​AVERTISMENTE SFINTE PENTRU SFINŢII DOMNULUI

ÎN VREMURI DIFICILE

Epistola catre Evrei

Epistola către Evrei este o pledoarie extraordinară pentru mântuirea pe care o avem în Domnul Isus Cristos, gloriosul nostru Mântuitor. Dar ea este şi un avertisment teribil pentru cei care tratează cu uşurinţă Cuvântul Domnului şi astfel diminuează gloria şi valoarea unei asemenea mântuiri şi a unui asemenea Mântuitor. Această epistolă merită citită, aprofundată şi mesajul ei merită să fie „mâncat”, aşa cum profeţii Domnului trebuiau să-şi hrănească întreaga fiinţă cu acest Cuvânt (Ezech. 3:1-3; Apoc. 10:10). Epistola către Evrei este dulce ca mierea şi amară în acelaşi timp. Dar ea este o imensă binecuvântare pentru sfinţii Domnului, mai ales pentru vremuri ca acestea.

În această epistolă avem cinci pasaje avertizatoare, cu avertizări care au produs cititorilor ei de-a lungul timpului şi care produc în continuare o teamă foarte serioasă. Ele sunt menite să ne atenţioneze că avem de-a face cu un Dumnezeu care este nu numai „dragoste” (1 Ioan 4:16) ci şi „un foc mistuitor” (Evr. 12:29) şi că „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10:31). Avertismente ca acestea nu găsim niciunde în celelalte epistole ale Noului Testament. Aceste pasaje din epistolă sunt următoarele: (1) 2:1-4; (2) 3:7-4:13; (3) 5:11-6:8; (4) 10:19-31; (5) 12:25-29. Apar aici 7 avertismente cu privire la 7 pericole pe care trebuie să le evităm, dacă într-adevăr ne considerăm „chemaţi să fim sfinţi” (1 Cor. 1:2):

• Pericolul nepăsării faţă de o imensă mântuire, săvârşită de un Mântuitor glorios – 2:3;
• Pericolul necredinţei – a neintrării în odihna lui Dumnezeu – 3:11,19; 4:11;
• Pericolul unei imaturităţi spirituale nefireşti – 6:4-6;
• Pericolul şovăirii în mărturisirea nădejdii noastre – 10:23;
• Pericolul unor relaţii superificiale în Biserica lui Cristos – 10:24-25;
• Pericolul ignorării sfinţirii vieţii, a necăutării dreptăţii lui Dumnezeu – 10:26; Mat. 5:48;
• Pericolul refuzului de a asculta de cuvântul Celui care vorbeşte din ceruri – 12:25.

Poate că cineva se întreabă: „Este autorul epistolei către Evrei o persoană prea dură? Este el mai drastic decât ceilalţi autori ai Noului Testament? Este normal pentru un propovăduitor al Evangheliei harului şi al dragostei lui Dumnezeu să promoveze în propovăduirea lui o atitudine de evlavie însoţită de frică de Dumnezeu (Evr. 12:28-29), în situaţia în care tot Scriptura spune foarte clar că ‚În dragoste nu este frică’?” Răspunsul la aceste întrebări este un categoric „Nu. Nimic din toate acestea”. Sunt convins că toţi autorii Noului Testament au fost mânaţi de acelaşi Duh (de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu) în scrierea a ceea ce avem în Scriptură (2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21). Toate scrierile sfinte sunt animate de aceeaşi căldură a dragostei şi harului lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, de aceeaşi evlavie plină de reverenţă şi frică de Dumnezeu. Uitaţi-vă, de exemplu, la epistola care ne îndeamnă să ne bucurăm în Domnul (Filip. 3:1; 4:4). Ea ne îndeamnă şi la perseverenţă în a ne duce mântuirea noastră până la capăt „cu frică şi cutremur” (Filip. 2:12). Acelaşi duh de dragoste fără frică (este vorba despre frica din cauza vinovăţiei cauzate de păcatele care ne-au fost iertate prin jertfa lui Cristos – vezi 1 Ioan 4:17-19) şi acelaşi duh al reverenţei plină de frică faţă de Dumnezeu (frica care izvorăşte din conştienţa măreţiei şi gloriei unui Dumnezeu sfânt şi care ne obligă să avem mare grijă să nu cumva să păcătuim faţă de El – vezi 1 Tim. 1:14-17; Fap. 2:43) ar trebui să ne stăpânească inimile şi purtarea noastră.

