ESTE CREȘTINUL SECOLULUI AL XXI-LEA CHEMAT SĂ FIE MISIONAR?

Peste tot prin mass-media se proclamă ideea că omul post-modern nu mai are de făcut față provocărilor pe care le aveau cei din secolul precedent. Acest lucru ar putea să fie adevărat, dar în schimb se confruntă cu situații pe care nu le preconiza nimeni în urmă cu un secol. In aceeași ordine de idei, deși medicina a evoluat așa de mult și anumitor boli li s-a găsit remediul, au apărut altele mai grave și mai periculoase decât cele dinainte, și care iau viața mult mai multor oameni.

Societatea în care trăim este cu totul diferită față de cea de pe vremea Mântuiorului și a ucenicilor Lui. Pe atunci oamenii trăiau o viață mai simplă si mai liniștită. Progresul științei și tehnologiei au îmbunătățit condițiile de viața, dar calitatea vieții a scăzut.

Astăzi, pentru a merge din Ierusalim la Roma este nevoie de doar câteva ore pentru a călători cu avionul pe această rută, însă pe vremea apostolului Pavel era nevoie de săptămâni și chiar luni pentru a ajunge la aceași destinație. Avansul tehnologic a micșorat distanțele dintre noi, geografic vorbind, făcând posibile lucruri neimaginate predecesorilor noștri, dar de fapt a mărit distanța dintre sufletele noastre. De ce spun asta? În primul rând, pentru că deși putem ajunge în decurs de câteva ore în orice colț al lumii și putem trimite mesaje instantaneu rudelor sau prietenilor de peste mări și țări, relațiile dintre noi în loc să fie mai profunde, sunt tot mai superficiale. Putem comunica cu oricine si oriunde prin telefon sau internet, dar de multe ori ajungem să nu putem exprima ceea ce avem pe inima, nu pentru că nu găsim cuvinte, ci pentru că aceste mijloace nu înlocuiesc discuțiile față în față.

Există câteva capcane în care au căzut creștinii din epoca noastră. În primul rând au uitat cât este de important să își ia în serios chemarea de a face evanghelizare și misiune. Dacă ne uităm la numărul creștinilor declarați ca născuți din nou și i-am raporta la popolația globului am observa că avem resurse umane net superioare creștinilor din orice epocă precedentă. Dacă ne referim strict la capacitatea de a răspândi Evanghelia si a vitezei cu care putem ajunge dintr-o parte a lumii în cealaltă, descoperim că nu ne-ar fi deloc greu să evanghelizăm întreaga planetă poate chiar si in cursul următorilor ani. În al doilea rând le lipsește motivația pentru a misiona și a duce Evanghelia la cei ce nu au auzit-o și probabil nu mai au  inima cu care primii creștini au înțeles că trebuie să facă misiune.

Pe lângă toate acestea, creștinii au ajuns să prindă rădăcini în pământul care ar trebui să fie pentru ei o reședință temporară și au început să se simtă tot mai mult ca fiind acasă. Apoi, se pare că pasiunea lor pentru relația cu Domnul s-a răcit și inima lor nu mai simte pentru ce bate inima Domnului-cei pierduți. Fiecare a ajuns să își vadă de casele, familiile, gospodăriile, afacerile, locurile de muncă și au pierdut ținta. Pentru a ne regăsi scopul vieții trebuie să ne întoarcem la relația de bază cu Domnul. E nevoie să înflăcărăm din nou dragostea noastră față de El, altfel suntem pierduți (Apocalipsa 2:4,5).

O altă capcană în calea trăirii misiunii noastre este comoditatea. Sunt așa de liniștiți în proprile lor case, unde nu deranjează pe nimeni și nimeni nu îi deranjează și oamenii mor lângă ei și merg în iad dar ei stau liniștiți multumind Domnului că ei sunt mântuiți. Cu privire la astfel de oameni ajungi să-ți pui întrebarea dacă s-a făcut vre-o schimbare în viața lor sau doar și-au schimbat religia, pentru că Duhul care ar trebui să fie în ei nu i-ar lăsa așa de nepăsători.

