Convingerea fundamentală pe care ne bazăm cercetarea de față este că Dumnezeu a chemat toți credincioșii în El să-I fie ambasadori trăind într-un mod vrednic, jertfitor și rodnic în ce privește răspândirea Evangheliei. Oriunde, în multiple feluri, și tot timpul.

            Vom defini mai întâi termenii folosiți, apoi vom trece la o scurtă radiografie biblico-teologică a muncii, și vom zăbovi asupra termenului cheie klesis folosit înainte, în timpul și după Reformă pentru definirea bivocației ca vocație. La sfârșit, vom încerca să subliniem câteva implicații aplicative.

Definirea termenilor și Scurtă istorie biblică

Am folosit cuvântul bivocational în titlul acestei lucrări tocmai pentru a atrage atenția asupra importanței înțelegerii acestui termen. Vom depune aici mult efort în a înțelege conceptul de vocație. Vocația este munca depusă (meseria, profesia) pentru a întreține și îmbunătăți viața. Bivocația este definită ca având două sau mai multe meserii, profesii, adesea una fiind productivă financiar, iar cealaltă este mai mult de placere sau din convingere. Din tensiunea ce se naște, vom descoperi validitatea sau invaliditatea folosirii acestui termen – bivocația. Pentru o definire de lucru, putem spune că termenul este atribuit acelora care prestează servicii religioase (adesea în cadrul Bisericii) dar beneficiază și de alte venituri din slujbe adiționale. Pe scurt, cei cu două locuri de muncă, una în cadrul bisericii (sau bisericilor, după caz), cealaltă în alt cadru. Vom vedea, pe parcursul conversației, că bivocația cunoaște o adevărată aventură de călătorie – noi încercăm doar să schițăm pe scurt din jurnalul ei.

Prin Slujitori înțelegem păstorii, misionarii, plantatorii de biserici, ce sunt angajați de o Biserică locală. Am preferat termenul acesta generic tocmai pentru a nu ne limita doar la o categorie, de exemplu: păstorii. Situația poate fi generalizată, atât teologic cât și practic.

Vocația: Scurt istoric

            În ce privește istoricul biblic, pornim de la Geneza 1.26 unde omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, iar El se odihnește, ceea ce înseamnă că a muncit. După cădere, omul cunoaște truda/durerea în muncă, ea devenind o corvoadă mai mult decât o plăcere. În întreg Vechiul Testament munca este considerată parte a modului divin de structurare a creației, deci o albie de revărsare a binecuvântărilor lui Dumnezeu (Psalmul 128.1 și urm.) – chiar dacă a fost afectată (infectată?) de păcatul uman.

Odihna vechi testamentală nu se aseamănă cu înțelesul modern al concediului, al lipsei de profit, al distracției, al cheltuirii ca să te odihnești, ci implică o formă mai înaltă de închinare și de bucurie față de creația Lui.

Noul Testament – prin Tâmplarul din Nazaret – ne reafirmă că munca este necesară și bună, dar trece dincolo de mundan în bucuria și libertatea de a-L sluji pe Dumnezeu. Astfel, munca devine sfera în care Dumnezeu acceptă slujirea noastră, noi devenind co-echipieri cu El (1 Corinteni 3.9). Orice efort uman este un răspuns la efortul divin – ‘chemarea’ sau ‘vocatia’ este la a trăi o nouă viață în Cristos.

Vocația: Contextul Reformei

Reformatorii (Luther, Calvin – de exemplu în Institute, III.x.6) s-au zbătut să găsească răspunsuri adecvate la tensiunea dintre chemarea lui Dumnezeu și realitatea vieții în lume. Ei au respins trei soluții false ce erau oferite atunci: 1. Distincția medievală monastică între obligativitatea preceptelor Bibliei pentru călugări și opționalitatea lor pentru laici. 2. Respingerea sectariană (Zwingli, etc.) a legii seculare și limitarea răspunderii celor din conducerea țării (guvern, rege, etc.). 3. Rolul politic al bisericii medievale ce a devenit un jucător important în structura de putere.

Astfel, Reformatorii (Luther, Calvin, și alții) reafirmă perspectiva biblică ce arată că orice muncă ‘obișnuită’ este parte a vieții creștine și nu o frână în calea ei. Ei au subliniat acest aspect prin introducerea termenului de Beruf (profesie; termen folosit de Luther în traducerea Bibliei din 1522) pe lângă vocatio (vocație sau chemare, klesis, 1 Corinteni 7.20).

