub cârmuirea Duhului Sfânt, cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciune şi chiar post, căutarea în acest fel a voii lui Dumnezeu pentru această vreme. Desigur, putem vorbi despre momentul actual pe care îl trăim la nivel mondial, dar şi la nivel zonal. A răscumpăra vremea înseamnă, deci, a respinge viziunea lumii asupra vremii şi a accepta viziunea lui Dumnezeu asupra vremii, pentru a trăi în voia Domnului, conform acestei vremi. Filip nu a acceptat viziunea soborului, a oamenilor lumeşti, asupra vremii (este prigoană, orice prilej de evanghelizare este anulat, şi deci orice demers evanghelistic trebuie pus în cui, până la o vreme mai prielnică); el a privit la felul cum Dumnezeu mişcă lucrurile în istorie (este prigoană, în Ierusalim nu se mai poate face deocamdată evanghelizare, trebuie să fug de aici, aşa că mă voi duce în Samaria şi-n localităţile din Iudeea pentru a vesti Evanghelia, pentru că aşa vrea Domnul – după Ierusalim trebuie să urmeze Iudeea şi Samaria). Care, deci, este specificul dat de Dumnezeu vremii actuale? Unde şi cum trebuie acum să vestim Evanghelia? Cred că Biserica are nevoie de viziune în acest sens de la Dumnezeu pentru o lucrare eficientă de evanghelizare: Cred că este nevoie de post şi rugăciune, de meditare serioasă în Cuvânt a oamenilor lui Dumnezeu; este nevoie de analizarea piedicilor (tip prigoană) şi de analizarea oportunităţilor (tip fuga în Samaria) pentru a răscumpăra vremea în vederea înaintării împărăţiei lui Dumnezeu. Niciodată vremea nu a fost prielnică (din perspectivă umană) pentru evanghelizare; dar totdeauna şi în orice circumstanţă vremea a fost este şi va fi (până la revenirea Domnului – Mat. 10:23) prielnică (din perspectivă divină) pentru evanghelizare. Dar este important să vedem ce favorizează, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, evanghelizarea în vremea în care trăim. Noi nu trebuie să răspundem la întrebarea: „Dacă să facem evanghelizare?”, ci la întrebarea: „Cum şi unde să facem evanghelizare?” Să răscumpărăm vremea! Să dăm vremii în care trăim adevărata ei perspectivă – cea dată de Domnul; nu să forţăm lucrurile! Să fim, în lucrarea de evanghelizare, pe valul momentului istoric pe care îl trăim!

Filip „s-a coborât în cetatea Samariei, şi le-a propovăduit pe Cristos” (8:5). Descoperim aici o deschidere deosebită la oameni faţă de Evanghelia predicată de Filip, la propovăduirea lui (8:6-13). De ce?

În concluzie, Filip a cunoscut specificul locului în care evangheliza şi l-a folosit pentru o evanghelizare eficientă (8:12-13). Samaria era pregătită pentru evanghelizare (exista o aşteptare mesianică, secerişul era copt – Ioan 4:25, 29, 30, 35); exista şi o puternică manifestare demonică, prin Simon (Fap. 8:9-11), dar puterea Evangheliei predicate de Filip, puterea Duhului Sfânt prin care el o predica, se dovedeau mult mai puternice, şi acestea au adus convingere în favoarea Evangheliei lui Cristos în cei din Samaria; existau probleme etnice serioase în Samaria care au condus la apariţia unui cult rival celui din Ierusalim, dar printr-o rezolvare înţeleaptă din partea lui Filip, în lumina Scripturii şi a revelaţiei ei adusă de Cristos (Ioan 4:22), în lumina felului Duhului lui Dumnezeu de a lucra (aici, administrat samaritenilor prin apostoli – 8:14-17), evanghelizarea prin Filip şi-a atins ţinta; exista (aşa cum există şi acum) în inimile oamenilor din Samaria (vezi Simon) o tendinţă de a perverti adevărul Evangheliei, tendinţă care a fost însă contracarată prin adevărul deplin al Evangheliei, arătat în puterea Duhului Sfânt.

3. Valul oamenilor evanghelizaţi

Filip a fost, de asemenea, implicat şi în convertirea unui famen etiopian, care, după toate probabilităţile, era un prozelit (un păgân, nu un evreu, dar care a aderat la religia iudaică) care venea regulat la Ierusalim să se închine lui Dumnezeu. Acest om avea o funcţie înaltă în Etiopia – era ministrul de finanţe al împărătesei Candace a etiopienilor. Îngerul Domnului a fost acela care l-a dirijat pe Filip spre acest om pentru a-i vesti Evanghelia. A fost, deci, un plan special al lui Dumnezeu, cel pus în aplicare în acest fel – convertirea famenului făcea ca Evanghelia să fie dusă până în Etiopia. Drumul din Samaria la Gaza era un drum pe coasta Mării Mediterane, un drum comercial foarte folosit în vremea aceea, şi care conducea spre Egipt (vezi Exod 13:17). Evanghelizarea famenului etiopian ne arată cum trebuie abordaţi oamenii în evanghelizare. Ce lucruri trebuie cunoscute despre oameni, atunci când îi evanghelizăm, pentru ca evanghelizarea să aibă succes?

4. Valul intervenţiilor divine speciale (miraculoase)

Fap. 8 conţine câteva intervenţii divine speciale şi care sunt factori importanţi în evanghelizare. Fără asemenea intervenţii speciale ale lui Dumnezeu evanghelizarea n-ar fi avut nici un succes. Nu înseamnă că în toate demersurile evanghelistice Dumnezeu manifestă toate aceste intervenţii exclusiv Dumnezeieşti, dar trebuie să înţelegem că dacă evanghelizarea este o lucrare a lui Dumnezeu înainte de a fi o lucrare omenească, şi noi trebuie să o percepem la fel şi acum. Noi trebuie să fim unelte potrivite în mâna lui Dumnezeu în vestirea Evangheliei. Oamenii trebuie să-L vadă pe Dumnezeu la lucru în vieţile lor şi să-L vadă la lucru în vieţile şi lucrarea evangheliştilor (1 Cor. 3:5-9; 2 Cor. 5:20). Ce diferenţă ar trebui să fie între adevăraţii evanghelişti şi falşii evanghelişti (martori ai lui Iehova, mormoni, etc.)? Diferenţa trebuie să fie în Evanghelia vestită şi în demersul evanghelistic – sunt ele de la Dumnezeu, sau nu? Filip a fost un vestitor al adevăratei Evanghelii şi un evanghelist care s-a lăsat antrenat în mod deplin de Dumnezeu prin intervenţiile Sale miraculoase (divine, speciale). Noi trebuie să fim astfel de oameni ai lui Dumnezeu; vestitori ai Evangheliei lui Cristos (nu ai altei evanghelii) şi vestitori sub directa îndrumare a lui Dumnezeu, oameni prin care El îşi face deplin lucrarea Sa în alţii. Iată care sunt intervenţiile divine speciale (miraculoase) care apar în cap. 8, în lucrarea lui Filip şi semnificaţia lor.

Concluzii

Filip a fost un excelent evanghelist. De la el putem învăţa multe lucruri:

BARNABA – OMUL CARE ÎI LANSEAZĂ

PE ALŢII ÎN SLUJIRE

Fap. 9:26-30; 11:19-26; 15:36-41

Barnaba este o figură luminoasă pe paginile Noului Testament. El a fost un excelent colaborator al lui Pavel în lucrarea lui Dumnezeu, încă de la convertirea lui şi până la sfârşitul primei sale călătorii misionare. Ceea ce l-a caracterizat însă în mod special pe Barnaba a fost faptul că el a fost omul din spatele lui Pavel cât şi a altor oameni ai lui Dumnezeu, omul care a lansat pe alţii în slujirea divină. Putem spune că Barnaba a fost acel om care a susţinut pe oamenii lui Dumnezeu de la începutul vieţii lor de slujire până în momentul când aceştia erau ei înşişi în măsură să antreneze pe alţii în lucrarea la care i-a chemat Dumnezeu şi să ducă această lucrare mai departe.

O retrospectivă a misiunii lui Barnaba

Ni se spune că Barnaba avea de fapt numele de „Iosif”, dar a fost numit de apostoli „Barnaba”, nume care însemna „Fiul Mângâierii” (Fap. 4:36) – acest lucru a fost chiar o caracteristică a vieţii sale (a mângâiat şi încurajat pe alţii). El era un levit de neam din Cipru, deşi după Cincizecime îl vedem locuind în Ierusalim (Fap. 4:36). A fost vărul lui Ioan Marcu (Col. 4:10), cel care apare în Evanghelia după Marcu 14:51-52 ca fiind tânărul (probabil atunci un adolescent) care mergea după Isus şi care atunci când Domnul a fost arestat în grădina Ghetsimani, tânărul a reuşit să fugă în pielea goală, lăsându-şi învelitoarea de pe el în mâinile celor care reuşiseră să pună mâna pe el. Ioan Marcu a fost fiul unei iudeice din Ierusalim, şi credincioase Domnului, şi care probabil pusese casa la dispoziţia Domnului pentru a prăznui Paştele dinaintea morţii Sale. Mai târziu Ioan Marcu a scris a 2-a evanghelie din Noul Testament. Barnaba apare în cartea Faptelor ca cel care, fiind un om se pare înstărit, a vândut un ogor pe care îl avea şi a donat banii obţinuţi din această vânzare Bisericii din Ierusalim, punându-i la picioarele apostolilor (Fap. 4:37). Exemplul lui a fost urmat şi de alţii (vezi Fap. 5). Apoi, Barnaba apare ca fiind un apropiat al apostolilor din Ierusalim, şi în această calitate îl recomandă lor pe Saul din Tars, cel convertit pe drumul Damascului, dar care fusese înainte un prigonitor al Bisericii (Fap. 9:26-30). Pentru că toţi credincioşii din Ierusalim se fereau de Saul, considerând că nu puteau avea încredere în el, Barnaba a intervenit şi, fiind considerat „un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă” (Fap. 11:24) şi cu mare trecere în Biserica din Ierusalim şi între apostoli, l-a luat pe Saul şi l-a recomandat în faţa tuturor acestor apostoli ca fiind un real convertit de Domnul Isus Cristos, văzându-L chiar pe drumul Damascului, şi care L-a mărturisit cu îndrăzneală pe Domnul în Damasc. Tot timpul cât Saul a rămas în Ierusalim, el a fost însoţit de Barnaba şi în felul acesta Saul a căpătat trecere înaintea apostolilor. Mai târziu, atunci când a apărut Biserica din Antiohia între neamuri, Barnaba a fost trimis de Biserica din Ierusalim pentru a vedea dacă este vorba de lucrarea lui Dumnezeu aici, sau nu. Barnaba a constatat în Antiohia că lucrarea de aici era lucrarea harului lui Dumnezeu între neamuri şi s-a bucurat mult. I-a îndemnat pe toţi „să rămână cu inima hotărâtă alipiţi de Domnul” (Fap. 11:23). Mai mult, Barnaba a rămas o perioadă de timp în Antiohia pentru consolidarea lucrării spirituale de aici. În acest sens, el l-a căutat pe Saul în Tars (acolo unde el fusese trimis de fraţii din Ierusalim pentru a-i proteja viaţa de uneltirile criminale ale iudeilor necredincioşi) şi l-a adus în Antiohia pentru a-i consolida pe credincioşi în Cuvântul lui Dumnezeu (Fap. 11:19-26). Saul s-a mai implicat, alături de Barnaba, într-o lucrare misionară a bisericii din Antiohia în vederea ajutorării săracilor din Biserica din Ierusalim (Fap. 11:27-30; 12:24-25). Astfel, lansarea lui Saul din Tars în lucrarea lui Dumnezeu a fost făcută, iar Barnaba a avut, se poate spune, un rol decisiv în aceasta. La întoarcerea în Antiohia, Barnaba l-a luat din Ierusalim şi pe Ioan Marcu, vărul lui, pentru a consolida o echipă misionară în Antiohia. Astfel că, la chemarea specială a Duhului Sfânt, Barnaba împreună cu Saul şi Ioan Marcu pornesc în prima călătorie misionară în lumea neamurilor (Fap. 13-14). Barnaba porneşte din Antiohia ca şi conducător al grupului de misionari (Fap. 13:1-4). Dar, după o incursiune prin Cipru (locul de baştină al lui Barnaba), incursiune în care se remarcă Saul (sau Pavel) ca un om plin de Duhul Sfânt (Fap. 13:9) şi de autoritate divină în propovăduirea Cuvântului Evangheliei, Pavel trece în fruntea grupului de misionari (vezi Fap. 13:13). Se poate spune că Barnaba şi-a terminat lucrarea de lansare a lui Pavel în lucrarea lui Dumnezeu. În continuare, Barnaba este alături de Pavel în această primă călătorie misionară, formând o excelentă echipă de lucrători cu acesta, în vestirea Evangheliei. Incidentul care a fost perceput ca neplăcut, în această călătorie misionară, a fost acela al renunţării din partea lui Ioan Marcu la misiunea pe care au început-o (Fap. 13:13). Acest lucru a fost considerat din partea lui Pavel ca şi o dezertare şi el, Ioan Marcu, considerat ca nepotrivit pentru lucrarea misionară printre neamuri, lucrare pe care apostolul neamurilor o avea în vedere în viitor (Fap. 15:37-39). Barnaba, în prima călătorie misionară a lui Pavel, s-a arătat a fi un om devotat slujirii lui Dumnezeu în toate etapele misiunii, chiar şi în situaţii dificile (prigoniri din partea iudeilor – Fap. 13:46-47, 51; 14:19-20; manifestarea păgânismului celor dintre neamuri, care putea compromite Evanghelia – Fap. 14:11-18; consolidarea credincioşilor apăruţi – Fap.14:21-23; etc.). În acelaşi timp, Barnaba este alături de Pavel în disputa cu iudaizatorii cu privire la adevărul Evangheliei. Barnaba, alături de Pavel, depune o mărturie puternică pentru adevărul Evangheliei, mergând chiar şi la Ierusalim pentru ca adevărul mântuirii doar prin harul Domnului Isus (Fap. 15:11) să fie întronat în Biserică (Fap. 15), chiar dacă are şi momente de ezitare în această privinţă (Gal. 2:13). Barnaba a fost omul care l-a lansat şi însoţit pe Pavel în lucrarea, îndrăzneaţă la acea vreme, de vestire a Evangheliei între neamuri (Gal. 2:7-9). Nu el a fost omul numărul unu în această lucrare, ci Pavel, dar se poate spune că Barnaba l-a ajutat în mare măsură pe Pavel să fie ceea ce el a fost; Barnaba a fost omul din spatele lui Pavel. Barnaba, ca şi Pavel, a fost un om care a renunţat la multe drepturi personale pentru Evanghelie (1 Cor. 9:6,12). În acelaşi timp, Barnaba, ca şi Pavel, şi-a pus în joc viaţa pentru Numele Domnului Isus Cristos (Fap. 15:26). În momentul începerii celei de-a 2-a călătorii misionare a lui Pavel, Barnaba a renunţat să-l mai însoţească pe acesta în lucrarea sa misionară, pentru ca astfel să facă echipă cu Ioan Marcu (Fap. 15:36-41). Barnaba şi-a dorit să-i mai dea o şansă lui Ioan Marcu. Pavel nu a fost dispus la aceasta. Nimeni însă nu poate fi acuzat pentru că Barnaba şi Pavel nu au mai fost împreună. Scopul lui Pavel a fost extinderea lucrării misionare între neamuri – lucrare în care Ioan Marcu nu era potrivit la acel moment; de aceea Pavel şi-a continuat lucrarea cu Sila. Scopul lui Barnaba a fost altul: de a lansa în lucrarea lui Dumnezeu pe alţii. De aceea Barnaba l-a luat pe Ioan Marcu într-o lucrare mai potrivită formării acestuia, adică în Cipru. Roadele s-au văzut mai târziu: Ioan Marcu a ajuns un om folositor chiar lui Pavel (Col. 4:10; Filimon 23-24 – a devenit tovarăş de lucrare a lui Pavel spre sfârşitul celei de-a 3-a lucrări misionare a lui; de asemenea a ajuns de folos la sfârşitul vieţii lui Pavel – 2 Tim. 4:11). Dar Ioan Marcu a fost alături şi de Petru (se pare a fost convertit prin propovăduirea lui – 1 Pet. 5:13). În plus, ca unul care l-a secondat pe Petru, Ioan Marcu a fost acela care a scris Evanghelia după Marcu, după mărturia lui Petru (vezi 2 Pet. 1:15). Toate acestea arată că Barnaba a ştiut ce face, atunci când l-a părăsit pe Pavel; roadele slujirii sale s-au văzut mai târziu în Ioan Marcu. Barnaba nu s-a simţit în largul său să fie doar colaboratorul lui Pavel în lucrarea lui. Barnaba a fost alături de Pavel atâta timp cât Pavel a fost lansat cu putere în lucrarea lui Dumnezeu. După aceea el a preluat un alt om pentru ca să-l lanseze cu putere în lucrarea lui Dumnezeu – pe Ioan Marcu. Aceasta a fost misiunea lui Barnaba.