Cred că epistola către Evrei trebuie citită cu mare atenţie. Te rog citeşte-o cu o inimă curată şi total deschisă, în duh de rugăciune, cu mintea limpede şi eliberată de prejudecăţi şi de alte preocupări omeneşti şi pământeşti, în umilinţă şi supunere faţă de Duhul lui Dumnezeu. Ce vei constata, dacă o vei citi astfel? Vei constata că epistola nu are doar avertizări; nu este scrisă pentru a-ţi focaliza toată atenţia asupra avertizărilor, în aşa fel încât să te năucească şi să producă în tine frică traumatizantă. Numai diavolul urmăreşte să-i doboare pe oameni printr-o teamă paralizantă pentru că îi face să se vadă atât de decăzuţi încât nu ar mai avea nici o şansă de mântuire înaintea lui Dumnezeu. Diavolul este „pârâşul (acuzatorul) fraţilor noştri” (Apoc. 12:10; Zah. 3:1-4), dar, în acelaşi timp, şi „acela care înşală întreaga lume” (Apoc. 12:9). El însă nu are absolut nici un drept înaintea lui Dumnezeu de a ne judeca. Epistola către Evrei este o epistolă care are darul de a te fascina, de a te încânta şi de a te înălţa la ceruri, prin prezentarea măreţiei şi frumuseţii dincolo de orice frumuseţe a Domnului nostru Isus Cristos şi prin arătarea bogăţiei şi valorii de nepreţuit a mântuirii pe care Dumnezeu ne-a dat-o în El (veşnică şi desăvârşită – Evr. 5:9; 7:25; 10:14). Când stai în contemplare în faţa unei mântuiri aşa de mari şi în faţa Celui care este Urzitorul ei nu se poate să nu fii copleşit de o deplină reverenţă faţă de Domnul şi de teamă sfântă înaintea Lui. Nu se poate să-ţi mai doreşti să trăieşti vreodată în păcat şi nu se poate să mai vrei să te întorci de la „adevărurile desăvârşite” la „adevărurile începătoare” ale lui Cristos; vei ajunge să vrei să mergi spre cele desăvârşite (Evr. 6:1). Vei ajunge să-ţi dai seama că este o imensă prostie să-ţi permiţi să fii nepăsător faţă de o mântuire aşa de mare (Evr. 2:3).

În vremurile în care trăim este nevoie de oameni care sunt fascinaţi, încântaţi, transfiguraţi în adâncul fiinţei cât şi în manifestarea exterioară a trăirii lor de gloria Domnului şi de măreţia mântuirii pe care El a lucrat-o prin jertfa Sa de pe cruce pentru noi. Este nevoie de oameni care Îl cunosc „pe Dumnezeul lor” pentru că numai ei „vor rămâne tari” şi numai ei „vor face mari isprăvi” (Dan. 11:32). Oare ce te fascinează pe tine cu adevărat? Ce te face pe tine să fii gata să plăteşti preţul unei dedicări totale? Îţi spun din nou: citeşte epistola către Evrei cu un duh de supunere totală faţă de adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu ce se află în ea. Nu vei regreta.

Este această epistolă actuală astăzi? Ca orice cuvânt al Scripturii, pentru că vine de la Dumnezeu, şi cuvântul din această epistolă este actual. Avem şi o dovadă în plus a acestui fapt, care ne este oferită de înţelegerea a două aspecte legate de contextul scrierii epistolei.

În 13:7 găsim îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” Înţelegem de aici că a trecut destul de mult timp din clipa în care Evanghelia le-a fost propovăduită lor pentru prima dată. De asemenea, în 8:13 ni se spune: „Prin faptul că zice: ,un nou legământ’, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.”. Această afirmaţie ne arată că momentul scrierii epistolei este destul de aproape de anul 70 d. Cr., anul cuceririi Ierusalimului şi a distrugerii Templului de către armatele romane (vezi Lc. 21:6). Prin acest eveniment teribil, Dumnezeu a arătat în faţa lumii întregi ceea ce El de fapt a afirmat în Scriptură: că vechiul sistem al legământului (legământul legii – cel vechi) a fost total abolit. Noul sistem (noul legământ – cel al harului) exista deja, dar era de-abia la început în plan istoric. Treptat, el câştiga putere. La momentul scrierii epistolei, deci, se apropia acest moment de criză, atât pentru iudaism, cât şi pentru creştinism; el se apropia cu repeziciune. Pe de altă parte, din 10:32-34 înţelegem că cititorii, din cauza mărturiei lor despre Cristos şi a credinţei lor în El, erau persecutaţi. Împăratului roman Nero, în jurul anului 64 d. Cr., a declanşat o prigoană serioasă împotriva creştinilor. Ei au fost fie expuşi public insultelor şi persecuţiilor, fie au fost alături de cei întemniţaţi pentru credinţa lor, fie au primit cu bucurie confiscarea averilor lor. Deşi admirăm curajul şi fermitatea credinţei lor, totuşi descoperim anumite lucruri care nu mergeau la fel de bine ca la început. În 10:25 ni se sugerează că unii renunţaseră la întâlnirile cu alţi creştini; aceştia stăteau deoparte de biserica creştină, de mărturisirea credinţei lor în cadrul comunităţii. Exista deci pericolul ca aceştia să abandoneze în întregime mărturisirea credinţei lor în Isus ca şi Cristos. Amintirea a ceea ce se întâmplase cu secole înainte strămoşilor lor în pustie (vezi Num. 13-14; Evr. 3-4) era vie în mintea scriitorului epistolei. Israeliţii porniseră cu mult curaj din Egipt şi trecuseră Marea Roşie cu încredere în Dumnezeu (vezi Ex. 14-15). Dar, mai tîrziu, când au ajuns la graniţele Canaanului, marea lor majoritate au refuzat categoric să înainteze şi să intre în Canaan, ţara promisă lor de Dumnezeu. Descoperim în epistolă teama autorului că cititorii ar începe să manifeste acelaşi tipar de comportament ca şi al strămoşilor lor (4:1). Este evident că în comportamentul acestor evrei convertiţi timpuriu existau simptome care îi provocau serioase îngrijorări autorului (vezi avertizările din epistolă).