În gândirea medievală, fiecare om avea o poziție sau rang în ordinea socială (stand), precum și o îndatorire specifică (officium), dar nu o vocatio (beruf) termen aplicat doar clericilor. Luther folosește Beruf în cazul laicilor tocmai pentru a contracara această gândire.

Reformatorii fac distincția nou testamentală între împărăția lui Dumnezeu și împărăția acestei lumi (Dumnezeu și Cezar). În Împărăția lui Dumnezeu, doar credința contează – în împărăția lumii, importantă e dragostea pentru aproapele. În împărăția acestei lumi, Dumnezeu a stabilit ordine și pace, dar datorită păcatului ele pot fi implementate doar prin legi și sabie. Ei fac acestă distincție, doar pentru a sublinia că de fapt ea nu există, că vocația și bivocația sunt sinonime! Împărăția lui Dumnezeu acaparează împărăția lumii, o transformă după standardele divine, o curățește de orice impuritate, o sacralizează. Deci o validează ca vocație demnă.

În mijlocul atribuțiilor/profesiei (Beruf) omului în lumea aceasta – precum cea de tată, fermier, maistru, profesor, soldat, judecător, mama, preot, etc., – el este chemat să-și împlinească vocația creștină și de a-și iubi aproapele. Astfel, creștinul este chemat întru Împărăția lui Dumnezeu dar și în împărăția lumii: el le ține distincte prin rugăciune. A le confunda înseamnă să cazi în greșala papală (sacru/secular) sau în cea a lui Zwingli (primordială e chemarea divină). Trăind în ambele împărății, creștinul nu devine schizofren, ci dimpotrivă are capacitatea de a-și croi o traiectorie vocațională care să-l dezinhibeze înspre libertate, demnitate prin muncă, și unirea sacrului cu secularul.

Exegeză și interpretare a 1 Corinteni 7.20 de către Reformatori

Pentru o mai bună înțelegere se naște nevoia disecării termenului cheie folosit de Reformatori pentru a define vocația – beruf, preluat din 1 Corinteni 7.20. Pavel în 1 Corinteni 7 tratează situația anterioară a noilor convertiți sfătuindu-i că nu trebuie să-și schimbe starea datorită chemării divine (decât dacă e posibil) – oarecum inducând faptul că efectele convertirii sunt fără implicații sociale sau politice. În 7.20 avem două sensuri/semnificații ale aceluiași termen: fiecare să rămână în starea/chemarea – klesis – în care era când a fost chemat afară (din ea) – eklete (termene derivate: eklesia, klesis). Cum interpretăm aceste două sensuri?

Interpretarea clasică în Reformă: fiecare să rămână în starea/chemarea mundană, seculară, în cadrul împărăției lumii acesteia (căsătorie, rasă, slujbă, clasă socială, etc.) în care era când a fost chemat/invitat de Dumnezeu să intre în Împărăția divină. Deci avem clară delinierea între împărția lumii (legală) și cea divină (spirituală). Dar nu e clar parcursul transformațional: unde să rămâi când ai fost chemat să pleci încotro? Adică, să nu schimbi nimic când te-ai schimbat – să rămâi căsătorit, să-ți păstrezi profesia, etc. atunci când te-ai convertit. Astfel primului klesis i se conferă nuanțe seculare, iar cel de al doilea e definit în cadrul sacrului. Reformatorii nu văd o problemă cu aceasta, ei unind sacrul cu profanul tocmai în klesis/Beruf/vocațio. Realitate e una, nu două (astfel in Reformă, nu e nevoie de termenul bivocație, ci doar de vocație).

Sugestia noastră este că interpretarea corectă gramatical e cea care păstrează același sens spiritual în ambele cazuri, intrucât klesis e folosit doar în sens spiritual în tot Noul Testament. Atunci, interpretarea textului țintește spre diferența care nu face nici o diferență (chemare/starea care nu contează, pentru că toți suntem una/chemați). Astfel, chemarea/klesisul din 7.20a este irelevantă în validitatea ei datorită eklesiei/eklete din 7.20b, astfel profesia/vocația, precum starea socială, economică sau politică este anulată de chemarea la mântuire/la apartenența la biserică. Distincția nu are nici o importanță, dar totuși există.