Noi avem foarte multe de învăţat de la Barnaba. Dorim să-l urmărim pe Barnaba în lucrarea pe care el a făcut-o pentru a o înţelege mai bine, şi pentru a-l înţelege pe el însuşi mai bine. Barnaba a fost un om care a ştiut să dăruiască în aşa fel încât dăruirea lui să producă beneficii spirituale. De la început el se remarcă prin oferirea preţului unui ogor credincioşilor din Ierusalim (Fap. 4:36-37). (1) Dărnicia lui este rezultatul lucrării harului lui Dumnezeu (era o efervescenţă spirituală deosebită în Biserica din Ierusalim, efervescenţă dată de mărturia Evangheliei. În acest context s-a implicat şi Barnaba în dărnicie – Fap. 4:32-37). Barnaba a avut o inimă binevoitoare, o inimă transformată de dragostea lui Dumnezeu; de aceea el a dăruit. Nu a fost făţarnic în dărnicia lui ca şi Anania şi Safira (Fap. 5:1-11). (2) El a avut inimă pentru oameni. El a fost motivat de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni în dărnicia lui (2 Cor. 5:14-15). Credincioşii din Ierusalim erau îm marea lor majoritate săraci. El, un om bogat, a simţit cu nevoile lor şi a dăruit în mod practic (vezi 1 Ioan 3:16-24). (3) În acelaşi timp, Barnaba a oferit o jertfă care l-a costat. El a înţeles, ca şi David că nu poţi aduce jerfe Domnului fără să te coste (2 Sam. 24:24). Dacă răscumpărarea noastră a avut un preţ imens (sângele Domnului Isus Cristos – 1 Pet. 1:18-19), desigur şi răspunsul nostru la dragostea lui Dumnezeu trebuie să fie unul care valorează (valoarea jertfei noastre nu este însă o valoare a meritelor noastre, ci este lucrarea harului lui Dumnezeu în noi). (4) În acelaşi timp, Barnaba a adus darul (jertfa) lui la picioarele apostolilor. Semnificaţia gestului său este acesta: el a considerat darul său un act de închinare adus Domnului (apostolii desigur nu meritau ei închinarea, dar ei ca reprezentanţi ai Domnului Isus Cristos, conduceau Biserica în închinare înaintea Domnului); de asemenea Barnaba a încredinţat darul său pentru a fi administrat de conducerea Bisericii, aşa cum Domnul hotăra. Exista un plan stabilit de Biserică, de conducerea ei (prin apostoli), pentru administrarea resurselor materiale şi financiare, plan conform nevoilor reale ale credincioşilor din Biserică. Administrarea resurselor în Biserică nu se făcea după voia fiecăruia, în mod arbitrar şi dezorganizat; ci cu înţelepciune, în mod organizat după un plan inspirat de Duhul Sfânt şi administrat de apostoli. Putem spune că Barnaba a încredinţat Domnului darul său, în supunere totală faţă de El. Barnaba, în acelaşi timp, a motivat şi pe alţii la dărnicie. (5) De asemenea, pe lângă că a devenit o binecuvântare din partea Domnului pentru alţii, prin jertfa lui, Barnaba i-a stimulat şi pe alţii la a dărui Domnului (chiar dacă printre aceştia s-au aflat şi făţarnici ca şi Anania şi Safira – Fap. 5:1-11).

Acest gest al lui Barnaba, consemnat în 2 versete (Fap. 4:36-37), a devenit eblematic pentru el, dar la scară mult mai mare – el a fost un investitor spiritual în alţii. S-a jertfit pentru alţii; a dăruit altora din ceea ce el a primit de la Domnul. Caracterul lui este bine exprimat prin numele lui: Barnaba (Fiul mângâierii). El a încurajat pe alţii, având o inimă care încurajează. El a fost omul care a ridicat (a lansat) oameni pentru lucrarea lui Dumnezeu, fiindu-le alături pentru ca lucrarea hotărâtă de Domnul pentru ei să se realizeze. Ne vom uita la 3 lucrări majore ale lui Barnaba:

Alături de Pavel
Alături de credincioşii din Antiohia
Alături de Ioan Marcu

Nu se poate spune că Barnaba a contribuit la ucenicizarea şi creşterea spirituală a lui Pavel, deşi este posibil să fi avut o anumită influenţă în formarea lui Pavel ca şi slujitor al Domnului. Pavel a primit Evanghelia direct de la Domnul Isus Cristos (Gal. 1:11-18). Pavel a fost apostol al lui Cristos, chemat la apostolie direct de Dumnezeu Tatăl şi de Dumnezeu Fiul, prin Dumnezeu Duhul Sfânt (Rom. 1:1-6; Gal. 1:1; vezi şi Fap. 9:15-16; 22:14-15,21; 26:16-18). Acest adevăr a fost permanent subliniat de Pavel de-a lungul vieţii lui. Dar Dumnezeu l-a folosit pe Barnaba pentru a-i fi alături lui Pavel, pentru ca el să rămână pe făgaşul pe care Domnul l-a stabilit pentru misiunea lui. Pavel a fost chemat de Dumnezeu să fie apostol al neamurilor. Barnaba a înţeles bine acest lucru şi l-a ajutat prin harul Domnului, fiindu-i alături, să poată să-şi împlinească această misiune. În ce mod i-a fost de ajutor Barnaba lui Pavel?

I-a fost alături atunci când era încă necunoscut

Ceea ce se ştia în Biserică despre Saul din Tars, la început, era faptul că el era un prigonitor al Bisericii lui Cristos. Desigur, el L-a întâlnit pe Domnul Isus Cristos pe drumul Damascului, s-a întors prin pocăinţă şi credinţă în El la Dumnezeu, a început să mărturisească că Isus este Fiul lui Dumnezeu, însă doar cei din Damasc cunoşteau aceste lucruri. Este adevărat că vestea despre convertirea lui s-a răspândit, chiar şi apostolii din Ierusalim au ajuns să afle ceva despre el; dar era foarte greu de crezut că el s-a schimbat cu adevărat. Nimeni dintre credincioşi nu cutezau să se apropie de el (Fap. 9:26). Pe drept cuvânt se putea spune (chiar prin vorbele lui): „eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Cristos” (Gal. 1:22). În acest moment intervine Barnaba. El avea o reputaţie excelentă în Biserică (vezi Fap. 11:24). Avea autoritate morală şi spirituală – era considerat un apostol, alături de cei 12 (Fap. 14:14; vezi şi Gal. 2:7-9). Pentru că Barnaba îl cunoştea foarte bine pe Saul din Tars (era edificat în ceea ce priveşte convertirea lui, chemarea pe care a primit-o de la Dumnezeu, mărturia sa în Damasc, desigur şi faptul că primise direct de la Domnul Isus Cristos Evanghelia care trebuia vestită neamurilor – Gal. 1:15-17), a acceptat să-şi folosească prestigiul şi autoritatea de care se bucura în Biserică pentru a-l recomanda pe Saul. Barnaba a făcut 3 lucruri: (1) l-a luat pe Saul cu el şi l-a recomandat apostolilor (Fap. 9:27). (2) L-a însoţit pe Saul în tot timpul cât acesta era în Ierusalim. Saul, în prezenţa lui Barnaba, mărturisea despre Domnul Isus tuturor celor din Ierusalim. În acest fel mărturia lui Saul devenea credibilă în faţa oamenilor (Fap. 9:28-29). (3) Când ostilitatea evreilor din Ierusalim a crescut foarte mult faţă de Saul, încât aceştia căutau să-l omoare, Barnaba, împreună cu apostolii şi fraţii din Biserică l-au pornit la Tars pentru o vreme. S-a căutat astfel protejarea lui Saul. Însă Barnaba nu l-a uitat pe Saul. A aşteptat doar momentul potrivit lansării lui Saul în lucrarea lui Dumnezeu (Fap. 11:25).

I-a fost alături, implicându-l în lucrarea Bisericii din Antiohia

Când s-a înfiinţat Biserica din Antiohia, dintre neamuri, Barnaba a fost trimis de Biserica din Ierusalim în această zonă geografică pentru a vedea ce lucrare s-a făcut aici. Barnaba era un apostol (trimis) al Bisericii din Ierusalim şi, cu prestigiul şi cu autoritatea-i cunoscute, el putea să înţeleagă foarte bine dacă lucrarea era de la Dumnezeu sau nu. Barnaba a constatat că este o lucrare veritabilă a harului lui Dumnezeu (11:23). Nu doar că s-a bucurat de acest lucru dar i-a şi îndemnat te toţi „să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul”. Mai mult decât atât, Barnaba a contribuit la consolidarea spirituală a Bisericii din Antiohia. În acest sens, el şi-a adus aminte de Saul din Tars şi s-a dus să-l caute pentru a-l aduce în Antiohia. Barnaba a considerat că omul cel mai potrivit pentru o asemenea lucrare nu este altul decât Saul. Ni se spune că Barnaba a luat parte împreună cu Saul la adunările Bisericii timp de un an de zile (11:25-26). În acest timp cei doi oameni ai lui Dumnezeu s-au implicat în învăţarea multor oameni din Antiohia. I-au consolidat pe aceştia în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi pentru că Biserica din Antiohia a crescut şi chiar şi-a extins lucrarea spirituală, pentru că într-o situaţie de criză economică mondială (la nivelul imperiului roman, din cauza unei foamete din vremea împăratului Claudiu – 11:27-28) credincioşii de aici au simţit imboldul de a-i ajuta pe fraţii săraci din Iudeea, Saul a fost implicat alături de Barnaba într-o misiune de trimitere de ajutoare din partea Bisericii către aceşti fraţi săraci (11:29-30; 12:24-25). Barnaba a fost omul care l-a implicat pe Saul în lucrarea din Biserica din Antiohia. Nu numai că l-a implicat în lucrare, dar l-a şi însoţit în lucrare, fiindu-i alături.

I-a fost alături în lucrarea misionară printre neamuri

Biserica din Antiohia şi-a extins lucrarea misionară. A devenit un al 2-lea centru misionar, după cel din Ierusalim; un centru misionar printre neamuri. Duhul Domnului a cerut bisericii să pună deoparte câţiva oameni pentru ducerea Evangheliei la neamuri. Oamenii care au fost desemnaţi pentru această lucrare au fost Barnaba şi Saul (13:1-4). Astfel s-a început prima călătorie misionară printre neamuri (vezi Fap. 13-14). A fost luat şi Ioan Marcu cu ei, dar acesta i-a părăsit după ce plecaseră din Cipru (13:5, 13). Aşa cum Domnul Isus i-a trimis doi câte doi pe ucenicii Săi în misiunea de vestire a Evangheliei (Lc. 10:1), pentru ca mărturia lor să fie întărită, şi pentru susţinere reciprocă, aşa şi acum Duhul lui Dumnezeu i-a trimis pe cei doi (Barnaba şi Saul) în lucrarea de vestire a Evangheliei în lumea neamurilor. Dacă în prima parte a misiunii lor (în Cipru) Barnaba era conducătorul grupului („Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt” – 13:4) , în restul misiunii Saul (acum „Pavel”) se impune ca şi lider de grup (vezi 13:13 – „Pavel şi tovarăşii lui...”). În propovăduirea din Pafos, înaintea dregătorului Sergius Paulus, Pavel se dovedeşte a fi „plin de Duhul Sfânt” şi prin autoritatea lui Dumnezeu, el aduce pedeapsa lui Dumnezeu asupra vrăjitorului Elima, care încerca deformarea adevărului Evangheliei, a căilor drepte ale Domnului (13:6-12). Astfel că, din acel moment Pavel devine conducătorul lucrării lui Dumnezeu printre neamuri. Barnaba nu se supără, ci din contră, acceptă voia lui Dumnezeu. Barnaba acceptă să-i fie alături lui Pavel în tot ceea ce el face în numele Domnului.

