LUMINA CARE ADUCE SPERANȚĂ

Pictorul olandez Rembradt van Rijn a finalizat în anul 1646 două tablouri foarte asemănătoare care surprind scena nașterii lui Cristos. Cel dintâi a fost pictat între 1632-1646 pentru prinţul Frederick de Orange, șeful casei regale a Republicii Olandeze din vremea aceea, și este expus la Muzeul din Munchen, iar cel de-al doilea este expus la Galeria Naţională din Londra. Ambele picturi sunt întunecate, pentru că scena surprinsă de Rembrandt se petrece noaptea. Dacă vrei să o vezi bine, trebuie să o privești cu mare atenţie. În centru este Pruncul divin, iar Maria și Iosif sunt în apropierea Lui. Păstorii sunt adunaţi în jurul Copilașului, privindu-L cu atenţie și cu o atitudine de adorare. Într-unul dintre tablouri, în partea dreaptă sunt mai multe lemne ce formează semnele câtorva cruci, iar în celălalt este un cocoș pe o grindă. Bineînţeles, simbolurile fac trimitere la trădarea și pătimirea de care a avut parte Fiul lui Dumnezeu mai târziu, însă ambele tablouri transmit ideea că, de la nașterea Sa, Cristos a trăit în umbra crucii, a jertfei de pe Dealul Golgota. Și iată un gând care n-ar trebui să ne scape de aceste sărbători: chiar și în mijlocul bucurie trebuie să ne amintim că Isus S-a născut să moară. Ieslea a fost începutul unui drum pământesc ce avea să se termine la cruce. Dar cel mai semnificativ detaliu din pictura lui Rembrand este lumina. Spre deosebire de pictorii renascentiști, Rembrand nu L-a pictat pe Pruncul Isus ca pe un înger cu o aureolă deasupra capului, peste care se revarsă o rază de lumină din cer, ci ca pe un copilaș, asemenea tuturor copiilor care se nasc pe Pământ, iar lumina nu vine de sus spre Prunc, ci vine din El. Acesta a fost modul lui Rembrand de a spune că toată lumina și speranţa de care avem nevoie vine din Isus, care luminează întunericul nostru. Isus este Mântuitorul de care avem nevoie. Este lumina de care avem nevoie. Isus Este speranţa de care avem nevoie. Ne bucurăm și așteptăm în fiecare an cu aceeași fascinaţie sărbătoarea Întrupării Domnului Isus, dar aceasta ţine câteva zile și apoi intrăm într-un nou an cu bunele și relele lui, cu bucuriile și întristările inerente vieţii de zi cu zi. Însă, aș vrea să vă îndrept atenţia spre o speranţă care ţine mai mult de o zi sau o săptămână, care durează, de fapt, până la moarte.  În urmă cu câţiva ani am participat la o conferinţă în Budapesta, într-o arenă sportivă cu vreo 15.000 de oameni. La sfârșitul conferinţei a avut loc un concert susţinut de un cântăreţ jamaican născut în Kingston. Unul dintre cele mai cunoscute cântece ale acestuia se numește „Hope” („Speranţă”) și transmite povestea anilor timpurii ai vieţii autorului petrecuţi alături de o familie numeroasă, într-o casă ce a avea o singură cameră. Mama lui muncea din greu să-și întreţină copiii și să-i poată ţine la școală. Într-una dintre strofele cântecului mama lui îi spune: Fiul meu, vor veni clipe când valurile vor fi mari Și barca vieţii tale se va lovi de stânci; Poţi să plângi, dar să nu renunţi niciodată! Speranţa că nu vei renunţa, mă face să rezist. Speranţa aceasta mă face să continui. DEX-ul definește „speranţa” ca fiind „o atitudine optimistă, un sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acţiuni, în realizarea unei dorinţe”. Însă speranţa despre care vorbește Biblia este ceva mai mult, nu este doar un fel de imaginaţie deșartă, de proiecţii nerealiste, de dorinţe irealizabile, ci este o așteptare fericită a ceea ce Dumnezeu poate aduce în viaţa noastră și nimeni nu ne poate răpi. Și așteptarea, năzuinţa aceasta, se bazează nu pe ceea ce noi putem să facem, ci pe planul, pe puterea, pe harul și pe înţelepciunea lui Dumnezeu. De aceea, Biblia descrie speranţa ca fiind „o ancoră a sufletului”. Mama acelui cântăreţ îi