Totuși, relația dintre aceste două sensuri nu e atât de simplă. Când ținem cont de sensul spiritual al lui klesis, dinstincția dintre klesei și eklete este clar stipulată și anulată concomitent. Stipulată, că invitația/chemarea lui Dumnezeu produce o schimbare irefutabilă. Anulată, că dinstincțiile sociale ale căsătoriei, profesiei, sau clasei sociale, nu înseamnă nimic în ochii lui Dumnezeu și nu sunt schimbate de chemarea divină. Astfel, Pavel numește și anulează în aceeași frază orice posibilă deosebire între noii convertiți, importantă fiind chemarea divină. Până la convertire nu exista această distincție, deoarece omul trăia doar în starea lumească. După convertire/klesis, Pavel afirmă că deși putem vorbi de o diferență (profesie, stare socială versus chemarea divină) ea de fapt este nivelată de puterea chemării divine.

Importanța acestei conversații stă în grija de a nu cădea în cele două ispite clasice: Spiritualizarea lumii – tot ce facem/profesia este o cale către Dumnezeu; sau Mundanizarea (secularizarea) spiritualului – chemarea lui Dumnezeu este profesia. Luther lămurește că ambele chemări (1 Cor. 7.20) sunt noi, adică chemarea care nu produce nici o schimbare (cea socială, profesională) și/sau cea care face toată diferența (cea divină). A fi creștin, conform lui Luther, înseamnă a fi în lume.

Calvin ia de la sine înțeles că beruf este profesie și discută posibilitatea schimbării carierei (Comentariu la 1 Cor. 9:153). De aici până la asocierea binecuvântărilor divine cu succesul lumesc (omenesc) nu mai e mult. Deși Calvin duce argumentul până la capăt, Luther poate fi ținut responsabil pentru deschiderea acestui drum prin utilizarea termenului beruf în traducerea Bibliei în limba germană. Astfel chemarea/vocația ce fusese considerată divină până atunci, este acum desacralizată, aplicată la activitățiile mundane, la profesie. Via contemplativa devine mai puțin fascinantă sau binecuvântată decât via activa.

Analizând impactul Reformei, Max Weber, în Etica Protestantă, spiritualizează munca și mundanizează chemarea la credință – unindu-le. El încearcă să dovedească că această unire a produs spiritul capitalismului în țările protestante și deci bunăstarea aferentă. El recunoaște că Luther traducând prin beruf s-a distanțat de sensul paulin al chemării (Fray, Klesis/Beruf, 44). Totuși Weber consideră că beruf este dogma centrală a tuturor denominațiilor protestante prin faptul că poziția socială a cuiva devine vocația rânduită de Dumnezeu.

Weber folosește termenul de vocație, redefinit de Reformă ca ocupație/activitate umană rânduită de Dumnezeu, pentru a sublinia că aceasta (împreună cu celelalte, anume: abstinența de la plăcerile lumești, dispoziție spre economisire, și folosirea disciplinată a timpului) joacă un rol important în ceea ce el numește etica protestantă.

Nu considerăm că Weber reușește să fie convingător din punct de vedere istoric că aceste calități (sau versiunile lor seculare) sunt direct legate de antreprenoriatul capitalist al Europei de dupa Reformă. Cel puțin, Weber contribuie la sublinierea importanței valorilor (inclusiv cele religioase) în dedicarea cuiva la o activitate economică sau socială, dar nu la o interdependență – că doar creștinii adevărați sunt capabili de antreprenoriat și dezvoltare de capital.

Reforma, bivocația și noi

Christiane Frey recunoaște că ‘in a strict sense, Beruf before Luther did not have the meaning of vocation or profession, above all not in the modern sense’ (Frey, Klesis/Beruf, 43). Din cele subliniate anterior se poate afirma că Reforma propune o singură vocație, după formula: chemarea = profesie + vocație. În sensul stric, nu există spațiu pentru bivocațional, deși sunt introduși termenii (beruf).

• Azi munca este aproape sinonim asociată cu salariul – astfel devenind măsură de valoare. Devalizează munca făcuta acasă sau voluntariatul
• Piața muncii este un mecanism imperfect pentru a așeza omul într-o ocupație folositoare sau într-una ce i se potrivește.
• Industrializarea reduce munca la rutină repetitivă și fără sens. Omul nu se poate mândri cu produsul final, ci doar cu o husă ce a trecut de controlul calității, de exemplu, nu cu toată mașina.

Astfel trebuie să avem grijă să nu asociem chemarea cu vocația/profesia fără a sublinia tensiunea potențială. Nici nu trebuie ignorată nevoia de relații corecte și calme (chiar calde) în organizarea socială a muncii – adesea oamenii părăsesc slujba ideală datorită tensiunilor reale sau artificiale dintre colegi. O teologie solidă a muncii va recunoaște importanța ei pentru bunăstarea (flourishing) ființei umane, indifferent de generație, realitate economică sau context. Un ideal societal al ‘vacanței plătite’ permanente (leisure society) nu este valid. O etică biblică a muncii include chestiuni precum autoritatea, controlul, tehnologia și însingurarea, și mai ales provocarea disfuncționalității societății (șomajul, de exemplu).