I-a fost alături în susţinerea adevărului Evangheliei

Pavel a predicat între neamuri aceeaşi Evanghelie pe care şi Petru şi ceilalţi apostoli au predicat-o între iudei (Gal. 2:7-9; 1:6-9), dar el a folosit o altă abordare în vestirea ei. De aceea au apărut reacţii printre iudaizatorii din Ierusalim, atunci când s-a aflat de convertirea celor dintre neamuri (Fap. 15:1-5). Exista pericolul ruperii Bisericii. Pavel şi Barnaba au acţionat la unison în această dispută, chiar dacă Barnaba a avut şi el ezitările sale în anumite momente (Gal. 2:12-14). Trebuie menţionat faptul că Pavel s-a arătat întotdeauna intransigent atunci când a fost vorba de adevărul Evangheliei (vezi Gal. 1-2). El nu a făcut nici o concesie nimănui, atunci când a fost vorba de Evanghelie (a fost dur faţă de fraţii mincinoşi, furişaţi printre adevăraţii credincioşi – Gal. 2:3-5; a acţionat pe picior de egalitate cu apostolii din Ierusalim, cu Petru şi chiar şi-a permis să-l mustre în faţa tuturor pe acesta, atunci când nu s-a comportat conform adevărului Evangheliei, dar acceptând sfaturile lor atunci când erau conforme Evangheliei, chiar acceptând să le dea socoteală de adevărul pe care el îl predica – Gal. 2:1-14), şi aceasta l-a făcut să apară a fi faţă de mulţi un om incomod, o pricină de poticnire chiar. Toate acestea ne arată că a fost destul de dificil pentru Barnaba să stea sub umbrela lui Pavel. Dar Barnaba a ştiut foarte bine care era miza acestei atitudini a lui Pavel şi a acceptat să-i fie alături în demersul lui de a face ca adevărul Evangheliei să nu fie alterat deloc. Strategia pe care au urmat-o cei doi oameni ai lui Dumnezeu, în a apăra adevărul Evangheliei, a fost extraordinară. (1) I-au confruntat direct şi deschis pe iudaizatori – 15:1-2. (2) Au acceptat să fie trimişi de Biserica din Antiohia la Ierusalim pentru ca acolo, în prezenţa apostolilor, să se clarifice lucrurile – 15:3-4. (3) Pentru că aici era sediul iudaizatorilor, aici, în Ierusalim, au stat de vorbă cu cei din conducerea Bisericii – 15:5-6. (4) Cei din conducerea Bisericii şi-au spus în mod clar opiniile – vezi Petru, Iacov. Ei au afirmat limpede că oricine este mântuit prin harul Domnului Isus, nu prin Lege – 15:11. (5) Barnaba şi Pavel au mărturisit ceea ce Dumnezeu a făcut prin ei în mijlocul neamurilor – 15:12. (6) Biserica din Ierusalim a redactat o scrisoare către Biserica din Antiohia prin care s-a afirmat în mod explicit că iudaizatorii nu au nici o delegare din partea apostolilor şi nici învăţătura lor nu are vreo susţinere din partea Duhului Sfânt, şi din partea apostolilor. Adevărul Evangheliei este unul singur – cel al mântuirii doar prin harul Domnului Isus Cristos pentru toţi oamenii (adevăr proclamat de Barnaba şi Pavel, şi susţinut de cei trimişi de Biserica din Ierusalim: Iuda şi Sila – 15:22-29. (7) Această scrisoare oficială a fost trimisă Bisericii din Antiohia prin Iuda şi Sila, care i-au însoţit pe Barnaba şi pe Pavel. Toţi aceştia au adus mesajul din partea Bisericii din Ierusalim prin scrisoare şi prin viu grai – 15:30-34. Strategia a funcţionat foarte bine; iudaizatorii nu mai aveau vreo susţinere pentru ideile şi lucrarea lor (Duhul Sfânt prin mărturia apostolilor a confirmat adevărul Evangheliei vestit prin Barnaba şi Pavel); Biserica din Antiohia s-a bucurat de îmbărbătarea adusă lor iar Cuvântul lui Dumnezeu a continuat să se răspândească în puterea Duhului Sfânt.

Barnaba a fost alături de Pavel, astfel că Pavel a făcut o lucrare extraordinară pentru Dumnezeu. Barnaba a ştiut să-l recomande şi să-l susţină pe Pavel atunci când, am putea spune că, era nu doar un nimeni în Biserică, ci perceput a fi un pericol pentru Biserică. Barnaba, de asemenea l-a scos din anonimat pe Pavel (din Tars) şi l-a implicat în lucrarea Bisericii din Antiohia. Barnaba a fost alături de el în această lucrare. Mai mult, Barnaba îl susţine în lucrarea misionară şi nu doar de pe poziţia de lider de misiune. El ştie să treacă pe locul doi, sprijinindu-l pe Pavel în lucrarea pe care el o face în puterea Duhului Sfânt. A ajuns să-şi pună chiar în joc viaţa pentru numele Domnului, alături de Pavel. Putem spune că Barnaba a acceptat să intre în tiparul de lucrare impus de Pavel, sprijinindu-l în toate. Şi, de asemenea Barnaba, chiar dacă i-a fost greu (ca om a avut şi el limitările şi greşelile sale), a acceptat să-l sprijine în ceea ce se pare a fost cel mai dificil lucru: în promovarea şi mărturisirea unei Evanghelii care greu era rumegată de mintea unui iudeu. Trebuia să fii un Pavel, să suferi ca el, pentru ca Evanghelia aceasta (care a fost, este şi va fi o pricină de poticnire pentru iudeii religioşi şi moralişti, şi o nebunie pentru înţelepciunea neamurilor – 1 Cor. 1:18,22-23) să poată fi înţeleasă, predicată şi apărată în faţa oamenilor. Barnaba a acceptat toate acestea pentru ca Evanghelia să nu fie cumva împiedicată (vezi 1 Cor. 9:6,12 – a acceptat de bună voie chiar şi un regim specific de viaţă, regim pe care Pavel şi l-a impus lui însuşi, fără a-l impune altora; aceasta tocmai pentru ca să fie permanent în acord perfect cu adevărul Evangheliei).

Barnaba nu l-a însoţit pe Pavel până la sfârşitul lucrării sale (ca Luca, de ex.). După prima călătorie misionară, Barnaba l-a părăsit pe Pavel (15:36-41). Dar aceasta nu a însemnat că l-a trădat pe Pavel, sau că l-a abandonat. Barnaba a hotărât că şi-a încheiat lucrarea de însoţire a lui Pavel pentru că altcineva avea nevoie de însoţirea şi de sprijinul lui: Ioan Marcu. Prin aceasta se arată că scopul lui Barnaba a fost doar să-i fie alături lui Pavel, până când el se va lansa cu putere în lucrarea misionară. După aceea urma să se ocupe de altcineva. Barnaba a fost faţă de Pavel un fel de Ioan Botezătorul faţă de Domnul Isus Cristos. Ca şi Ioan B., Barnaba apare la început cu un imens prestigiu şi cu o mare autoritate spirituală în Biserică (vezi mulţimea celor care veneau la el să se boteze – Mc. 1:5). Ca şi Ioan B., Barnaba îşi foloseşte renumele, autoritatea, prestigiul doar să lanseze pe Pavel în lucrarea la care Domnul l-a chemat (scopul lui Ioan a fost de a pregăti calea Domnului, de a atrage atenţia lui Israel nu asupra lui ci asupra lui Isus Cristos – Ioan 1:6-9; 3:28). Şi ca şi Ioan B., Barnaba acceptă să se „micşoreze” pentru ca Pavel să-şi facă lucrarea în toată plenitudinea; acceptă să-i fie alături lui Pavel, nu să-i ceară lui Pavel să-i fie lui alături, tocmai ca Pavel să-şi promoveze lucrarea, care nu era a lui ci a lui Dumnezeu, o lucrare în toată puterea harului lui Dumnezeu (vezi declaraţia lui Ioan atunci când Isus ajunge să aibă un prestigiu mai mare decât a lui Ioan – Ioan 3:30; vezi Ioan 3:25-36).

Biserica din Antiohia a apărut foarte firav. Ni se spune că între cei care s-au împrăştiat din cauza prigonirii declanşate în Ierusalim şi care vesteau Cuvântul numai iudeilor (în Fenicia, Cipru şi Antiohia), s-au găsit câţiva care au predicat în Antiohia Evanghelia Domnului Isus şi grecilor (11:19-20). Mâna Domnului era cu aceşti vestitori ai Evangheliei şi succesul a fost extraordinar: un mare număr de oameni au fost convertiţi (11:21). A apărut astfel această Biserică între neamuri, în Antiohia. Pentru că vestea despre ei a ajuns până la Ierusalim, a fost trimis Barnaba în Antiohia pentru a analiza ce se întâmplă. Barnaba nu se mulţumeşte doar să constate cum stau lucrurile aici, ci el, se implică în lucrarea acestei Biserici. El face câteva lucruri:

Ceea ce este interesant este faptul că după prima călătorie misionară nu-l mai găsim pe Barnaba în această extindere, prin Pavel, a lucrării de misiune a Evangheliei. Dar nici nu mai era nevoie. Barnaba a lăsat sămânţa evanghelizării în Biserică; şi Pavel, prin harul lui Dumnezeu, a condus lucrurile mai departe. Barnaba nu a lucrat în Biserica din Antiohia ca şi cum toată lucrarea spirituală depinde în exclusivitate de el. El doar a mişcat lucrurile prin harul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu şi-a făcut lucrarea. Mai mult, Barnaba deşi s-a implicat în pastorala Bisericii, totuşi după desemnarea lui, împreună cu cea a lui Pavel, pentru lucrarea misionară (13:1-4), a părăsit, am putea spune, Biserica (după un an de slujire în ea) pentru a se implica, aşa cum s-a spus, într-o altă lucrare. Aşa a vrut Duhul lui Dumnezeu. Dar aceasta nu a însemnat că biserica din Antiohia a rămas nepăstorită, şi nici că lucrarea ei spirituală a avut de suferit prin plecarea lui Barnaba într-o altă lucrare. Au rămas alţi oameni ai lui Dumnezeu în locul lui Barnaba şi a lui Pavel, aşa că nu mai era nevoie de prezenţa lor fizică între ei. Biserica din Antiohia a continuat să crească, să se întărească şi să-şi dezvolte lucrarea. De ce?. Barnaba a cunoscut secretul şi desigur l-a aplicat în viaţa şi lucrarea Bisericii. Acesta este clar arătat în afirmaţia „a văzut harul lui Dumnezeu” (11:23). A înţeles ce înseamnă „Mâna Domnului era cu ei” (11:21). Barnaba a înţeles că lucrarea spirituală nu era a lui ci a lui Dumnezeu. Dumnezeu Îşi face lucrarea. Lucrarea lui Dumnezeu are o dinamică a ei care trebuie bine cunoscută. Ea se poate exprima prin: „Eu (Pavel) am sădit (Cuvântul lui Dumnezeu – tot planul lui Dumnezeu – Fap. 20:26-27), Apolo a udat (pastorală şi învăţătură), dar Dumnezeu a făcut crească” (1 Cor. 3:6). Când înţelegem bine care este partea noastră, a fiecăruia din noi, în lucrarea lui Dumnezeu; când înţelegem felul în care trebuie să colaborăm cu alţi slujitori ai lui Dumnezeu şi cum să-i ridicăm pe alţii (ca Barnaba pe Pavel), şi cum să-i lansăm în lucrare, apoi cum să ne retragem noi; când înţelegem cum lucrează Dumnezeu şi care este rolul şi dinamica Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Mat. 13); când înţelegem cum să ne punem la dispoziţia Duhului lui Dumnezeu – atunci, şi numai atunci, harul lui Dumnezeu va fi văzut la lucru. Noi suntem doar ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu (1 Cor. 4:1-2; 1 Pet. 4:10). Chemarea Domnului pentru noi este să fim credincioşi Domnului în lucrul încredinţat nouă (1 Cor. 4:2). Dacă ştim bine aceasta, şi aplicăm aceasta, atunci lucrarea spirituală se mişcă cum trebuie pentru că Domnul o mişcă; atunci ne vom bucura şi noi de rezultatele lucrării ca şi Barnaba.