prevestea faptul că barca vieţii lui se va lovi de stânci. Ce faci atunci când barca vieţii tale se lovește de stânci și o vezi cum începe să clatine și să fie aruncată încoace și încolo de valuri? Indiferent cât de mare și de puternic ești sau cât de mic și slab ești, ai nevoie de o ancoră care să ofere stabilitate vieţii tale. Care este ancora ta? În ce ţi-ai ancorat viaţa? Biblia spune că speranţa pe care ne-o dă Dumnezeu este ancora sufletului. Oricât de mari ar fi furtunile și valurile din viaţa noastră, când avem speranţă, avem stabilitate și nu suntem purtaţi de valuri. Dar Scriptura spune că ancora noastră nu este aruncată în jos, ci în sus. Speranţa noastră, ancora sufletului nostru nu este înfiptă în pământul acesta, ci este prinsă de tronul harului lui Dumnezeu. Statornicia noastră nu depinde de lucrurile trecătoare ale lumii, ci de Dumnezeu însuși. Care au fost speranţele tale pentru anul 2019? Poate te-ai gândit la o slujbă mai bună, o pensie mai mare, mai multă sănătate sau mai multă liniște, un viitor mai bun și mai sigur pentru familia ta. Poate ai sperat că cei dragi vor fi mântuiţi. Sunt speranţe obiective, sunt năzuinţe care, odată împlinite, ne ajută să mergem mai departe încă o zi, o săptămână sau un an. Dar, încă o dată, nu vreau să vă îndrept atenţia spre o speranţă care durează o zi, o săptămână sau un an, ci spre o speranţă care ţine până la moarte – este speranţa Întrupării. Isaia 9:1-7 vorbește despre Lumina care a venit în poporul ales prin Isus Cristos. Pasajul ne amintește de un context extrem de sumbru, descris prin cuvinte precum: întuneric, necaz, ocară, umbra morţii, jug care apasă, toiag care lovește spinarea, nuiaua asupritorului, învălmășeala luptei, haine de război tăvălite în sânge, flăcări, foc. E greu să te gândești că oamenii pot trece prin așa ceva, dar este și mai greu să treci tu prin așa ceva. Și totuși, textul începe cu o veste bună: „Întunericul nu va împărăţi veșnic pe pământul în care acum este necaz… Poporul care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină”. Aceste cuvinte reprezintă o profeţie referitoare la Mesia, iar în Matei 4, când Domnul Isus Își începe lucrarea publică, Matei Îi aplică Lui aceste cuvinte ca o împlinire a profeţiei: „[Isus] a părăsit Nazaretul şi a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea Neamurilor, Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii a răsărit lumina” (vv. 13-16).

Iată câteva aspecte referitoare la această LUMINĂ CARE ADUCE SPERANŢĂ:

1. LUMINA VA BIRUI ŞI VA ALUNGA ÎNTUNERICUL (Isaia 9:1-2). Textul începe în felul următor: „Totuși întunericul nu va împărăţi veșnic pe pământul în care acum este necaz”, iar apoi adaugă: „Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină”. Cel mai simplu principiu posibil referitor la lumină este că alungă întunericul. Când aprinzi o lumină într-o încăpere, oricât de mică ar fi, întunericul se risipește. În ziua dintâi a creaţiei, Dumnezeu a făcut lumina, despărţind-o de întuneric. Când Dumnezeu a început creaţia s-a uitat peste întinderea golului atmosferic și totul era întunecat. „Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric… Dumnezeu a zis: Să fie lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric” (Gen. 1:2-4). Acolo unde apare lumina, dispare întunericul, este cât se poate de simplu. Este nevoie de o sursă de lumină din exterior să alunge întunericul dinăuntru. Și exact acest lucru a făcut Dumnezeu odată cu Întruparea Sa. Isaia zice: „Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat” (v. 4). Iar în versetul 6 zice: „Căci un Copil ni S-a născut, un fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn (Prinţ) al păcii”. Dacă veţi citi cărţile regilor și cronicile din Vechiul Testament, veţi observa că cele două triburi ale