Este adevărat că întregul context în care trăiau evreii creştini cărora li se adresează această epistolă este unic în istorie. Dar, acest context unic are corespondenţă şi în vremea noastră. Şi noi trăim vremuri asemănătoare. Pe de o parte, a trecut mult timp de când multora dintre noi ni s-a vestit Evanghelia. Avem, se poate spune, o tradiţie evanghelică, în lume, în ţara noastră, poate şi în biserica unde suntem noi. Dacă la început, râvna şi entuziasmul multora dintre noi pentru Cristos erau pline de înflăcărare, acum acestea s-au estompat. Trăim parcă acelaşi gen de situaţie ca în vremea când generaţia apusă a lui Iosua a făcut loc unei noi generaţii în poporul lui Dumnezeu (vezi Jud. 2:7-10). Generaţia lui Iosua a slujit Domnului pentru că L-a cunoscut în mod viu şi personal pe Domnul. Generaţiile ulterioare nu L-au mai cunoscut pe Domnul, neavând acele experienţele vii şi proaspete ale intervenţiilor Lui în istoria lor. Ele trăiau din amintiri şi, de aceea, a apărut decăderea spirituală şi aceasta s-a accentuat tot mai mult (vezi Jud. 2:11-23). Generaţia lui Iosua a experimentat intervenţia Domnului în intrarea poporului în ţara Canaanului şi în cucerirea ei (a ţării promise de Dumnezeu). Poporul Israel a primit porunca să intre în ţara promisă, să o ia în stăpânire şi să-şi consolideze moştenirea în ţară (vezi Iosua 1:1-9; Jud. 1:1-20). Generaţia lui Iosua a intrat prin credinţă în moştenirea ţării. Generaţiile ulterioare au  primit şi ele porunca să continue cucerirea ţării şi intrarea în stăpânirea ei deplină. Ele au ascultat pentru o vreme de Domnul, dar, mai târziu, din diverse considerente omeneşti, au cruţat pe locuitorii ţării, au intrat în relaţie cu ei şi au ajuns în final să fie învinse ele de cananiţii din ţară (Jud. 1:1-2:5). În acest fel, poporul Israel a intrat într-o perioadă de decădere spirituală (Jud. 2:10-3:6; vezi întreaga carte a Judecătorilor). Şi noi, cei de astăzi, suntem în pericolul de a trăi viaţa de creştin din amintiri, fără să mai experimentăm relaţia cu Domnul nostru într-un mod viu şi personal, fără ca Dumnezeu să-şi arate din plin puterea Sa în viaţa noastră, pentru că nu mai suntem total dispuşi să împlinim Cuvântul lui Dumnezeu în mod efectiv în viaţa noastră prin puterea Duhului Sfânt. Noi, cei ce suntem creştini, am fost născuţi din nou „la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri” pentru noi (1 Pet. 1:3-4). Noi suntem chemaţi să intrăm în această moştenire din momentul în care am auzit şi am crezut Evanghelia mântuirii noastre, pentru că am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt (arvuna moştenirii noastre). Suntem chemaţi să ne însuşim, prin credinţă, toate binecuvântările duhovniceşti din locurile cereşti care sunt în Cristos – ele sunt garantate pentru noi prin Duhul Sfânt (vezi Efes. 1:3-14). Suntem deci implicaţi, ca şi poporul Israel din vechime, într-o bătălie spirituală pentru a ne însuşi ceea ce Dumnezeu deja ne-a dat în Domnul Isus Cristos (întreaga moştenire spirituală în Cristos este a noastră, dar trebuie să ne-o însuşim prin credinţă – vezi Efes. 1:15-23; 2 Pet. 1:3-11; Rom. 8:16-18). Dar, şi noi, ca israeliţii din vechime, ajungem să fim delăsători în a ne însuşi aceste imense binecuvântări pentru că nu mai dorim să ne implicăm în lupta spirituală a credinţei, gândim lucrurile lui Dumnezeu în mod firesc şi ajungem să facem compromis cu lumea în care trăim. Nu este de mirare că semnele decăderii spirituale şi accentuarea acesteia se văd tot mai serios în bisericile creştine de astăzi. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu este diluată tot mai mult; ne dorim experienţe spirituale stimulatoare, dar care nu izvorăsc dintr-o cunoaştere reală şi profundă a Domnului Isus Cristos în viaţa noastră; punem accent pe activism spiritual, pe realizări mari care să ne ocupe trăirea noastră, dar care nu izvorăsc dintr-o slujire dedicată Domnului nostru conform voii Lui (Mat. 7:21-27). Toate acestea şi multe altele se văd din plin în creştinismul nostru de astăzi. Pe de altă parte, crizele şi încercările care lovesc lumea în care trăim se accentuează tot mai mult. Clătinarea lumii, în vederea sfârşitului ei, este astăzi tot mai evidentă (Evr. 12:25-29; Lc. 21:33-36). Atacurile împotriva adevăratei credinţe şi prigoana împotriva credincioşilor se acutizează şi ele sub diverse forme (1 Pet. 1:6-9). În faţa acestor provocări, mulţi creştini ajung să decadă din viaţa de credinţă. Ei fie nu s-au ancorat puternic în credinţa lor mântuitoare, fie au lăsat ca toate aceste provocări să le sufoce viaţa spirituală (Mat. 13:19-23). Este adevărat că, în aceste circumstanţe, apar tot felul de întrebări la credincioşii de acest fel: „De ce îngăduie Domnul încercări aşa de puternice? Dacă sunt credincios de ce Domnul nu îmi binecuvântează credincioşia cu o viaţă prosperă? Merită oare să mai fii creştin dacă loialitatea faţă de Cristos mă pune în situaţia de a suferi în acest fel? Unde este binecuvântarea lui Dumnezeu în asemenea situaţii de încercare? Oare se pierde mântuirea? Este mântuirea noastră prin Cristos aşa de firavă încât ea se poate pierde din cauza ispitelor, a încercărilor şi a loviturilor vieţii? Pot fi mântuiţi numai cei care sunt consideraţi de oameni „elite spirituale (cei care în terminologia acestora poartă numele de „sfinţi”)?” Toate aceste considerente ne fac să înţelegem că epistola către Evrei este foarte actuală şi foarte potrivită pentru vremea noastră, chiar dacă noi suntem creştini dintre neamuri.