Ioan Marcu a fost vărul lui Barnaba (Col. 4:10). Aşa cum s-a spus, Ioan Marcu a fost apropiat de cercul ucenicilor lui Isus (Mc. 14:51-52), probabil fiul unei iudeice bogate şi credincioase Domnului. Deci de tânăr este ataşat Domnului şi conf. 1 Pet. 5:13 a fost convertit prin propovăduirea lui Petru. Este tot ceea ce ştim despre Ioan Marcu. Mai ştim că Barnaba l-a luat pe Ioan Marcu cu el din Ierusalim să vină în Antiohia pentru a-l ajuta în lucrarea de misiune (vezi Fap. 13:5). Barnaba, deci, a fost interesat de implicarea vărului lui mai tânăr în lucrarea lui Dumnezeu. Desigur îi era văr şi de aceea era atât de interesat. Dar trebuie să apreciem acest fapt la Barnaba. „Promovarea nepotismului” în acest fel în lucrarea lui Dumnezeu este deosebit de benefică. Important este faptul să respecţi principiile biblice atunci când este vorba de implicarea celor dragi din familie în lucrarea lui Dumnezeu. Suntem convinşi că Barnaba s-a ocupat de vărul lui pentru ca acesta să-şi dorească să se implice în lucrarea lui Dumnezeu. Aşa cum s-a ocupat de cei mai de departe, Barnaba s-a ocupat şi de cei apropiaţi din familia lui. Barnaba a folosit relaţiile de rudenie apropiate cu Ioan Marcu pentru a-l ajuta să se dedice Domnului în a-L sluji pe El. În plus, Barnaba a folosit faptul că urmau să meargă în misiune, el împreună cu Pavel şi cu Ioan Marcu, tocmai pentru formarea acestuia din urmă într-un mod mult mai potrivit. Apropierea de cineva 24 de ore din 24 duce la legături personale mult mai trainice şi o formare excelentă. Ioan, în această echipă, era chemat să slujească (13:5). În vremea modernă prea puţin îi formăm pe copii noştri, sau pe cei apropiaţi nouă, pe cei tineri, prin slujiri specifice. Este mare nevoie ca să dezvoltăm relaţiile de prietenie, dar şi abilităţile de slujire prin a-i pune pe tineri, pe copiii noştri să slujească în mod practic şi să oferim un cadru potrivit pentru aceasta. Pentru Ioan Marcu, misiunea în trei în alte ţinuturi reprezenta un cadru excelent de formare în slujire. Plus că Ioan Marcu beneficia de nişte dascăli de excepţie (Barnaba şi Pavel). Aşadar, Barnaba s-a preocupat pentru formarea şi echiparea în vederea lucrării lui Dumnezeu, prin implicare efectivă. Ioan Marcu a avut un cadru potrivit de slujire (călătoriile misionare), a avut oameni deosebiţi de la care putea învăţa foarte mult (Barnaba şi Saul), a avut în acelaşi timp şi un cadru excelent de formare (în caracter, în cunoştinţe şi în abilităţi de slujire). Ceea ce a fost dureros a fost faptul că Ioan Marcu a părăsit lucrarea misionară şi echipa de misiune, imediat cum au plecat din Cipru în Perga din Pamfilia (Fap. 13:13). El s-a întors în Ierusalim. Nu cunoaştem motivele abandonării misiunii din partea lui (sunt diverse păreri în această privinţă: că n-ar fi putut suporta regimul dur al misiunii, că nu putea accepta felul de gândire al lui Pavel, că poate nu a fost de acord că Pavel a devenit conducătorul lucrării misionare, că s-a temut de necazurile pe care le puteau provoca lor oamenii necredincioşi etc.). Cert este că Pavel nu a mai fost dispus să-l ia în a 2-a călătorie misionară; pentru el plecarea lui Ioan Marcu a echivalat cu o abdicare de la lucrarea lui Dumnezeu (Fap. 15:37-39). Putem concluziona la acest punct, faptul că misiunea de a merge la neamuri a fost o lucrare extrem de grea şi era nevoie de oameni speciali, bine pregătiţi pentru dificultăţile şi problemele misiunii. Ioan Marcu nu a putut face faţă unei astfel de provocări, în ciuda oportunităţilor de slujire pe care le avea din partea lui Dumnezeu, din partea oamenilor care erau cu el, în ciuda a ce avea să câştige în viaţa lui personală în urma slujirii în lucrarea lui Dumnezeu. Confruntaţi cu asemenea provocări, noi putem înţelege cât de importantă este focalizarea noastră spre Domnul care ne cheamă la slujire şi spre binecuvântările slujirii lui Dumnezeu (vezi Evr. 11:26 – Moise avea ochii pironiţi spre răsplătire; vezi şi Evr. 12:1-3).

Atunci când Pavel a refuzat să-l mai ia pe Ioan Marcu în a 2-a călătorie misionară, Barnaba nu a putut accepta acest refuz, a fost o controversă destul de mare în care nici unul din cei doi oameni ai lui Dumnezeu n-a cedat, aşa că în final Barnaba s-a despărţit de Pavel. Pavel a plecat cu Sila în cea de a 2-a călătorie misionară, iar Barnaba l-a luat pe Ioan Marcu şi au plecat să misioneze în Cipru (15:36-41). A fost bine că cei doi s-au despărţit? Cine a avut dreptate dintre Barnaba şi Pavel? Nu puteau, de dragul lucrării Domnului şi de dragul părtăşiei frăţeşti, să găsească cei doi o soluţie pentru a fi totuşi împreună? Trebuie să ne limităm doar la ce sugerează Scriptura. A fost într-adevăr bine că s-au despărţit, din punctul de vedere al lucrării lui Dumnezeu. Din acest moment au apărut 2 echipe misionare şi astfel s-au putut acoperi două zone misionare. A fost voia lui Dumnezeu să se întâmple aşa. Biblia nu face nici o aluzie că ar fi greşit cineva. Disputa este normală între oamenii lui Dumnezeu şi, desigur, amândoi (Barnaba şi Pavel) au avut argumente valide care i-au făcut să nu cedeze în disputa care a apărut între cei doi. Cu siguranţă că Pavel nu a fost deloc supărat pe Barnaba şi nici invers. Relaţia frăţească nu înseamnă să sacrificăm lucrarea lui Dumnezeu de dragul de a fi împreună. Voia lui Dumnezeu a fost ca Pavel să predice neamurilor, după o strategie specifică, iar Petru să predice iudeilor după o altă strategie specifică chemării sale. La fel şi când este vorba de despărţirea dintre Barnaba şi Pavel. Trebuie să înţelegem foarte clar că ei au înţeles foarte bine chemarea pe care Domnul le-a dat-o fiecăruia şi nu aveau voie să sacrifice chemarea la slujire din partea lui Dumnezeu doar de dragul de a fi împreună. Pavel a fost chemat de Dumnezeu să ducă Evanghelia până la marginile pământului. În această lucrare el trebuia să facă (cum a şi făcut) călătorii lungi şi grele. Ioan Marcu nu putea, cel puţin deocamdată, să facă faţă solicitărilor unei asemenea misiuni. Ar fi fost o lipsă de înţelepciune din partea lui Pavel ca să îl ea cu el şi pe Ioan Marcu. El avea nevoie de o echipare în plus şi care ar fi durat. Barnaba însă s-a simţit chemat de Dumnezeu să lanseze pe alţii în lucrarea lui Dumnezeu. S-a simţit obligat să-l ia cu ei şi pe Ioan Marcu. Dar Pavel avea dreptate când vorbea de incapacitatea lui Ioan Marcu de a face faţă misiunii sale. Aşa că, cea mai bună soluţie, şi care desigur a venit de la Dumnezeu, a fost ca Barnaba să-l ia pe Ioan Marcu cu el (avea râvnă pentru lucrarea lui Dumnezeu, dar în altă direcţie şi avea potenţial pentru lucrarea lui Dumnezeu, dar nu pentru lucrarea lui Pavel) şi să meargă într-un câmp misionar potrivit formării lui Ioan Marcu pentru lucrarea la care Domnul l-a chemat pe el însuşi. Iată de ce cei doi oameni ai lui Dumnezeu au procedat foarte bine. Lucrarea lui Dumnezeu s-a extins prin decizia lor de a se despărţi, Ioan Marcu avea şansa creşterii şi echipării sale într-un cadru mai potrivit pentru el, iar cei doi (Pavel şi Barnaba) puteau acum foarte bine să-şi desăvârşească lucrarea la care Domnul i-a chemat pe fiecare. Barnaba a preferat să se ocupe în mod special de Ioan Marcu prin lucrarea pe care urmau s-o facă în Cipru, pentru că el s-a simţit chemat să-l lanseze în lucrare şi pe vărul lui. Nu voia să-l piardă pe Ioan Marcu în ceea ce privea lucrarea la care Domnul l-a chemat pe acesta din urmă. Putem spune că Barnaba a înţeles să sacrifice colaborarea cu Pavel (deci o lucrare extraordinară) de dragul de a fi alături de un viitor slujitor al lui Dumnezeu. Barnaba a preferat să investească mai degrabă în Ioan Marcu, decât să facă o lucrare de anvergura celei realizate de Pavel. Aceasta înseamnă cu adevărat dragoste şi jertfă în lansarea celor care deocamdată nu se arată încă a fi acei oameni pe care-i vede Dumnezeu în final.

Viitorul i-a dat dreptate lui Barnaba. Rezultatele implicării lui în viaţa lui Ioan Marcu s-au văzut mai târziu. Ioan Marcu a ajuns util chiar şi lui Pavel (Filimon 23-24; Col. 4:10; 2 Tim. 4:11). În plus, el a colaborat foarte aproape cu apostolul Petru (1 Pet. 5:13) şi, de asemenea, el a scris Evanghelia care-i poartă numele (unii spun că este prima Evanghelie scrisă, dintre cele patru), Evanghelie care a reprezentat mărturia lui Petru. La aceasta l-a chemat Domnul pe Ioan Marcu şi el a avut nevoie de un Barnaba care să-i acorde credit şi să se ocupe în mod special de el.

Concluzii

Barnaba, omul care a încurajat pe alţii, a fost un om excepţional al lui Dumnezeu. El a fost omul din spatele altora, omul care i-a lansat pe alţii în lucrarea lui Dumnezeu.

Barnaba i-a fost alături lui Pavel şi, prin susţinerea sa, Pavel a ajuns marele apostol al neamurilor. Barnaba a acceptat să fie în plan secund tocmai ca Pavel să lucreze la dimensiunea pe care Dumnezeu i-a dat-o în lucrarea la care l-a chemat.

Barnaba a fost alături de Biserica din Antiohia şi, prin harul lui Dumnezeu, implicarea lui în lucrarea Bisericii a condus la o extindere a lucrării spirituale, nebănuite la început. Barnaba a ştiut să se bazeze pe harul şi lucrarea lui Dumnezeu pentru ca El, Dumnezeu, să se manifeste prin lucrarea Lui în Biserică.

Barnaba a fost alături de Ioan Marcu, chiar cu preţul unei renunţări dureroase. Deşi Ioan Marcu s-a demonstrat la început nepotrivit pentru lucrarea lui Dumnezeu, Barnaba a văzut în el ceea ce urma să devină el în viitor, prin lucrarea harului Său în el.

Putem spune că a meritat ca Barnaba să se implice în lucrarea lui Dumnezeu în felul în care el s-a implicat. Rezultatele faptului că a stat alături de aceşti oameni, susţinându-i cu jertfă şi dragoste, au fost excepţionale – lucrarea impresionantă a lui Pavel, extinderea lucrării misionare a Bisericii din Antiohia, lucrarea lui Ioan Marcu (vezi în special Evanghelia după Marcu)

Merită oare să ne investim în alţii, neglijându-ne pe noi? Merită să fim alături de alţii care la început par a fi fără viitor? Când privim la Barnaba putem spune că merită. Când, ca şi Barnaba, ne uităm la ce planuri are Dumnezeu cu cei care în acest moment nu par a fi oameni de valoare, atunci într-adevăr merită să ne investim în alţii. Dumnezeu, în harul Său, poate face lucrări mari prin cei care se pun în totalitate la dispoziţia Lui.

ACUILA ŞI PRISCILA –

O FAMILIE DEDICATĂ DOMNULUI

ŞI SLUJIRII OAMENILOR LUI

Fapte 18:1-5, 18-19, 24-28; Rom. 16:3-5; 1 Cor. 16:19; 2 Tim. 4:19

Acuila şi Priscila, soţ şi soţie, reprezintă o familie dedicată Domnului şi lucrării Lui. Pasajele de mai sus reprezintă toate referinţele biblice despre ei (deci 17 vers.). Deşi sunt puţine referinţe biblice, totuşi afirmaţiile despre cei doi soţi creştini sunt în măsură să ne dea o imagine deosebită despre cum ar trebui să fie o familie dedicată Domnului. Desigur, dedicarea faţă de Domnul se poate arăta în multe feluri. Acuila şi Priscila au arătat această dedicare (aşa cum vedem din pasajele de mai sus) printr-o slujire până la sacrificiu chiar, faţă de oamenii lui Dumnezeu, cu precădere faţă de apostolul Pavel (vezi Rom. 16:3-4 – aprecierea pe care Pavel o are despre ei).

Acuila şi Priscila – imaginea unei familii dedicate Domnului

Acuila era un iudeu din provincia asiatică Pont (Fap. 18:2). Nu ştim cum a ajuns el în Roma, dar, apare aici căsătorit cu Priscila (diminutiv de la Prisca). Posibil ca ea să nu fi fost iudeică, dar să fi fost o prozelită (persoană care a aderat la iudaism). Nu ştim când şi cum au devenit ei creştini (posibil în Roma, posibil în Corint, prin întâlnirea cu Pavel). Ei au venit în Corint prin anul 50 d. Cr., din cauza edictului împăratului Claudiu din anul 49 / 50 d. Cr., edict prin care iudeii au fost expulzaţi din Roma – Suetonius vorbeşte despre un conflict între iudei şi creştini, apărut în Roma. Pentru că cei doi soţi erau făcători de corturi (Fap. 18:3), atunci când au ajuns în Corint s-au întânit cu Pavel (şi el un făcător de corturi), şi astfel ei l-au găzduit în casa lor. Pavel a venit în Corint din Atena (Fap. 17:15-34), singur (Sila şi Timotei au venit mai târziu – Fap. 18:5) şi, aşa cum el a spus-o, era „slab, fricos şi plin de cutremur” (1 Cor. 2:3), poate şi din cauză că în Atena prea puţini au crezut Evanghelia pe care el o predica (vezi Fap. 17:32-34). Fiind în Corint în familia pe care el a găsit-o, Pavel, desigur, s-a simţit în largul lui în această familie şi relaţia lui cu ei a dus la o asociere în slujire şi prietenie creştină, la un profund ataşament reciproc. Aici în Corint, Pavel a stat un an şi jumătate (Fap. 18:11), şi a avut parte de împotrivire serioasă din partea iudeilor (Fap. 18:6-17). Posibil ca aici, în Corint, Acuila şi Priscila să-şi fi riscat viaţa lor pentru Pavel (Rom. 16:4). Nu ştim însă exact când şi cum, dar este sigur faptul că loialitatea lor pentru Pavel a fost mare şi deosebit de apreciată de apostol şi de „toate Bisericile ieşite dintre neamuri” (Rom. 16:4). Acuila şi Priscila au fost dispuşi să meargă în Efes cu Pavel şi să fie lăsaţi acolo de apostol (an 53 d. Cr.), în timp ce el a plecat în Ierusalim (Fap. 18:18-21). Această familie a stat în Efes până ce Pavel s-a întors aici în a 3-a călătorie misionară, inclusiv o bună perioadă de timp, poate chiar perioada de aprox. 3 ani (Fap. 20:31) cât el a misionat în Efes (până în primăvara lui 56 d. Cr.). Aici, în timpul şederii lor în Efes, Acuila şi Priscila şi-au deschis casa lor Domnului, aceasta devenind un loc de adunare pentru credincioşii de aici (vezi 1 Cor. 16:19 – Ei erau încă în Efes când Pavel scrie 1 Corinteni – iarna anului 55 d. Cr.). Acuila şi Priscila au avut un rol deosebit în edificarea lui Apolo, arătându-i acestuia „mai amănunţit Calea Domnului” (Fap. 18:26). Pentru că Apolo avea un duh înfocat în mărturisirea Domnului Isus Cristos şi un dar deosebit al vorbirii, fiind tare în Scripturi, şi pentru că el voia să misioneze şi în Ahaia, a primit un sprijin spiritual deosebit şi încurajare în misiune din partea acestei familii şi a fraţilor din Efes (Fap. 18:24-28). Atunci când Pavel a scris epistola către Romani, din Corint (an 56 / 57 d. Cr.), Acuila şi Priscila nu mai erau în Efes, ci s-au întors în Roma, şi din nou, aici, ei şi-au deschis casa lor pentru una dintre adunările Bisericii din Roma – erau mai multe adunări (Rom. 16:3-5). Ulterior, Acuila şi Priscila s-au întors în Efes – Pavel îi salută prin Timotei (2 Tim. 4:19 – an 67 d. Cr.). Faptul că ei au fost salutaţi primii de Pavel indică o relaţie foarte apropiată a lui cu această familie.