lui Zabulon și Neftali au fost mereu cele mai slabe, nebăgate în seamă și dispreţuite. Iuda a avut un nume, Beniamin la fel, daniţii și-au făcut și ei un nume, cele două seminţii ale lui Iosif (Efraim și Manase) la fel. Zabulon și Neftali erau mereu lăsate în urmă. Dar lumina și speranţa a venit tocmai în acele locuri dispreţuite, nebăgate în seamă și întunecate. Poate că astăzi întunericul și necazul s-au abătut peste viaţa ta. Poate din cauza unei boli, a pierderii slujbei, a pierderii cuiva drag, a tulburărilor din familie. Este uimitor cum problemele noastre par mult mai oribile în întuneric, în deznădejde și în depresie. Însă atunci când Dumnezeu aprinde lumina, întunericul dispare. Asta s-a întâmplat odată cu nașterea lui Cristos în ţinutul lui Zabulon și al lui Neftali și se poate întâmpla și în viaţa ta. Apostolul Ioan zice în Prologul Evangheliei sale: „În El era viaţa și viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a biruit-o… Lumina aceasta era adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:4-5, 8). De aceea a trebuit să coboare Fiul lui Dumnezeu din gloria cerului ca să aducă lumină pe planeta aceasta întunecată. Scopul Său declarat a fost tocmai acesta, să fie Lumina lumii. Odată, Domnul Isus a mers la Praznicul Corturilor, una dintre cele trei mari sărbători iudaice. Era la Ierusalim împreună cu ucenicii. La această sărbătoare se puneau în scenă tot felul de ritualuri cu o bogată semnificaţie istorică, teologică și practică. Unul dintre acestea era ritualul turnării apei. Un preot mergea în fiecare dintre cele șapte zile ale praznicului de la Templu până la scăldătoarea Siloam și lua un urcior cu apă. Era însoţit de un mare alai de oameni care cântau din cartea profetului Isaia: „Veţi scoate apă din izvoarele mântuirii și vă veţi bucura”. Când preotul ajungea la Templu, vărsa apa pe altar – simbol al turnării apei în pustie pentru evreii ieșiţi din robia egipteană, dar și al prefigurării turnării Duhului Sfânt promis în cartea profetului Ioel. Era o bucurie fantastică printre evrei. A șaptea zi preotul repeta acest ritual de șapte ori. Iar apoi zecile sau sutele de mii de oameni stăteau jos și cineva rostea un mic discurs – de obicei Marele Preot sau alţi preoţi de seamă făceau acest lucru. În anul acela niciun preot nu s-a ridicat pentru că de faţă era Isus, rabinul din Nazaret, cel mai în vogă lider spiritual al vremii. Într-un moment de tăcere deplină, Isus strigă în gura mare: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge izvoare de apă cum zice Scriptura” (Ioan 7:37-38). Dar mai era un ritual foarte însemnat. Când venea noaptea, un preot aprindea la Templu patru făclii foarte mari de aur. Și pentru că Templul era construit pe deal, pe Muntele Sionului, lumina celor patru făclii luminau locul acela atât de puternic încât lumina se vedea de la mare depărtare. Tot orașul vedea măcar una din cele patru făclii. În acest context când lumea se aduna pe lângă preotul care aprindea făcliile și se minunau de luminile acelor torţe, Isus se ridică din nou strigă din nou: „Eu sunt lumina lumii. Oricine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Isus spune: Eu sunt Lumina, nu doar lumina Templului, nu doar lumina Ierusalimului, nu doar Lumina Israelului, ci Eu sunt Lumina Lumii. Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost să aducă lumină, să fie Lumină. Și lumina aduce speranţă. Vă aduceţi aminte de colindul: O, cine este-acest Copil? O, cine este-acest Copil ce stă culcat pe paie În timp ce îngerii din cer Îi cântă-n adorare? El e Cristos Isus, E Regele trimis de sus! Veniţi și-L căutaţi Pe Cel născut în iesle! Veniţi la El bogaţi, săraci, cu daruri și-nchinare Căci e nădejdea tuturor, la toţi ne e salvare! Lumina Întrupării alungă întunericul și oferă speranţă.

