POCĂINȚA REALĂ

Păstor Cornel Ghiță, Biserica Baptistă Maranata, Melbourne

Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor, după cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: ‘Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal vor fi prefăcute în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate şi drumurile zgrunţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.’” Ioan zicea dar noroadelor care veneau să fie botezate de el: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră şi nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: ‘Avem pe Avraam ca tată!’. Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face roadă bună este tăiat şi aruncat în foc”. Luca 3:3-9

În vremuri ca acestea în care trăim, când vedem că „temeliile pământului se clatină”, să căutăm să ne apropiem mai mult de Domnul. Ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi este ca noi să credem în El, în Cuvântul Său și să venim înaintea Lui într-o atitudine smerită, cu pocăință sinceră.

Să privim la pocăință mai mult din perspectiva practică și să analizăm cum este o pocăință reală, urmărind textul citat. Este foarte important să ne analizăm fiecare, pe noi înșine, și, în lumina Scripturii, să vedem dacă într-adevăr pocăința noastră este una reală, autentică. Stând sincer, cu inima deschisă înaintea lui Dumnezeu, în duh de rugăciune, Dumnezeu ne va lumina să ne vedem așa cum ne vede El. Pocăința este esențială pentru a primi iertarea de păcate.

CUM POT SĂ RECUNOSC ADEVĂRATA POCĂINȚĂ? Atunci când un om manifestă pocăința adevărată, el își recunoaște păcatul într-un mod personal. Mulți credincioși, chiar și oameni necredincioși, spun: „O, lumea asta este rea”, sau: „Sunt rău...” În acele momente simți o stare de neliniște, dar esențialul este să spui acelui rău pe nume: „De ce mă simt rău?”. Poate că nu ai putere să spui anume despre ce rău este vorba, doar că „...am mai mințit câteodată, am mai făcut ceva rău.”, dar atunci când suntem sinceri, Duhul lui Dumnezeu ne arată păcatul pentru care trebuie să ne pocăim, ne va aminti concret un fapt, o dată precisă. Pocăința începe de la a vedea clar păcatul, îmi pare rău, mă doare pentru ceea ce am făcut, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și Îl rog să-mi dea putere să nu îl mai fac.

Pocăința nu este o stare generală: „Da, sunt rău, sunt nevrednic... Doamne iartă-mă”, sau: „Doamne, dacă am păcătuit cu ceva, iartă-mă”, sau: „Doamne, știu că nu se poate ca să nu fi păcătuit, iartă-mă...” Nu, nu, pocăința nu este ceva general, ci recunoașterea păcatului specific.

POCĂINȚA ADEVĂRATĂ MĂ AJUTĂ SĂ ÎNȚELEG CĂ MÂNIA LUI DUMNEZEU SE VA DEZLĂNȚUI ÎMPOTRIVA PĂCATULUI: „IOAN ZICEA DAR NOROADELOR CARE VENEAU SĂ FIE BOTEZATE DE EL: `Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?’”. Ioan voia ca oamenii să vadă păcatul în gravitatea lui, pentru că păcatul are consecințe imense și veșnice. Tot Ioan spune în versetul 9: „Securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună este tăiat și aruncat în foc”. Aici este vorba de judecata pe care Mesia o va face atunci când va veni. Domnul Isus a predicat mai mult despre iad decât despre Cer, pentru că a dorit să îi avertizeze pe oameni că există viață după moarte și că orice păcat va fi pedepsit. Singura modalitate prin care noi putem să pășim cu încredere în veșnicie este dacă în viața pe care o trăim pe pământ ne recunoaștem păcatul, îl mărturisim și ne pocăim de el. Să privim cu multă seriozitate acest lucru, pentru că fiecare păcat ne desparte de prezența lui Dumnezeu.

Este o mare diferență între pocăința adevărată și remușcare. Nu trebuie să fii credincios ca să ai păreri de rău, remușcări pentru o situație sau alta. Sunt oameni care au făcut ceva și le pare așa de rău. Iuda a avut așa mare părere de rău și regret pentru ceea ce a făcut încât s-a dus și s-a sinucis. Şi azi sunt mulți oameni care regretă mult ceea ce au făcut, îi doare inima, și cu toate acestea, asta nu este pocăință. Nu trebuie confundată părerea de rău, remușcarea cu pocăința autentică. Care este diferența? Părerea de rău pentru ceea ce ai făcut poate fi generată de eul tău: „Cum am putut eu să fac așa ceva...? Mi-e ciudă pe mine...” Aceasta nu este o pocăință care să te conducă la tronul Harului lui Dumnezeu și să primești iertare. Pocăința adevărată te face să vii într-adevăr cu părere de rău, dar într-o stare smerită înaintea lui Dumnezeu, înțelegând că tu ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu, care te iubește, care este sfânt, care este curat. Pocăința adevărată înseamnă mărturisirea păcatului în prezența lui Dumnezeu și atunci durerea din inima ta este împletită cu bucuria pe care o primești datorită jertfei Domnului Isus Cristos. Tu înțelegi că pentru păcatul tău a fost străpuns Isus Cristos pe cruce și privești păcatul tău cu mare seriozitate, și asta te conduce la pocăință adevărată.