De 4 ori (din cele 6 apariţii din Noul Testament: Fap.18:2, 18, 26; Rom. 16:3; 1 Cor. 16:19; 2 Tim. 4:19) Priscila este menţionată înaintea lui Acuila (în Fap. 18:26, în original avem „Priscila şi Acuila”, şi nu invers ca în textul românesc). Aceasta, fie din cauza abilităţii ei superioare (posibil să fi avut şi un spirit conducător în misiune) şi a zelului ei deosebit, fie din cauza poziţiei sociale a ei mai înaltă decât a lui Acuila (ca o membră a unei vechi familii Romane). Aceasta nu înseamnă că Priscila îl domina pe Acuila; cu siguranţă Priscila înţelegea să se supună soţului ei şi să-i acorde respect (Efes. 5:22-24; 1 Tim. 2:11-12; 1 Cor. 14:34-35). Pavel, ca unul care a fost categoric în afirmarea unei atitudini corecte, scripturale, între soţi, cu siguranţă nu ar fi încurajat o atitudine de dominare, în familie, a soţului din partea soţiei lui. Dacă Pavel găseşte de cuviinţă să-i prezinte pe cei doi soţi în acest fel, desigur motivele sunt cu totul altele – cele menţionate despre Priscila nu aduc atingere în nici un caz principiului subordonării în familie, enunţat de apostolul Pavel (vezi şi Prov. 31:10-31 – o soţie înţeleaptă şi care este supusă soţului ei, poate avea un extraordinar spirit întreprinzător, o mare libertate de iniţiativă şi acţiune în casă; dar tocmai din cauza înţelepciunii primite de la Dumnezeu ea ştie cum să folosească toate acestea în supunere faţă de soţul ei, conform voii lui Dumnezeu). Cu siguranţă Acuila şi Priscila ştiau să se poarte unul faţă de celălalt conform voii lui Dumnezeu.

Acuila şi Priscila au constituit o familie creştină, pe deplin dedicată Domnului. Dedicarea lor s-a arătat faţă de Biserica lui Cristos şi faţă de slujitorii Domnului. Această dedicare s-a manifestat prin aceea că ei, ca familie creştină, au oferit un cadru familial în care Biserica şi slujitorii Domnului puteau să-şi manifeste viaţa şi slujirea înaintea Domnului în modul cel mai potrivit şi cel mai extraordinar. În 2 Cor. 6:11-13 Pavel vorbeşte despre o libertate de acţiune şi de manifestare, care este rezultatul unui cadru familial; el spune „Am dat drumul gurii faţă de voi, Corintenilor! Ni s-a lărgit inima”. Nu este vorba aici despre lipsa de control generată de beţie. Ci este vorba despre o libertate de a comunica şi de a te manifesta, mult mai mare decât cea care se manifestă într-un cadru nefamilial, nefiresc (libertate care de fapt este blocată, împiedicată). Mai mult, cadrul familial dă o largheţe extraordinară a inimii, o mare disponibilitate de a face ceea ce este bun. Într-un cadru nefamilial, nefiresc inima se poate închide, disponibilitatea de a face ceea ce trebuie şi ceea ce este bine este blocată. Un cadru familial reprezintă acel mediu în care dragostea lui Dumnezeu („agape” – dragostea care se dăruieşte, care se jertfeşte şi care împlineşte personalitatea omului) se manifestă din plin. Cadrul familial este mediul în care intimitatea, căldura sufletească, apropierea dintre persoane, bunăvoinţa, dăruirea, jertfa – energiile creatoare, înfloritoare şi roditoare ale personalităţii umane – se manifestă din plin. Acuila şi Priscila, ca soţi, formau un singur trup. Această energie dumnezeiască a dragostei lor unul faţă de celălalt, care îi făcea pe cei doi să fie un singur trup (dragoste specifică oricărei familii creştine), reprezintă o forţă spirituală formidabilă şi care afectează într-un mod extraordinar tot ce este în jur (oameni, situaţii, evenimente, etc.). Din fizica atomică se cunoaşte faptul că energia care se degajă la fuziunea (contopirea, unirea) a doi atomi reprezintă cea mai puternică energie materială din univers; este energia care se manifestă în Soare şi care îl face o binecuvântare pentru întreaga viaţă de pe Pământ. Toată lumina, căldura şi întreaga energie materială, care sunt absolut vitale şi necesare pentru toate procesele vieţii biologice de pe pământ, pentru toate fenomenele fizice, chimice, biologice, materiale de pe pământ, se datorează proceselor de fuziune ale atomilor din Soare. Această energie degajată prin fuziunea a doi atomi este mult mai mare decât energia care se degajă la fisiunea (divizarea) unui atom. Bomba atomică de la Hiroşima a fost o bombă bazată pe fisiunea (divizarea) atomilor (de uraniu). Ulterior (desigur doar în fază de experiment) s-a realizat o bombă bazată pe fuziunea atomilor (câte doi atomi de hidrogen s-au unit, devenind un atom de heliu). Energia care s-a degajat prin explozia acestei bombe (vezi explozia din Atolul Bikini din Pacific) a fost de zece ori mai mare decât cea a bombei bazată pe fisiunea (divizarea) atomilor. Aşadar, în plan spiritual, dragostea (care vine de la Dumnezeu) care uneşte pe oameni, în mod special dragostea care uneşte două persoane într-o relaţie de căsătorie, reprezintă o forţă care degajă o mare energie spirituală în jur. Dacă am înţelege bine acest lucru, atunci am lupta, ca şi creştini, pentru dragostea dintre credincioşii din Biserică mult mai mult; am lupta cu mai mare energie pentru ca în Biserică să fie familii sănătoase în care soţii se iubesc cu adevărat, pentru că astfel energia spirituală care este degajată în jur, faţă de copii, dar şi faţă de cei din preajma lor, va aduce imense binecuvântări tuturor acestora.

Trebuie însă să fim atenţi la un lucru. Diavolul poate perverti dragostea care vine de la Dumnezeu, poate perverti binecuvântările date de un cadru familial. Au apărut secte şi mişcări religioase care propovăduiesc o „dragoste” care nu vine de fapt de la Dumnezeu; o „dragoste familială” între credincioşii sectei, sau între membrii mişcării religioase respective, aşa zisă „dragoste” care îi face pe toţi aceştia să o arate faţă de toţi ceilalţi din grupul respectiv, dragoste care de fapt este rezervată de Dumnezeu doar celor doi soţi. O asemenea grupare religioasă este şi „Copiii Domnului”, care a apărut chiar şi în Dobrogea (dar şi în alte zone geografice). O asemenea „dragoste” nu este dragoste; este o manifestare demonică. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se găseşte vreo aluzie la o asemenea manifestare a dragostei adevărate. Cei care „văd” în Biblie astfel de manifestări aberante ale dragostei sunt de fapt orbi în plan spiritual, întunecaţi la minte, robi ai stricăciunii, oameni cărora li se aplică foarte bine pasaje ca cele din 2 Pet. 2; Iuda 4-19. Dacă este să exemplificăm din nou, prin imaginea de mai sus în plan fizic şi material, prin reacţia de fuziune (contopire, unire) a doi atomi, noi putem vedea următoarele: fuziunea se face doar între cei doi atomi. Acest proces de fuziune degajă o energie uriaşă, care se răspândeşte în jur. În Soare atomii de hidrogen se unesc doi câte doi şi energia acestei uniri se răspândeşte în jur, prin lumină, căldură, energie fizico-chimico-biologică, care sunt o binecuvântare pentru viaţa de pe pământ. Energia care dă binecuvântare pământului nu este de loc una şi aceeaşi cu fenomenul de fuziune dintre atomi, ci doar energia degajată de fuziune. Dacă ar fi să ducem comparaţia la nivelul relaţiei de familie (relaţia dintre soţi), putem spune că relaţia dintre cei doi soţi, relaţie care îi face una pe cei doi, degajă o energie spirituală care este benefică în jur, faţă de alţii. Procesul prin care se realizează unirea celor doi este una, iar energia spirituală a unirii lor este cu totul alta. Dacă, prin absurd, ar fi normal ca oamenii să manifeste relaţiile de dragoste destinate de Dumnezeu soţilor pentru a fi o unitate indestructibilă şi în afara legăturii de căsătorie, deci şi faţă de alţii, atunci noi trebuie de fapt să vorbim despre dezintegrarea (distrugerea) unirii celor doi soţi, pentru ca ei să se unească cu alţii. Procesul de fuziune (de unire) nu este un proces de fisiune (de divizare, de dezintegrare); ori este una, ori este alta. Dragostea dintre soţi nu este o „dragoste” care distruge unitatea în căsnicie, pentru a fi posibilă unirea cu alţii (este ca şi cum am zice: „dragostea nu este dragoste”). Dragostea dintre soţi este o dragoste exclusivă, doar între cei doi soţi, şi care îi leagă într-o unitate indestructibilă doar pe ei. Manifestarea dragostei dintre cei doi soţi, pentru a-i uni în mod desăvârşit, degajă binecuvântări benefice celor din jur, degajă energie spirituală binecuvântată. Nu trebuie să confundăm dragostea dintre cei doi soţi şi manifestarea ei în interiorul cuplului cu energia spirituală produsă de această manifestare a dragostei în afara cuplului. Cei care gândesc şi se manifestă altfel de cum s-a arătat aici, nu au nici o scuză înaintea lui Dumnezeu şi nici înaintea oamenilor, pentru rătăcirea lor. Dumnezeu Şi-a arătat voia Sa în Cuvântul Său, Şi-o manifestă în lumea spirituală, socială şi chiar materială (aşa cum s-a arătat), aşa că nu au de ce să se rătăcească. Dacă ei se rătăcesc este exclusiv doar alegerea lor şi vina lor (Rom. 1:18-20).

Iată, deci, ce au înţeles Acuila şi Priscila şi cum au înţeles ei să se implice în slujirea lui Dumnezeu. Ei s-au oferit pe ei înşişi şi dragostea lor unul pentru celălalt, au oferit dragostea lor familială, au oferit familia lor pentru a deveni un cadru familial pentru oamenii lui Dumnezeu şi pentru credincioşii Domnului. Ne vom uita la această familie binecuvântată de Dumnezeu şi la lecţiile oferite de ea, în 3 aspecte ale slujirii ei:

Acuila şi Priscila – o familie pentru Pavel;
Acuila şi Priscila – o familie pentru Apolo;
Acuila şi Priscila – o familie pentru credincioşii Bisericii.

Acuila şi Priscila – o familie pentru Pavel
Acuila şi Priscila – o familie pentru Apolo
Acuila şi Priscila – o familie pentru credincioşii Bisericii

Pavel a fost binecuvântat cu un cadru familial, desigur, de excepţie prin familia lui Acuila şi Priscila. Pavel îi numeşte pe cei doi „tovarăşii mei de lucru în Cristos Isus” (Rom. 16:3). El a avut nevoie de tovărăşia lor în lucrarea misionară. Desigur, Pavel a avut şi alţi tovarăşi de lucru (pe Timotei, Luca, Sila, Tit, Tihic, etc.). Aceştia au fost tovarăşi lui de lucru ca şi indivizi. Acuila şi Priscila i-au fost lui Pavel tovarăşi de lucru ca şi familie. În ce constă diferenţa între cele două genuri de „tovărăşii”? Acuila şi Priscila i-au oferit lui Pavel un cadru familial. Pentru a înţelege mai bine ce poate oferi, în mod specific, o familie (un cadru familial) unui om al lui Dumnezeu (ca şi Pavel) trebuie să vedem nevoile specifice ale lui Pavel şi cum un cadru familial poate răspunde acestor nevoi. Când Pavel a venit în Corint, înţelegem din Fap. 18 şi 1 Cor. 2:3 că el era „singur”, „slab”, fricos (avem aici cuvântul „fobos”, de unde avem în româneşte „fobie”, adică teamă de ceva sau de cineva anume) şi „plin de cutremur (avem aici „tromos”, de unde avem în româneşte „traumă”, adică urme în suflet ale fricii) ”.

În Efes, apare un om al lui Dumnezeu, deosebit de eficient în vestirea Evangheliei – Apolo. Acesta era un iudeu din Alexandria, un om cu darul vorbirii şi tare în Scripturi. Era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus. El însă nu cunoştea decât botezul lui Ioan, dar vorbea cu îndrăzneală în sinagogă despre Isus (Fap. 18:24-25). Apolo, deci, era un om cu potenţial pentru vestirea Evangheliei, dar care nu cunoştea în amănunţime Calea lui Dumnezeu – Evanghelia mântuirii prin harul Domnului Isus Cristos. Acuila şi Priscila se oferă să-l ia pe Apolo la ei şi-i arată tot planul lui Dumnezeu (Fap. 18:26; 20:26-27). Mai mult, împreună cu fraţii din Efes, ei l-au îmbărbătat pe Apolo să meargă în Ahaia pentru a vesti acolo Evanghelia. În acest sens ei îl recomandă prin scrisoare ucenicilor din Ahaia pentru ca Apolo să fie primit bine acolo (Fap. 18:27-28). Ce au făcut, de fapt Acuila şi Priscila? S-au implicat în echiparea spirituală a lui Apolo (în învăţarea în profunzime a adevărului Evangheliei – Col. 1:28) şi l-au încurajat şi sprijinit în lucrarea de vestire a Evangheliei. Ei au făcut aceasta pentru Apolo într-un mod special: l-au învăţat, l-au încurajat şi l-au susţinut într-un cadru familial.