2. LUMINA ÎNTRUPĂRII ADUCE SLAVĂ CELOR DISPREŢUIŢI (9:1). Textul din Isaia 9 se referă la cei din Galileea ca fiind un popor acoperit de ocară. Nu a verbalizat Natanael nedumerirea tuturor contemporanilor săi când a zis: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Extraordinar de entuziasmat, Filip a mers la Natanael, pe care l-a găsit șezând sub un smochin și i-a zis: „Noi am găsit p Acela despre care au scris Moise, în Lege, şi prorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif” (45). Și Natanael gândindu-se la proasta reputaţie a cetăţii Nazaret, zice: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”. Peste acel ţinut acoperit de dispreţ, de ocară, Isus a adus nu doar lumină, ci și slavă, cinste, onoare și bucurie. Ai avut cumva parte de umilinţă, de ocară în ultima vreme? Te-ai simţit dispreţuit de cineva pentru faptul că ești creștin, că vrei să trăiești altfel? Simţi că ești stigmatizat la școală sau la locul de muncă din pricina credinţei tale în Dumnezeu? Poate ai fost chiar nedreptăţit din cauza asta. Sau poate că ocara a venit în urma unor decizii greșite pe care le-ai luat. Vreau să îţi spun că Isus, Lumina lumii, poate aduce din nou speranţă și slavă în viaţa ta. Cineva a spus că „Amintirile trecutului nu trebuie să fie mai mari decât visurile viitoare”.

3. LUMINA RISIPEŞTE UMBRA MORŢII (v. 2). Umbra morţii ne urmărește pe fiecare. De fapt, moartea este cea mai mare provocare căreia oamenii trebuie să-i facă faţă, fie că este vorba de propria moarte sau de moarte cuiva drag. Într-un clasament al lucrurilor de care oamenii se tem cel mai tare, frica de moarte este pe locul șase. Pe locul întâi este frica de zbor (cu avionul, parapanta, parașuta etc). Pe locul doi este frica de a vorbi în public; pe trei, frica de înălţimi; pe patru, frica de întuneric; pe locul cinci, frica de a fi deconspirat; iar pe locul șase este frica de moarte. Pe următoarele locuri sunt: frica de eșec, frica de a fi respins, frica de păianjeni și frica de a lua decizii majore. Perspectiva morţii îi înspăimântă pe mulţi oameni. Însă trebuie să știi că există o moarte mai înspăimântătoare decât moartea fizică, pentru că are consecinţe mult mai durabile și mai dramatice: este moartea spirituală, care duce la moartea eternă. Moartea spirituală înseamnă despărţire de Dumnezeu. Biblia precizează că, prin păcat, moartea a intrat în lume și a atins cu otrava ei fiecare făptură de pe pământ. Cine moare în păcatele sale, neîmpăcat cu Dumnezeu în viaţa aceasta, va merge cu ele în viaţa veșnică și va suporta consecinţele. Este înspăimântător să citești în Scriptură ce se va întâmpla cu aceia care vor merge în locul unde focul nu se stinge și viermele nu moare. Dar Isus Cristos, Lumina lumii a venit să risipească această umbră a morţii ce ne urmărește. El a spus: „Eu sunt Învierea și Viaţa. Cine crede în Mine , chiar dacă ar fi murit (d.p.d.v. fizic), va trăi (d.p.d.v. spiritual)” (Ioan 11:25). Isaia 9:7 vorbește despre o Împărăţie întemeiată de Domnul Isus Cristos care nu va avea sfârșit, o Împărăţie care nu se clatină, o Împărăţie veșnică. Predându-ţi viaţa Domnului Isus Cristos și punându-ţi toată încrederea în El poţi primi viaţa veșnică. Biblia spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Nici un dar nu este mai necesar unei lumi muribunde ca darul Vieţii, iar această Viaţă poartă numele Isus Cristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa”. Când atârna pe cruce la Golgota și murea pentru păcatele noastre, Domnul Isus Cristos a fost învăluit de întunericul ce simboliza lipsa prezenţei lui Dumnezeu. A suferit această pedeapsă din pricina păcatelor noastre. Dar întunericul nu L-a biruit. Peste trei zile Cristos a înviat, biruind puterea morţii și aducând speranţa și lumina salvării pentru toţi cei care-și pun încrederea în El.

Păstor Bebe Ciaușu