Dacă identitatea cuiva este definită în funcție de slujbă, atunci dreptul social la muncă trebuie să devină o prioritate și nu mai poate fi limitat doar la preferințele individuale. Oricât ar dori o persoană să-și găsească chemarea într-o anumită profesie, dacă nu i se oferă o oportunitate, vocația acesteia nu mai ține doar de individ. Aplicat la situația baptiștilor din România, oricât ar dori ei să performeze doar în spațiul vocației lor de slujitori bisericești, ei se văd nevoiți să activeze și pe alte planuri datorită constrângerilor financiare.

Implicațiile gândirii (bi)vocaționale în spațiu românesc

Implicații Teologice:

Cum ar fi dacă azi am vedea bivocația ca o modalitate ideală de a-L sluji pe Dumnezeu? Și aici definiția termenului bivocație este nu doar în termeni economici (adică, faptul că cineva se autosusține financiar) ci și teologici: cum pot să-L slujesc pe Dumnezeu mai bine? Ce strategii să implementez pentru a-L prezenta azi pe Dumnezeu, tinând cont de secularism, de industria distracției (entertainment-ului), și de diminuarea resurselor pentru activități religioase?

Având in vedere realitatea Europei ce devine un câmp misionar primitor de slujitori (misionari), ar fi bine să ne redefinim vocația prin a include și o slujbă în afara cadrului bisericesc?

Cu siguranță, acest fapt nu ar fi ușor acceptat la nivel oficial de către Bisericile baptiste, care continuă accentul primordial pe aspectul divin al vocației/chemării (uite totuși că realitatea ne spune altceva, adică deja se întâmplă, ca mulți sunt obligați să aibă salariul din altă parte!). Cu siguranță, vor fi unii membrii ai bisericilor care vor primi cu bucurie ideea: ce face slujitorul în celelalte 6 zile dacă pentru el doar duminica e zi de lucru? Cu siguranță, mare parte din biserică va fi împotriva ei. Astazi vorbim despre bivocational, tentmaking, self-supporting – ca însemnând același aspect al muncii pe două planuri pentru care este renumerat financiar: cel spiritual și cel lumesc.

Fără îndoială că a venit timpul să redefinim rolul slujitorilor în cadrul bisericilor, să le observăm și ghidăm efortul și să-i ajutăm să se ocupe mai eficient și preponderent de biserică/slujirea lor – cel puțin cei care sunt pe de-antregul susținuți financiar de acolo.

Implicații Pastorale

Faptul că 70% din slujitorii bisericești au și alte surse de venit nu aduce doar conotații negative (munca bivocațională are beneficiile ei). Propun doar să existe informare despre acest aspect și o asumare a situației. Observ că există o tendință recentă ca slujitorii/păstorii după 10-20 ani de slujire încep să se orienteze la a doua carieră, urmând cursuri universitare în alt domeniu.

Dacă decidem să alegem (cum în fapt se întâmplă în realitate) bivocaționalul, rezultatul poate fi o denotare a slujbei de slujitor pastoral/misionar, fiind necesară o atentă sinteză a ceea ce înseamnă slujba pastorală. Din punctul nostru de vedere, nu e de mirare că păstorii nu au timp suficient de a purta de grijă turmei lor având în vedere că sunt obosiți/preocupați cu alte aspecte/slujbe.

Mai mult, nu suntem corecți cu credința noastră, că vrednic este slujitorul de plata lui. Mulți lucrători au pregătire bună teologică și experiență pastorală, dar sunt plătiți cu salariul minim sau jumătate de normă. Din cei 58 de slujitori incluși în cercetarea mea, 13 au studii doctorale în teologie iar alți 12 au absolvit studii aprofundate (diferite nivele de Master). Astfel, nu e de mirare că aceștia sunt inteligenți, bine pregătiți, capacitați la a face performanță, și caută să-și suplimenteze veniturile. De remarcat dedicarea lor față de slujba pastorală/misionară, ei rămânând să slujească chiar dacă sunt renumerați incorect față de pregătirea și capacitatea lor.