Cadrul familial oferă cel mai potrivit cadru pentru învăţare. Biblia dă o mare importanţă învăţării Cuvântului lui Dumnezeu în familie (Ex. 12:25-28; Deut. 6:1-9). Noi ne gândim adesea doar la învăţarea copiilor noştri, ca şi cum ceea ce este important în procesul învăţării este învăţarea şi creşterea lor. Acesta este unul dintre aspectele procesului de învăţare. Dar trebuie să ne uităm şi la faptul că familia, sau cadrul familial, este cadrul cel mai potrivit pentru procesul de învăţare. Într-un cadru familial nu se dau doar cunoştinţe; ele se administrează cu dragoste, căldură sufletească, într-un mod apropiat, intim, degajat, atmosferă în care omul, în intimitatea personalităţii sale, se simte în largul său. Nu este suficient să ai stimulente doar pentru însuşirea cunoştinţelor, sau doar pentru gândire profundă; este nevoie ca sufletul şi duhul să fie stimulate să se deschidă Cuvântului. Cadrul şcolastic şi academic (predarea cunoştinţelor, dezbaterea asupra lor, aprofundarea prin cercetare serioasă) favorizează înţelegerea şi primirea, din partea minţii, a Cuvântului lui Dumnezeu. Cadrul închinării în duh şi în adevăr (prin apropiere de Dumnezeu într-o atitudine potrivită faţă de El, în duh de rugăciune şi cu o inimă deschisă şi umilă înaintea Domnului) favorizează pătrunderea şi primirea adevărului lui Dumnezeu în duhul nostru. Cadrul familial favorizează primirea Cuvântului lui Dumnezeu în adâncul sufletul nostru, în mod sentimental. Pentru primirea Cuvântului şi adevărului lui Dumnezeu este absolută nevoie de toate cele 3 cadre. Apolo, cu siguranţă, a asimilat foarte bine adevărul lui Dumnezeu în familia lui Acuila şi Priscila. Desigur cele 3 cadre s-au regăsit în familia lui Acuila şi Priscila: închinarea în duh şi adevăr a fost la ea acasă în casa lui Acuila şi Priscila; administrarea cunoştinţelor Cuvântului lui Dumnezeu, prin predare, discuţii, aprofundare, de asemenea, a fost la ea acasă – ei cunoşteau bine Calea lui Dumnezeu; stimularea sufletească a fost şi ea la ea acasă în familia celor doi soţi. De fapt acest „acasă”, absolut esenţial pentru stimularea şi hrănirea minţii, a duhului şi a sufletului (a sentimentelor) a fost dat de cadrul familial oferit de Acuila şi Priscila. Iată de ce se poate spune că Apolo a fost bine edificat în Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi suntem chemaţi ca să oferim un cadru familial, potrivit însuşirii Cuvântului lui Dumnezeu, pentru credincioşii care au nevoie de învăţare şi creştere spirituale şi pentru formarea şi edificarea slujitorilor lui Dumnezeu. Nu este suficient să ne preocupăm de realizarea unui cadru şcolastic, doar; nu este suficient nici pentru realizarea unui cadru potrivit pentru duhul celor care vor să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu, doar, prin închinare în duh şi în adevăr. Este nevoie să ne preocupăm ca acest cadrul şcolastic şi acest cadrul al închinării să fie la ele acasă – adică într-un mediu familial.

Acuila şi Priscila şi-au deschis casa lor pentru adunările bisericii. Aceasta s-a întâmplat în Efes (1 Cor. 16:19), dar şi în Roma (Rom. 16:5). Se pare că familia lor şi-a pus casa la dispoziţia adunării bisericii toată viaţa după convertirea lor. Nu este vorba aici doar de o închiriere (chiar şi prin donaţie) a casei lor pentru adunările bisericii (pentru ca biserica locală să aibă un sediu, o adresă). Este vorba de mai mult decât atât; este vorba de faptul că Acuila şi Priscila au acceptat să fie gazde bune credincioşilor bisericii locale, gazde bune pentru adunările bisericii. În primul veac creştin erau multe adunări ale bisericilor locale care se adunau în casele unor familii de credincioşi ca Acuila şi Priscila. În Roma erau multe asemenea adunări de credincioşi; posibil şi în alte cetăţi. Ulterior, în secolele următoare, s-au dezvoltat aşa zisele „case de rugăciune”, clădiri impunătoare chiar, şi care au fost numite „biserici”, ajungându-se ca biserica lui Dumnezeu să fie identificată cu clădirea în care credincioşii se adunau pentru închinare. Ceea ce s-a pierdut în timp prin clădirile de mai târziu a fost tocmai acest „acasă”, acest cadru potrivit pentru apropierea de Dumnezeu, în închinare faţă de El prin rugăciune în duh şi în adevăr, prin învăţarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin părtăşie frăţească, prin slujire practică şi prin mărturie creştină. Nu înseamnă că pierderea a fost totală, sau că doar în casa unei familii ar trebui creştinii să se adune pentru a realiza un cadru familial; o atmosferă familială se poate realiza şi într-o clădire destinată în mod special adunării bisericii – mai ales când numărul credincioşilor este mare. Vrem să spunem însă că, în timp, atmosfera familială (cadrul specific familiei), a fost treptat înlocuit cu cadrul aşa zis „mistic”, impresionant câteodată, dat de clădiri impresionante, mari, fastuoase, impersonale, în care credincioşii au ajuns să se simtă izolaţi, singuri şi părăsiţi, în mijlocul oamenilor. Trebuie să se revină la cadrul Noului Testament pentru biserică şi pentru adunările ei. Cadrul trebuie să fie unul familial. Acuila şi Priscila au înţeles foarte bine binecuvântările unui cadru familial pentru biserica Domnului şi de aceea şi-au deschis casa lor bisericii locale pentru adunările ei.

Biserica locală a avut, prin casa pusă la dispoziţie de Acuila şi Priscila, acel cadru familial care a concurat la dezvoltarea armonioasă şi benefică a tuturor domeniilor vieţii şi slujirii ei inaintea lui Dumnezeu şi în lume.

Concluzii

Acuila şi Priscila L-a slujit pe Dumnezeu slujindu-i pe oamenii şi credincioşii Domnului. Ei şi-au oferit familia şi casa lor acestora pentru ca ei să se simtă „acasă” în lucrarea la care Domnul i-a chemat (Pavel), în procesul echipării pentru lucrarea lui Dumnezeu (Apolo) şi în procesul edificării spirituale a bisericii Domnului (bisericile locale). „A fi acasă” presupune mai mult decât un cadru spaţio-temporar. Acuila şi Priscila au oferit în slujirea lor un mediu familial, o stare de spirit, sufletească şi mentală benefice lucrării lui Dumnezeu pe care oamenii Săi le-au îndeplinit, prin diverse moduri în această lume.

Toate acestea ne arată cât de importantă este familia, cât de important este cadrul familial pentru Biserica lui Cristos. Nu ştim decât foarte puţine despre Acuila şi Priscila, doar că a fost o familie apropiată lui Pavel, oamenilor lui Dumnezeu şi bisericii locale adunate în casa lor. Dar în ziua veşniciei, a judecăţii Sale, se va vedea că o mare contribuţie din lucrarea lui Pavel, din edificarea şi lucrarea oamenilor lui Dumnezeu, din viaţa şi slujirea bisericilor locale, se datorează cadrului familial oferit de Acuila şi Priscila. Pentru ce oare au mulţumit lui Dumnezeu toate bisericile dintre neamuri (Rom. 16:3-4)? Nu ştim decât foarte puţin. Dar sunt contribuţii în slujirea lui Dumnezeu ( ca cele ale familiei lui Acuila şi Priscila) care nu se pot cuantifica în termeni omeneşti. Va veni veşnicia care le va arăta în toată valoarea lor.

Ceea ce, personal, învăţ de la Acuila şi Priscila este faptul că există slujire a lui Dumnezeu care se manifestă într-un plan ascuns. Pavel spune despre sine că, prin harul lui Dumnezeu, el a lucrat mai mult decât toţi (1 Cor. 15:10). Într-adevăr, lucrarea sa este impunătoare (vezi marea lui contribuţie în lucrarea lui Dumnezeu arătată în Noul Testament). Dar el se referă la lucrările vizibile în perceperea noastră pe pământ; la vârful aisbergului care pluteşte în ocean. Acest „vârf” al lui Pavel este mare. Dar pentru orice slujire a oamenilor lui Dumnezeu înaintea Lui, există partea nevăzută, din apă, a aisbergului. Lucrarea lui Acuila şi Priscila inaintea lui Dumnezeu pare mică, pentru că vârful văzut a lucrării lor este destul de mic (consemnată în 17 versete din NT). Dar oare cât este partea nevăzută a lucrării lor, pe care numai Dumnezeu o poate vedea şi care poate fi doar simţită acum? În veşnicie se va vedea partea nevăzută a lucrării lor. Pentru că a oferi un cadru familial este ceva extrem de greu de cuantificat pe pământ. Noi ca oameni avem tendinţa să ne implicăm în lucrări care „se văd” şi care atrag apreciere omenească. Desconsiderăm, sau apreciem într-un mod necorespunzător, lucrarea care se manifestă cu precădere în planurile ascunse. Ne este greu să ne implicăm în slujiri ca cele ale familiei lui Acuila şi Priscila, ca cele ale mamelor care cresc copii, ca cele similare lucrării lui Andrei – fratele lui Simon Petru, Barnaba, oameni care au lansat pe alţii în lucrarea lui Dumnezeu, ca cele ale Mariei din Betania care l-a uns pe Domnul Isus Cristos, Ana – mama lui Samuel, etc. De ce? Pentru că, privind la ceea ce este vizibil în slujirea lor, pare ceva mic şi neînsemnat, fără valoare în ochii noştri ca oameni. Ceea ce este demn de apreciat la aceşti oameni este faptul că ei s-au implicat într-o slujire care este văzută în adevărata ei dimensiune doar de Dumnezeu. Nu înseamnă că doar asemenea lucrări sunt demne de apreciat înaintea Domnului. Noi trebuie să facem lucrarea la care Domnul ne-a chemat. Dar noi trebuie să acordăm prioritate părţii nevăzute (în ochii oamenilor) a slujirii şi lucrării noastre, şi apoi părţii vizibile. Dacă vom face aşa atunci mulţumirea care este adusă de credincioşi înaintea Domnului, pentru lucrarea şi slujirea noastră, va căpăta binecuvântarea şi răsplătirea pe care numai Dumnezeu le poate da.

EPAFRAS – UN OM DEDICAT

MATURIZĂRII SPIRITUALE A SFINŢILOR

Coloseni 1:1-8; 4:12-13; Filimon 23

Despre Epafras se vorbeşte doar în 4 versete din Scriptură (Colos. 1:7-8; 4:12-13). Foarte puţin. Putem însă să ne facem o imagine destul de bună despre el din afirmaţiile acestor versete; şi putem spune, de asemenea, că în pasajele menţionate descoperim un om care într-adevăr L-a slujit pe Domnul Isus Cristos după voia Lui, iar caracterul său a dovedit o inimă de slujitor. Epafras a fost „un credincios slujitor al lui Cristos pentru voi (sfinţii din Bisericile din Colose, Laodiceea şi Hierapolis)” (Col. 1:7; 4:13). De asemenea el s-a implicat într-o lucrare specifică, dar de mare amploare în bisericile amintite – maturizarea (desăvârşirea) spirituală a credincioşilor. Epafras a înţeles foarte bine scopul pe care Îl are Dumnezeu cu cei credincioşi, scop pe care şi Pavel l-a urmărit în toată lucrarea lui (vezi Rom. 8:28-30; Efes. 4:11-16; Col. 1:28-29) – desăvârşirea spirituală a credincioşilor (a bisericii lui Cristos); ajungerea lor la maturitate, adică asemenea Domnului Isus Cristos în toate lucrurile.

Epafras – retrospectivă a vieţii şi lucrării lui

Numele „Epafras” este forma contractată a lui „Epafrodit” (încântător). Epafras nu trebuie confundat cu Epafrodit (care a fost membru în biserica din Filipi – Filip. 2:25; 4:18). Epafras era din Colose; posibil ca el să fi fost convertit prin predicarea lui Pavel. În timp ce Pavel era în Efes, în a 3-a călătorie misionară (Fap. 19:10), Epafras a devenit reprezentantul lui Pavel în lucrarea de evanghelizare din toată Asia, aşa că el (Epafras) a evanghelizat oraşele Colose (Col. 1:7), Laodicea şi Hierapolis (Col. 4:12-13), oraşe învecinate şi care se aflau în Valea Lycus (aprox. 160 Km de Efes). Putem spune că Epafras a fost întemeietorul bisericilor din Colose, Laodicea şi Hierapolis. Pavel era, din Efes, coordonatorul întregii lucrări de evanghelizare din Asia. Epafras era cu Pavel (în detenţia lui de la Roma) atunci când el a scris epistola către Colose (Col. 1:7-8; 4:12-13; Filim. 23). Epafras l-a vizitat pe Pavel în Roma şi, în baza raportului său privind situaţia spirituală a bisericilor din Valea Lycus cât şi a condiţiilor acestora, Pavel a scris epistola către Coloseni (Col. 1:7-9). Pentru că apare şi Aristarh (Col. 4:10), aceasta înseamnă probabil că Epafras şi Aristarh au făcut cu schimbul serviciul de a împărţi voluntar întemniţarea lui Pavel.

