Dragi prieteni,

probabil că sunteți tulburați, așa cum sunt și eu. Ceea ce în urmă cu câteva săptămâni era o știre dintr-o țară pe care cei mai mulți nu o cunoaștem decât din auzite, s-a apropiat tot mai tare de noi și, de câteva zile, se amestecă în viețile noastre și ne dă planurile peste cap. Obiceiuri adânc înrădăcinate trebuie puse deoparte sau, cel puțin, ajustate considerabil. Întâlniri, vacanțe, ieșiri notate cu drag în calendar, de multă vreme, trebuie șterse, anulate sau reprogramate. Da, toată situația este ca acea ceață supărătoare dintr-o zi de toamnă sau de iarnă, care pătrunde în orice ungher. Degeaba ne baricadăm în casă, pe o grămadă de mălai și de conserve. Atmosfera de afară pătrunde prin orice crăpătură, în orice încăpere. Nădăjedea noastră este că numărul celor atinși în trupul lor va fi cât mai mic și perioada de răspândire cât mai scurtă, dar, în clipa de față, cel puțin mental, trebuie să ne confruntăm cu noua stare de lucruri.

Poate că cea mai supărătoare este incertitudinea. Ne-ar fi ceva mai ușor dacă s-ar da niște termene. Să știm că la final de martie, se încheie totul și viața revine la normal. Lucrurile însă nu funcționează în felul acesta. Se închid instituții, se anulează linii de transport, toate până la data X……cu posibilitatea ca termenul să fie prelungit. Până când? Ei, asta ne depășește. Se pare că  noi care credeam că deja controlăm totul, nu facem altceva, în ultima perioadă, decât să reacționăm. Ca să nu devin prea lung, cred că în perioada aceasta vom avea parte de câteva revelații:

Viața tihnită, confortabilă, îmbelșugată de care ne bucurăm nu este atât de sigură pe cum credeam. Nu îmi doresc în niciun fel o adâncire a crizei prezente, dimpotrivă, mă rog ca lucrurile să se liniștească și situația să revină la normal. Dar poate că, printre altele, perioada aceasta de criză este menită să scuture nădejdile noastre false. Încrederea noastră plasată greșit. Ne-am înfipt prea adâncă rădăcinile într-un pământ care nu este al nostru. Ne-am înfipt țărușii cortului într-o țarină care nu ne aparține.  A fost o vreme când credincioșii se percepeau drept peregrini. Avem oportunitatea să ne strângem mantaua, să apucăm bine toiagul și să ne ațintim ochii cu mai multă hotărâre înspre țintă.

Ne putem descurca cu mult mai puțin decât credeam. Mă refer aici și la lucrurile, dar și la activitățile care ne umplu viața. Timp limitat la mall? Nu știu dacă va fi cazul, dar dacă va fi, vom vedea că se poate și cu mai puțin și fără. Nu mai insist. Sper să nu trăim vremuri de restriște, dar s-ar putea să descoperim că unele lucruri ce păreau indispensabile erau articole de lux. Nu putem intui cum va arăta vara aceasta. Poate că vacanțele noastrre vor fi mai….„locale,” așa cum erau până nu demult. Vom înțelege sper că putem fi fericiți și cu mai puțin. Și vom fi, cu siguranță, mult mai mulțumitori.

Unele lucruri care erau atât de importante până alaltăieri, devin dintr-o dată nesemnificative. Ce mai contează rujul și fondul de ten? Numa să poți pune mâna pe o mască de protecție. Ba mai mult, nu am auzit ca atunci când s-a instaurat panica să dea lumea navală în magazinele de haine. Ești mulțumit cu cojocul de pe tine, rupt, nerupt. Mălaiul cel de toate zilele să fie asigurat. O astfel de perioadă de criză ne smerește. Ne pune oglinda în față și ne arată cât de superficiali suntem în căutările noastre. Cât de vanitoși suntem în relațiile noastre. Ne obligă să privim dincolo de sfera preocupărilor imediate. Astfel de vremuri de determină să ne gândim la sănătate și….implicit la viață! Da, la viață și la faptul că ea nu este veșnică. La viață și la moarte. Și, bine ar fi, și la ce urmează dincolo de ea. Tocmai de aceea ne dorim noi să treacă așa de repede criza. O grămadă de întrebări tulburătoare se rotesc în mintea noastră și asta nu ne place, dar poate chiar de asta avem nevoie: să fim tulburați, scuturați de certitudini superficiale, ca să căpătăm acea încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, acea puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd, dar care sunt veșnice.

Gata, am predicat destul! Sintetizând tot ceea ce am spus, sper să înțelegem din nou că Dumnezeu este suveran și că Dumnezeu este suficient. Noi nu putem să controlăm nici măcar circumstanțele propriilor vieți. Credeam că lumea ne este la picioare și când colo viața ne scapă printre degete. Există însă UNUL care a călcat în picioare chiar și moartea. Chiar dacă e criză, să nu uităm că a început perioada postului! Să ne îndreptăm privirile înspre El. Așa că, dragi prieteni, fiți cu nădejde pentru că, după cum spune salutul bisericii noastre, „Isus Hristos este Același ieri și azi și în veci!”

Pastor Valentin Făt