POCĂINȚA ADEVĂRATĂ NU POATE FI ÎNLOCUITĂ CU RITUALURI RELIGIOASE. Evreii erau așa de obișnuiți cu ritualurile, obișnuiți cu rugăciunile formale prin care ei credeau că pot intra într-o relație cu Dumnezeu, obișnuiți cu aducerea unor jertfe. Ioan le spune: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră şi nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: ‘Avem pe Avraam ca tată!’ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam”. Niciun ritual, nici unbotez, nici un ceremonial nu poate ierta de păcate. Este așa de ușor să fim preocupați de exterior, de formă și să neglijăm conținutul. Domnul nostru este adevăratul Dumnezeu care, citim în Apocalipsa, are ochii ca para focului. El nu vede doar exteriorul nostru, El nu aude doar cuvintele pe care le rostim, El vede ceea ce este în adâncul inimii noastre, El cunoaște gândurile noastre, nu ne putem ascunde, totul este gol și descoperit înaintea Lui. De aceea o pocăință adevărată trebuie să pornească din interior și aceasta se va vedea în exterior. Dacă eu m-am pocăit cu adevărat, umblarea mea trebuie să fie mai aproape de Domnul, o asemănare mai mult cu Domnul și în vorbire și în purtare, în valorile pe care le am, în felul cum îmi petrec timpul liber. Modul meu de viață trebuie să vorbească într-un mod clar și puternic. Cei din jurul nostru văd dacă pocăința mea este de formă, este o spoială - vorbesc frumos, tot la câteva cuvinte spun: „Slavă Domnului, Domnul fie lăudat...”, folosesc numai expresii șablon... Se simte dacă nu este căldura inimii în viața și în vorbirea mea. Dar mai mult decât pot să vadă oamenii din jurul meu, Dumnezeu vede; eu și Dumnezeu știm dacă sunt pocăit. Uneori poți duce în eroare chiar și pe cei din casa ta, dar dacă ești sincer cu tine însuți, dacă într-adevăr pui preț pe sufletul tău, dacă într-adevăr Îl iubești pe Dumnezeu, atunci tu vei ști cât de autentică este pocăința ta. Recunoașterea păcatului și durerea din inimă, te conduce la o pocăință sinceră.

CARACTERISTICILE UNEI POCĂINȚE ADEVĂRATE. Mântuirea nu se moștenește. Faptul că m-am născut într-o familie de credincioși, că am crescut într-o Biserică nu mă face automat pocăit. Ioan Botezătorul spune poporului ales: „..nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: ‘Avem pe Avraam ca tată!’”. Cu alte cuvinte: „Noi moștenim mântuirea de la părinții noștri!”. Domnul Isus spune unor evrei care se lăudau că sunt sămânța lui Avraam: „Dacă ați fi copii ai lui Avraam ați face faptele lui Avraam”. (Ioan 8:39). Cu alte cuvinte, faptul că m-am născut într-o familie de credincioși nu mă face un copil al lui Dumnezeu. Cineva spunea că „Dumnezeu are numai copii, nu nepoți”. Trebuie să fim foarte atenți că ne putem autoînșela că suntem creștini, când de fapt nu suntem.

Este adevărat că nu putem trăi în mod perfect. Isus Cristos a fost singurul care a trăit în mod perfect. Dar, cu toate acestea trebuie să se vadă o viață schimbată. Un copil al lui Dumnezeu cu cât înaintează în vârstă pe drumul credinței trebuie să se asemene tot mai mult cu Isus Cristos. Este așa sau nu? Această întrebare aș vrea să ne-o pună Duhul Sfânt tuturor. Sunt printre noi credincioși de zeci de ani. Se vede la noi o creștere în caracter, în asemănare cu Domnul Cristos, o dragoste mai mare pentru Domnul, o mai mare răbdare? Sunt eu mai darnic decât acum zece ani, simt eu cu cei care trec prin greutăți și apăsări? Sunt eu mai sensibil acum decât am fost în urmă cu câțiva ani? Când am o credință adevărată, aceasta mă ajută ca să cresc mereu cu o treaptă mai sus, să mă reînnoiesc mereu, ca vulturul, să cresc în omul dinăuntru. Acest lucru este cu putință pentru noi pentru că Dumnezeu este Cel care ne crește în momentul când noi dorim o pocăință sinceră. Atunci suntem sensibili la orice șoaptă a Duhului Sfânt care ne luminează mintea și inima, ne descoperă orice păcat ascuns și ne conduce la o pocăință reală.

În aceste vremuri, când Dumnezeu strigă în conștiința noastră că venirea Lui este aproape, noi, care spunem că suntem poporul Lui, trebuie să trăim această pocăință adevărată. Amin.