Putem vorbi aici de preoția universală – un fel de bivocațional universal – indiferent dacă există renumerare (sau există slabă renumerare) financiară. Chiar si slujitorii de la Biserici capabile sa ofere un salariu bun au si alte activitati. Tocmai pentru ca se poate (biserica le permite) si pentru ca sunt suficient de ‘cautati’ (profesori, directori/reprezentanti de NGO/tabere, scriitori, etc).

Un anumit procent dintre ‘lucratori’ sunt sustinuti de sotie/familie – adica salariul lor este unul modic si ei traiesc din ce castiga ceilalti membrii ai familiei. Aici intervine complexitatea chemării în slujire, care se răsfrânge de la o singură persoană la întreaga familie (tot un fel de diviziune a muncii, dar la plural).

Implicații Economice

Max Weber argumentează că Europa s-a ridicat economic datorită principiilor reformatorilor. În special folosirea termenului de beruf în traducerea Bibliei de către Luther în 1522 a jucat un rol determinant în înțelegerea felului în care Dumnezeu a rânduit viața cotidiană. Așa cum arată și Fray, este greu de susținut un argument de genul cauză-efect în acest caz, dar nimeni nu dispută contribuția termenului beruf în atreprenoriatul/economia post-Reformă.

Astăzi mai de impact este segmentarea (diviziunea, ar spune unii) muncii în diferite clase și renumerarea ei diferențiat, acest fapt poate distruge scopul lui Dumnezeu în creație (unii muncesc mult și câștigă puțin, alții muncesc puțin și au salarii mari).

Implicații Politice

Dacă mergem pe linia Reformatorilor spre a limita munca la chemare în sens politic și escatologic (precum pare a fi subliniat de Luther și apoi Weber), reducem conversația doar la aplicarea modernă a acestui concept în sensul creation care (biopoliticii) și a relevanței mesianismului secular sau postsecular (Christiane Frey).

Atitudinea defetistă – să nu se schimbe nimic, să nu amestecăm lucrurile (refuzul holisticului), să considerăm partea spirituală mai importantă ca cea mundană (Zwingli, baptiștii - catolicii), adică să nu ne implicăm în politică – înseamnă că Biserica intră și mai mult în ghetou, își pierde vocea profetică în societate.

Implicații Misiologice

Chestiunea acceptării salarizării slujitorilor baptiști din partea statului este una mai largă. Deja am ajuns sub nivelul subzistenței – peste 70% dintre slujitori au și alte preocupări/slujbe. Misiologic vorbind, e posibil să facă mult sens, dar conversația depășește cadrul și scopul acestei lucrări.

Misiunea internațională (Naja, Lai) este afectată – în ultimii ani scade drastic numărul misionarilor pe glob. Crește numărul expaților pe glob, adică a celor care își mută serviciul în altă țară. Astfel, potențialul misionar poate fi câștigat dacă-i considerăm pe acești profesioniști (mutați cu profesia în altă parte) ca slujitori religioși – adică, bivocaționali.

Încheiere

Implicațiile Reformei în slujirea religioasă/bisericească sunt enorme. Accentul principal pus pe muncă – oricare ar fi ea – ca vocație divină, s-a dovedit a fi cu urmări substanțiala pentru următoarele secole. Dar nu toate implicațiile sunt pozitive,  mai ales în ce privește semnul de egalitate între vocație și meserie (definite prin același beruf) sau munca ca fiind validată divin, când încă tronește verdictul lui Dumnezeu de după cădere în care truda/corvoada este asociată cu munca – asta și mai mult în modernitate, unde diviziunea muncii permite unora doar munci de corvoadă, iar altora de plăcere.

În cea mai mare parte, ideile Reformei în ce priveste vocația au trecut neobservate și neaplicate de baptiști. Pentru ei vocația înseamnă a se dedica total lui Dumnezeu și meseria înseamnă a-ți câștiga pâinea. Dacă se poate, se încearcă câștigarea pâinii prin vocație. Ultimele două decade în România dovedesc că e tot mai greu pentru slujitori să îmbine vocația cu un venit suficient, dat fiind numărul mare de slujitori care își iau o a doua slujbă pentru a se întreține financiar. Considerăm necesară o conversație de amploare în Uniunea Baptistă asupra acestui subiect al vocației/bivocației, mai ales în lumină misiologică.

Credem cu tărie că adevărații creștini pot schimba lumea, dacă au o abordare smerită, sacrificială, cu iubirea transformată în fapte. Nu contează prea mult riscul ce ni-l asumăm, călătoria cu El poate să ne ducă în teritorii noi, neexplorate. Nu trebuie să ne temem însă, Dumnezeu continuă să fie bun cu noi.