Epafras a fost foarte apreciat de Pavel în lucrarea pe care o făcea (vezi termenii folosiţi de Pavel la adresa lui Epafras: „preaiubitul nostru tovarăş de slujbă”, „credincios slujitor al lui Cristos pentru voi” – Col. 1:7; „rob al lui Cristos” – Col. 4:12; „tovarăşul meu de temniţă în Cristos Isus” – Filimon 23; vezi de asemenea şi aprecierile pozitive despre lucrarea lui: „totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că are o mare râvnă pentru voi...” – Col. 4:12-13). Epafras este demn de admirat în felul în care el se implică în maturizarea spirituală a credincioşilor din bisericile lui Cristos. Nu a fost suficient pentru el să predice Evanghelia celor din Colose, Laodicea şi Hierapolis, pentru ca oamenii să fie convertiţi doar; el s-a implicat şi în creşterea spirituală a lor, luptându-se în rugăciunile sale, apelând la apostolul Pavel, lucrând cu mare râvnă pentru ca toţi credincioşii care au primit Evanghelia să ajungă să stea cu perseverenţă desăvârşiţi şi deplin convinşi în voia lui Dumnezeu. Epafras l-a înţeles bine pe Pavel şi lucrarea lui şi a căutat să facă acelaşi lucru, desigur la nivelul lui (vezi scopul şi lucrarea lui Pavel în Col. 1:28-2:3).

Ne vom uita la Epafras căutând să înţelegem de ce el a fost atât de apreciat de Domnul, prin Pavel, în slujirea lui. Vom privi la:

Lucrarea lui Epafras
Lupta lui Epafras
- Obiectivul luptei – maturizarea (desăvârşirea) sfinţilor (4:12). Este foarte clar că este un obiectiv extrem de îndrăzneţ. Dacă analizăm v.12 înţelegem că Epafras nu s-a luptat în rugăciuni pentru obiective neînsemnate, superficiale, sau pământeşti. Tendinţa noastră este ca să fim foarte satisfăcuţi doar de bunăvoinţa pe care o arată cineva faţă de auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ne comportăm de multe ori ca şi cum lucrurile sunt deja rezolvate pentru omul respectiv, în ceea ce priveşte mântuirea Lui. Sau, ne situăm în cealaltă extremă a unei capitulări totale, atunci când vedem că cineva are probleme spirituale. De asemenea ne rugăm doar pentru ca Domnul să ridice pe cineva dintr-o stare foarte rea şi suntem mulţumiţi că acesta ajunge să biruiască un anumit păcat, beţia sau tutunul, sau alt obicei rău. Ne oprim din demersul nostru în rugăciune pentru acea persoană. Epafras se lupta totdeauna pentru desăvârşirea fiecăruia dintre sfinţi (vezi şi 1:28). Cuvintele din 4:12 sunt edificatoare: „desăvârşiţi” (s-a arătat că unul din sensurile acestui concept este „atingerea celor mai înalte standarde spirituale, cele ale lui Dumnezeu”); „deplin încredinţaţi” (o edificare, echipare deplină, nu superficială); „să stăruiţi în voia lui Dumnezeu” (nu doar să se afle în voia lui Dumnezeu, ci să persevereze, să rămână până la capăt în această voie). Toate acestea ne arată că Epafras nu s-a mulţumit cu puţin în viaţa spirituală şi în slujirea lui în Biserică. El a ştiut că acesta este obiectivul lui Dumnezeu (desăvârşirea sfinţilor – Efes. 4:11-16; Rom. 8:28-30) şi acesta a devenit obiectivul slujirii sale.
- Mijloacele luptei – rugăciuni către Dumnezeu. Epafras a fost conştient că s-a angajat la o luptă în care ca om era din start terminat. Numai Dumnezeu putea da izbândă în această luptă. Noi trebuie să învăţăm câteva lecţii cu privire la viaţa noastră cu Dumnezeu. Mântuirea înseamnă mult mai mult decât eliberare de păcat. Mântuirea înseamnă răscumpărarea noastră din păcat şi din starea în care ne-a adus păcatul, şi readucerea noastră la statutul şi condiţia pe care Dumnezeu a planificat-o pentru noi. Planul final al lui Dumnezeu este (desigur sunt multe formulări scripturale ale acestuia, dar ne rezumăm doar la o formulare despre care am putea spune că este finalul finalurilor) ca „Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Cor. 15:28). Mântuirea, în Biblie, este o aducere a sfinţilor la acest statut. Atunci va începe veşnicia glorioasă. Dumnezeu nu a planificat mai puţin de aceasta. De aceea, ar fi sinucidere curată să ne angajăm în lupta aceasta doar cu toate resursele noastre. De aceea noi trebuie să luptăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Epafras a înţeles acest lucru şi apare în NT ca unul care „totdeauna” se luptă pentru desăvârşirea sfinţilor în rugăciunile lui.
- Intensitatea luptei. Apare aici un element ciudat, am putea spune. Rugăciunile oamenilor lui Dumnezeu, ca şi ale lui Epafras, sunt de fapt „lupte în rugăciune”. Cu cine oare se lupta el în rugăciune? De ce rugăciunea intensă, adevărată, devine o luptă? Ce anume dă acea intensitate rugăciunii, de o face o luptă? Este vorba de duşmani care se opun obiectivului lui Dumnezeu? Care sunt aceştia? Poate cel mai bun exemplu pe care putem să-l folosim, pentru a înţelege lupta în rugăciune, este lupta lui Iacov cu Dumnezeu. Iacov, a ajuns, înapoi în Canaan, după o perioadă de 20 de ani. Urma să se întâlnească cu fratele lui, Esau, care avea intenţii criminale. În acea situaţie, disperată pentru el, se roagă lui Dumnezeu într-o noapte (Gen. 32:24-32). În acea noapte rugăciunea lui Iacov a devenit o luptă cu Dumnezeu, în care Dumnezeu îl binecuvintează, îi schimbă numele în Israel şi de asemenea El îl loveşte pe Iacov, ca semn al binecuvântării Sale. Ceea ce este ciudat este faptul că în acea luptă a lui Iacov cu Îngerul Domnului (cu Domnul de fapt), Domnul pare greu de convins în a-i răspunde lui Iacov, Iacov este extrem de insistent în cererea lui faţă de Dumnezeu, dar în final, Domnul pare biruit de Iacov (chiar El Însuşi spune: „te vei chema Israel – Cel ce luptă cu Dumnezeu – ; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai fost biruitor” – v. 28); totuşi Domnul îl loveşte pe Iacov încât îl scoate, am putea spune, din luptă; îl imobilizează. Cine pe cine de fapt a biruit? Ciudăţenia constă în faptul că Dumnezeu nu poate fi determinat de nici un om să facă ceea ce El nu vrea să facă. Dacă totuşi Domnul răspunde rugăciunilor, este pentru că El vrea să facă asta, după buna plăcere a voii Sale, nu că este obligat să o facă. Totuşi Domnul spune despre Iacov: „ai luptat cu Dumnezeu...şi ai fost biruitor” (v. 28). Trebuie însă înţeles că lupta în rugăciune se dă pe un front spiritual, invizibil pentru ochii fizici. Ceea ce se vede nu este ceea ce în realitate este: aşa şi cu Iacov. În momentul (punctul) rugăciunii lui Iacov, s-au intersectat două voinţe, două moduri de a gândi: a lui Dumnezeu şi a lui Iacov. Iacov a fost un înşelător (Gen. 27:35-36). El a gândit toată viaţa (până la momentul rugăciunii sale – momentul schimbării numelui său în „Israel”) că este un descurcăreţ. Este suficient să înşele, să facă planuri pentru ca să obţină binecuvântările lui Dumnezeu. Chiar şi în relaţie cu Dumnezeu el se comporta ca unul care credea că trebuie să facă el însuşi ceva ca Domnul să-l binecuvinteze. De aceea el pledează ca unul care se agaţă de Dumnezeu pentru a obţine ceva de la El. Aceasta a fost atitudinea lui Iacov (o atitudine a cărnii). Iacov îşi dorea însă cu ardoare binecuvântarea lui Dumnezeu. Aceasta l-a diferenţiat pe el de fratele lui, Esau (Gen. 25:32-33; Evr. 12:16-17). Dumnezeu, pe de altă parte, a dorit dintotdeauna ca să-l binecuvinteze pe Iacov (Rom. 9:10-13). A arătat-o înainte de naşterea lui, apoi când era fugar Domnul i s-a arătat şi i-a promis binecuvântarea, deşi ar fi trebuit să-l pedepsească pentru ce făcuse înainte. la Laban Domnul a fost cu El (chiar Iacov a recunoscut aceasta – Gen. 31), şi, deşi Domnul l-a pedepsit serios, totuşi nu a luat binecuvântarea de la el. Iacov a ajuns, în Gen. 32, în punctul în care şi-a dat seama că este total încapabil să mai facă faţă confruntării cu Esau. Îşi dădea seama că dacă Dumnezeu nu intervine, atunci el este pierdut. Dacă citim cu atenţie rugăciunea lui din Ge. 32:9-12, şi studiem tot cap. 32, ne dăm seama că Iacov se ruga ca unul care nu are altă şansă decât intervenţia plină de har şi îndurare a lui Dumnezeu. El mizează pe Dumnezeu care i-a promis că-l va binecuvânta. Putem spune că Dumnezeu l-a adus pe Iacov în punctul în care el se vedea un nimic şi trebuia să se roage înaintea Domnului ca înaintea Aceluia care, doar dacă El vrea, ar putea să-l salveze. Confruntarea, în rugăciune, a fost, de fapt, între tendinţa carnală a lui Iacov de a obţine ceva de la Domnul prin meritele sau demersurile sale proprii şi dorinţa dintotdeauna a Domnului de a-l binecuvânta. Dar în acelaşi timp, Domnul l-a făcut pe Iacov să cadă în genunchi înaintea Domnului (în rugăciune) şi să se comporte ca un disperat. Lupta lui Iacov a fost, putem spune, una plăcută Domnului pentru că ea era manifestarea celui care nu vede altă şansă de izbândă decât Dumnezeu Însuşi. De aceea Domnul i-a spus: „ai fost biruitor” (32:28). Domnul este „biruit” în sensul că El se lasă (aşa vrea El) cucerit de o inimă zdrobită şi care-şi recunoaşte nimicnicia înaintea Lui, pentru ca să-L vadă pe Domnul în toată gloria Sa (Is. 57:15; Ps. 51). De altminteri lovitura pe care Domnul i-a dat-o lui Iacov, şi care l-a făcut să şchiopăteze, a fost semnul că Iacov a înţeles că Domnul vrea să-L binecuvinteze, înainte ca el să merite aceasta. A fost pentru Iacov o lovitură în carne, ca şi ţepuşul lui Pavel – în carne (2 Cor. 12:7-10), dar o lovitură (un ţepuş) care îi îndrepta atenţia spre harul lui Dumnezeu, nu spre ceea ce putea el. În concluzie, lupta în rugăciune se dă pe frontul invizibil al luptei dintre carnea noastră, care se opune Duhului lui Dumnezeu, şi care vrea să-şi câştige ea merite personale, şi dorinţa şi puterea lui Dumnezeu de a-Şi împlini lucrarea în care noi suntem angajaţi. Rugăciunea este terenul luptei, pentru că în rugăciune ajungem să ne vedem în totalitate nevrednicia noastră şi aceasta ne face să depindem în totalitate de Dumnezeu, de harul şi puterea Lui. Epafras a înţeles să lupte, pentru desăvârşirea credincioşilor, în rugăciune, un teren extrem de incomod pentru carne (ţepuşul Domnului este mult mai evident şi mai nesuferit pe terenul rugăciunii, dar mult mai edificator pentru harul lui Dumnezeu), dar extrem de reconfortant pentru duhul nostru din cauza manifestării harului lui Dumnezeu. Dar nu este vorba aici doar de Epafras, cel care se lupta în rugăciune. El se lupta „pentru voi (sfinţii din biserici)”. Trebuie să avem în vedere că lupta avea drept obiectiv şi lupta contra mentalităţii colosenilor (cu ereziile lor – cap. 2). Daniel s-a rugat Domnului şi Domnul l-a ascultat (vezi Dan. 10). Dar răspunsul Domnului la rugăciunea lui a întârziat din cauza unei opoziţii spirituale puternice (se vorbeşte despre căpetenia împărăţiei Persiei care s-a împotrivit 21 de zile îngerului care venea cu răspunsul de la Domnul pentru Daniel – v. 12-13). Lupta se dă în plan spiritual şi în acest plan sunt forţe spirituale care se opun adevărului lui Dumnezeu şi desăvârşirii sfinţilor. Epafras, deci, s-a angajat într-o slujire care presupunea ducerea unei lupte extraordinar de puternice în plan spiritual, şi care cerea arme spirituale (vezi Efes. 6:10-20). Intensitatea luptei spirituale este extraordinar de mare când este vorba de a ne implica în desăvârşirea sfinţilor. Pavel ne arată acest lucru în Col. 1:28-2:3. El spune că lucrarea de a înfăţişa pe orice om „desăvârşit în Cristos” i-a cerut o angajare şi o implicare supraomeneşti. De aceea el a lucrat şi s-a luptat „după lucrarea puterii Lui (Cristos Domnul), care lucrează cu tărie în mine (Pavel)” (1:29). El, de asemenea, le arată celor din Colose, dimensiunea luptei spirituale în care s-a angajat pentru ca ei să se bucure de toate „bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (2:1-3). Pavel vorbeşte despre faptul că el, în trupul lui, împlinea „ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul Lui, care este Biserica” (1:24). Desigur, nu este vorba aici despre mântuirea sfinţilor din Colose prin suferinţele lui Pavel (toţi sfinţii sunt mântuiţi doar prin jerfa lui Cristos). Dar Pavel vorbeşte despre acele suferinţe prin care revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu a fost transmisă de Duhul Sfânt (completată pentru a fi întregită) prin apostoli, în special prin apostolul Pavel (vezi Col. 1:25; Efes. 3:2-11). Numai descoperirea cuvântului adevărului complet al lui Dumnezeu (întrupat prin Cristos şi jertfa Sa) a necesitat o implicare (cea a lui Pavel) specială şi suferinţe excepţionale (desigur nu comparabile cu cele ale lui Cristos, care sunt unice). Când Pavel a spus: „Pe El îl propovăduim noi...ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Cristos Isus” (Col. 1:28), el a spus-o cu conştiinţa prezenţei ghilotinei suferinţelor deasupra capului lui, suferinţe care l-au urmărit toată viaţa în lucrarea aceasta. Toate acestea ne arată că lucrarea care este săvârşită în vederea ajungerii la desăvârşire a sfinţilor Domnului, a Bisericii lui Cristos, este lucrarea cea mai extraordinară, cea mai complexă, cea mai dificilă, cea mai dureroasă şi cea mai solicitantă; dar şi cea mai importantă, în care se poate implica cineva. De aceea este nevoie de luptă în rugăciune a tuturor credincioşilor pe toate fronturile. Aceasta ne va cere costuri imense, dar ne va aduce şi binecuvântări uriaşe. Epafras a ştiut ca totdeauna să se lupte în rugăciunile sale pentru acest măreţ obiectiv al lui Dumnezeu.
Râvna lui Epafras
- Înainte de orice, Epafras este descris ca „un credincios slujitor al lui Cristos pentru voi” (1:7), „un rob al lui Cristos” (4:12). Înainte de a fi prezentat Epafras ca un om dedicat credincioşilor din Colose şi din celelalte două din vecinătate, el este prezentat ca un om total dedicat Domnului Isus Cristos, desigur lui Dumnezeu. Aceasta are o mare importanţă. De-a lugul istoriei au existat mulţi oameni dedicaţi unor cauze nobile, oamenilor. Dar opera lor pentru oameni a fost una la nivelul aspiraţiilor lor limitate la nivelul pământesc. Când vorbim însă despre dedicarea unora faţă de Dumnezeu, faţă de Cristos, atunci opera lor pentru oameni este imens mai mare; este la nivelul aspiraţiilor veşnice ale oamenilor. Domnul Isus a făcut în totul voia Tatălul (Ioan 6:38-39), şi a făcut-o de multe ori dezamăgind aşteptările multora. Dar în acest fel, Domnul Isus Cristos a putut aduce mântuire desăvârşită şi viaţă veşnică tuturor celor care cred în El. Epafras a fost atras de dragostea lui Cristos şi constrâns de ea (2 Cor. 5:14-15), pentru a se dedica Domnului în totul. Iată, deci, sursa râvnei mari a lui Epafras.
- Epafras a avut râvnă pentru credincioşii pe care îi păstorea. El a fost dedicat total lui Cristos, astfel că râvna lui s-a răsfrânt şi asupra credincioşilor lui Cristos. Este extraordinar ca un păstor să iubească turma Domnului Isus Cristos. Epafras se simţea legat de credincioşi şi îi iubea cu o totală dăruire. Nu putem face lucruri mari pentru Biserica Domnului dacă nu-i iubim, aşa cum Domnul i-a iubit pe ai Lui. Epafras şi-a arătat râvna lui pentru ei prin faptul că a acceptat să se implice într-o lucrare pentru ei care îi cerea jertfă – maturizarea sfinţilor. Citind cuvintele lui Pavel (Col. 1:1-8; 4:12-13) descoperim că Epafras, deşi era cu siguranţă afectat de ereziile din Colose, totuşi vorbeşte aşa de frumos despre ei, despre cum Domnul a lucrat şi lucrează în viaţa lor. Epafras avea o mare râvnă pentru toţi credincioşii.
- Epafras a avut o mare râvnă pentru lucrarea la care Domnul l-a chemat: păstorirea sfinţilor în vederea desăvârşirii spirituale a lor. Din atitudinea pe care o descoperim la el înţelegem râvna lui extraordinară pentru ca toţi credincioşii să ajungă la desăvârşire. El s-a luptat în rugăciunile sale pentru aceasta. Lucrarea aceasta şi, desigur, anticiparea finalului ei – desăvârşirea sfinţilor (glorificarea lor), i-a captat în totul fiinţa lui Epafras; aşa că el a considerat că merită să intre în această dificilă şi periculoasă lucrare (vezi Evr. 12:1-3). Iată deci, secretul râvnei lui.