Ne dorim să privim la aceste 7 avertizări din cele 5 pasaje menţionate mai sus şi să le înţelegem valoarea. Pericolele, despre care ni se vorbeşte, sunt la fel de reale pentru noi ca şi la vremea scrierii epistolei. De aceea, să le privim cu luare aminte şi, prin ele, să ne cercetăm pe noi înşine. Apostolul Pavel ne îndeamnă în mod explicit: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă” (2 Cor. 13:5). Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că atunci când vorbim despre credinţa creştinilor nu trebuie să avem în vedere doar atitudinea de credinţă care trebuie să fie în noi ci, în primul rând, obiectul credinţei (substanţa ei) care determină atitudinea noastră corectă (atitudinea credinţei). Scriptura foloseşte două expresii care definesc substanţa credinţei noastre în Cristos: (a) „Dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2 Tim. 1:13-14) şi (b) „Credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Ambele expresii reprezintă întreaga învăţătură a Sfintelor Scripturi – cuvântul despre Cristos (vezi 2 Tim. 3:14-17; Rom. 10:17; 1:16-17; Efes. 2:20). Aşadar, să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem ancoraţi cu toată fiinţa în credinţa în persoana şi lucrarea lui Cristos – credinţa pe care învăţătura Scripturii o propovăduieşte. Ne dorim să privim la avertizările din epistola către Evrei amintite mai sus nu ca la nişte ameninţări ale păcii noastre lăuntrice ci ca la nişte semnale de alarmă foarte serioase din partea lui Dumnezeu, care ne forţează să privim (să ne pironim ochii ca şi Moise – Evr. 11:26) la mântuirea nespus de mare şi minunată pe care o avem în Domnul nostru Isus Cristos. Această mântuire este unicul remediu a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută în păcat. Ea este veşnică şi desăvârşită. Ea, şi numai ea, este valabilă pentru vremuri ca acestea şi pentru cele care vor veni. În Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Cristos, Cel care a săvârşit această mântuire, merită să ne ancorăm cu toată puterea credinţa şi nădejdea noastră.

Pastor Ghita Marian

Biserica Baptista “Sfanta Treime”, Constanta