Putem spune că Epafras a îndeplinit o lucrare de evanghelist, dar şi o lucrare de păstorire a bisericilor înfiinţate. Lucrarea lui a însemnat propovăduirea Evangheliei, învăţarea Cuvântului lui Dumnezeu (Col. 1:5-7) şi edificarea credincioşilor în voia lui Dumnezeu în vederea desăvârşirii lor spirituale (4:12). Epafras, atunci când a predicat Evanghelia lui Cristos, a înţeles că trebuie să ducă lucrarea începută până la capăt – desăvârşirea sfinţilor. Astfel el a înţeles scopul lucrării pastorale, scop enunţat de Pavel pentru lucrarea lui proprie: „Pe El (Cristos) Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Cristos Isus” (Col. 1:28).

Pentru a înţelege conceptul „desăvârşirii” sfinţilor trebuie să analizăm mai întâi cuvintele folosite de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a defini acest concept. În Noul Testament sunt 4 familii de cuvinte care exprimă conceptul desăvârşirii (aceste familii acoperă şi sensul „desăvârşirii” din Vechiul Testament, şi chiar îl îmbogăţeşte). Acestea sunt:

În concluzie, aspectele esenţiale ale „desăvârşirii” în NT, redate prin terminologia folosită sunt următoarele:

Maturitate – deplină dezvoltare în asemănarea cu Cristos; ajungerea tuturor sfinţilor „la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos” (Rom. 8:29; Efes. 4:13);
Plinătate – a sfinţilor, cât şi a trupului lui Cristos cu toate virtuţile şi excelenţele lui Cristos, cu întreaga Sa Persoană. Toată plinătatea Dumnezeirii este în Cristos şi Biserica este plinătatea lui Cristos (Efes. 1:22-23; 4:13-16; Col. 1:19; 2:9-10).
Adecvare – echipare deplin adecvată (restaurare, echipare, pregătire) pentru orice lucrare a lui Dumnezeu. Toţi sfinţii trebuie echipaţi pentru ca Biserica Lui să fie zidită şi pregătită în vederea locuirii în ea a lui Dumnezeu Însuşi, ca într-o locuinţă adecvată pentru El Însuşi (Efes. 2:21-22; 4:12)
Puritate – curăţirea deplină a tuturor sfinţilor de orice necurăţie, vinovăţie, păcat, de orice lucru nepotrivit, prin procesul de sfinţire în care Dumnezeu ne-a aşezat, ca astfel Biserica să fie înfăţişată absolut desăvârşită înaintea lui Cristos, la revenirea Lui în glorie (Efes. 5:25-27; 1 Tes. 5:23)

Desăvârşirea se aplică vieţii fiecărui sfânt din Biserică, dar şi la Biserică ca întreg. Ea va fi realizată pe deplin la revenirea în glorie a lui Cristos, deşi, în ceea ce priveşte statutul prezent, toţi sfinţii sunt deja desăvârşiţi în Cristos.

Înţelegând care este sensul biblic al desăvârşirii spirituale, ne întrebăm cum s-a implicat Epafras în realizarea acestei desăvârşiri în bisericile pe care le-a păstorit (din Colose, Laodicea şi Hierapolis). Trebuie să cunoaştem bine elementele procesului de desăvârşire şi cum se realizează ele.

După ce am analizat elementele procesului desăvârşirii, găsit în expunerea din epistola către Coloseni, încercăm să înţelegem ce a făcut Epafras efectiv pentru ca biserica din Colose să înainteze în procesul desăvârşirii.

Epafras a predicat Evanghelia biblică, punând o bază sănătoasă pentru credincioşi. Prin predicare şi învăţare (vezi 1:5-7), el a clarificat şi a întipărit în modul de trăire a sfinţilor credinţa în Cristos Isus, dragostea în Duhul Sfânt faţă de toţi sfinţii şi nădejdea care îi aşteaptă în ceruri, conform cuvântul adevărului Evangheliei (1:4-8). Predicarea înseamnă proclamarea şi expunerea cu autoritate de la Dumnezeu a cuvântului lui Dumnezeu, a cuvântului Evangheliei. Învăţarea (1:7) poate însemna explicarea adevărurilor Cuvântului într-un mod sistematic în faţa întregii adunări, sau în grupuri de credincioşi (în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale vieţii creştine: credinţa, dragostea şi nădejdea); dar înseamnă şi sfătuirea (1:28) care înseamnă o învăţare personală, de la om la om, în care fiecare este edificat în Cuvântul lui Cristos conform nevoilor personale, al specificului personal al fiecărui credincios. Desigur predicare, învăţare şi sfătuire nu înseamnă doar predici, cursuri biblice, servicii divine în care acestea se desfăşoară. Înseamnă mai mult decât aceasta. Înseamnă relaţii de părtăşie şi slujire, relaţii în care păstorul şi credincioşii interacţionează între ei în cadrul vieţii de fiecare zi şi a slujirii fiecăruia, iar acestea devin cadrul în care se administrează învăţătura biblică.
Epafras, atunci când a fost confruntat cu ereziile din Colose, şi când el personal nu putea face faţă acestora, îl contactează pe Pavel şi-i expune lui problema. Pavel, cu autoritatea lui de apostol, scrie epistola către Coloseni în care tratează problema şi dă direcţii bisericii despre cum să rezolve problema ereziilor şi cum să meargă pe drumul desăvârşirii. Epafras vine şi aduce această epistolă în mijlocul Bisericii (4:16). Am putea spune că Epafras a adus în mijlocul bisericii din Colose învăţătura apostolică şi apoi a administrat-o credincioşilor din biserică. Soluţia pentru creşterea spre desăvârşire este Cristos şi Cuvântul Lui („dreptarul învăţăturilor sănătoase” – 2 Tim. 1:13; „învăţătura care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” – Iuda 3; „învăţătura apostolică” – 2 Tim. 1:11; „tot planul lui Dumnezeu” – Fap. 20:26-27; „taina lui Dumnezeu Tatăl, adică Cristos” – Col.2:2). Evanghelia mântuirii, taina lui Dumnezeu (Cristos), nu este o veste bună simplistă. Ea este un mesaj adânc (vezi 1 Cor. 2:6-16), al lui Dumnezeu, şi care poate fi înţeles şi asimilat doar prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, de cei care sunt duhovniceşti. Acest mesaj, care ne pune în legătură cu Cristos (în care sunt toate comorile înţelepciunii lui Dumnezeu – Col. 2:2-3) ne asigură desăvârşirea spirituală. Pentru aceasta este nevoie de edificarea fiecăruia în toată înţelepciunea lui Dumnezeu (Col. 1:28). Epafras, desigur, s-a implicat în acest proces. Pavel spune că el „totdeauna se luptă pentru voi..., pentru ca desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu” (4:12). Epafras, călăuzit de Duhul Sfânt, ţinând cont de obiectivele ajungerii spre desăvârşire, desigur a fost călăuzit de un plan prin care credincioşii erau edificaţi, prin lucrarea lui, în vederea desăvârşirii spirituale.
Epafras, în tot acest proces, s-a luptat în rugăciune către Dumnezeu pentru desăvârşirea spirituală a celor din Colose şi a celor din celelalte 2 biserici din valea Lycus (4:12-13). Cu siguranţă, el îi aducea în rugăciune înaintea Domnului pe toţi credincioşii şi problemele lor; a adus desigur în rugăciune şi problema ereziilor din Colose. Tot ce ţinea de procesul de maturizare a sfinţilor, a devenit subiect de rugăciune şi de post, chiar, pentru Epafras.

În acest fel, Epafras a fost omul care s-a implicat în creşterea spre desăvârşire a credincioşilor din Bisericile pe care le păstorea şi, în acest fel, desigur, a avut succes în demersurile sale, pentru că Dumnezeu era la lucru în desăvârşirea sfinţilor (Filip. 1:6).

Despre Epafras se spune că el „totdeauna se luptă pentru voi (cei din Colos, Laodicea şi Hierapolis) în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu” (4:12). Lupta în rugăciune pentru un obiectiv aşa de extraordinar este un concept, se pare, uitat de păstorii şi slujitorii bisericii Domnului în ziua de astăzi. Am ajuns să considerăm lucrarea lui Dumnezeu ca şi o meserie care nu ne cere o mare implicare din partea noastră. Şi, de aceea, rezultatele se văd în statura spirituală, de multe ori extrem de scăzută, a sfinţilor Domnului. Cred că trebuie să ne întoarcem la acest concept prăfuit de vremuri al „luptei în rugăciune pentru cauzele mari ale lui Dumnezeu”, dacă vrem să ne bucurăm de binecuvântări mari din partea lui Dumnezeu. Sunt câteva lucruri pe care le putem descoperi în lupta lui Epafras.

Epafras a avut şi o mare râvnă pentru credincioşii pe care i-a păstorit (cei din Colose, Laodicea şi Hierapolis) (Col. 4:13). Râvna este ceea ce motivează pe cineva să facă un anume lucru. Râvna lui Epafras l-a făcut să-şi dorească să-i slujească pe credincioşi şi să accepte preţul foarte ridicat al slujirii acestora, pentru ca ei să crească spre maturitate spirituală. Fără râvnă, orice activitate devine un calvar. Te face să te simţi în închisoare. Te poate stoarce de orice vlagă. Dar când ai râvnă pentru ceva, ai de fapt motivaţie să faci acel lucru, oricât de greu ar putea fi. Când este vorba însă despre lucrarea care duce la desăvârşirea spirituală a sfinţilor, râvna trebuie să fie una excepţională. Pavel însuşi apreciază că Epafras avea o mare râvnă. Pavel nu a fost un oarecare; el ştia ce spune. Ce dă această râvnă?

Concluzii

Epafras apare meteoric în NT (doar în 4 versete). Dar apare ca o lumină strălucitoare.

Epafras a fost, deci, un slujitor al lui Dumnezeu de la care putem învăţa foarte multe lucruri pentru slujirea noastră.

AMIN.

Pastor Ghita Marian

ALTE ARTICOLE

VALOAREA ADEVĂRULUI, Păstor Ion Damian ANTIDOT PENTRU MANIPULARE, Păstor Viorel Iuga CONFIRMARE, Păstor Viorel Iuga LOIALI LUI DUMNEZEU, pastor Ion Damian DECLARAȚIE DE NE/CREDINȚĂ, pastor Viorel Iuga ABONAMENTUL LA REVISTA FARUL CREȘTIN, ANUL 2022 DUMNEZEU, SINGURA NOASTRĂ SPERANȚĂ, Păstor Ovidiu Drăgan HAR ȘI BUCURIE LA ÎNCEPUT DE DECEMBRIE, Diacon Ovidiu Martin MESAJUL ZĂPEZII, Păstor Vasi Duma CARACTERUL CREȘTIN, Pastor Ion Damian + Mai multe articole

​PORTRETUL ADEVĂRATULUI SLUJITOR - Pastor Ghiță Marian​

ALTE ARTICOLE

PORTRETUL ADEVĂRATULUI SLUJITOR - Pastor Ghiță Marian