Alții cred că dacă dau bani pentru misiune și misionari este destul, dar asta nu este decât o siguranță falsă. Pentru alții, piedica este rușinea sau mândria sau teama de a nu fi respinși sau nepăsarea. Oricare ar fi capcanele în care am căzut, trebuie să „ne ridicăm şi să rămânem în picioare.”(Psalmul 20:8). Dacă vrem „Cununa vieții” trebuie să ne împotrivim curentului lumii și să vestim cu îndrăzneală Cuvântul „la timp și ne la timp”(2 Timotei 4:2), căci vom fi responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce facem și cum facem lucrarea de misiune la care am fost chemați.

Observăm cum tot mai mult din societatea în care trăim ne influențează perspectivele asupra vieții, care la rândul lor ne afectează acțiunile. Majoritatea oamenilor din ziua de astăzi nu sunt altceva decât produsul societății decăzute și imorale în care trăim. Adevărul este că sunt și exemple de oameni care s-au împotrivit curentului general, dar sunt foarte puțini și uneori chiar și aceștia nu sunt gata să-și asume riscul de a se ridica și a spune ce cred cu privire la ceea ce se întâmpla. Ei bine, dacă alți nu sunt gata să facă asta, cel puțin din dragoste pentru ei și spre binele lor ar trebui să le deschidem ochii cu privire la realitate. Probabil se va arunca cu pietre asupra noastră acuzându-ne că suntem: „extremiști”, „fundamentaliști”, „înguști”, „intoleranți”, „sectanți”, etc. Poate că vom fi batjocoriți, târâți în procese, ostracizați de societatea în care trăim și pe care o iubim, de dragul căreia îndurăm toate aceste persecuții, dar oare sufletul nostru nu va fi liniștit în Domnul știind că am făcut ceea ce trebuia să facem, chiar dacă suportăm consecințe pentru asta? Dacă nu-L iubim pe Domnul și pe oameni mai mult decât pe noi înșine, nu vom fi gata să riscăm totul pentru El și de dragul lor, dar oare nu la asta suntem chemați?(Marcu 14:26).

Când fac aceste afirmații nu mă refer la faptul că ar trebui să ne apucăm de campanii naționale împotriva homosexualității și a imoralității și promiscuității din societate. Totuși cred că și aceste campanii pot fi benefice, mai ales într-o societate care se laudă că: „noi, românii suntem creștinii dinainte de Cristos” (ceea ce este imposibil dat fiind faptul că abia după anul 40 dHr a apărut termenul „creștin” și înainte de Cristos nu putea fi nici măcar vorba de ceva ce nu exista încă în istorie).

 Noi, ca și creștini, avem datoria morală înaintea lui Dumnezeu și a celor de lângă noi să ne trăim credința cu toată puterea noastră și să influențăm mai întâi prin exemplu și apoi prin vorbe. Pavel și apostolii nu s-au apucat să schimbe societatea în care trăiau prin petiții și atacuri directe împotriva traiului imoral al societății în care trăiau. Dacă ar fi făcut asta, probabil că multe uși le-ar fi fost închise, deși sunt convins că fiecare dintre ei se simțea ca și Lot în Sodoma (2 Petru 2:7,8), dar au înțeles că nu este chemarea lor să se lupte cu imoralitatea celor din lume.

Însă când a fost vorba de imoralitatea celor din biserică și care își spuneau creștini și trăiau ca și păgânii, măsurile luate împotriva lor au fost aspre și imediate (1 Corinteni 5:1-5). Da, chemarea noastră este să predicăm adevărul, să spunem păcatului pe nume și să nu-l ignorăm, ca astfel să arătăm că disprețuim păcatul, dar îl iubim pe păcătos în așa fel încât dacă trăiește în păcat îl vom confrunta. Vom face asta nu ca să arătăm că suntem mai sfinți, ci ca să-i arătăm că îl iubim așa de mult încât îi vom spune adevărul chiar dacă doare, dar durerea aceasta este benefică pentru vindecare. O rană necurățată poate aduce infecție și chiar moarte. E mai puțin dureros pe moment să nu o curățăm, dar durerea provocată de curățare aduce viața. Aceasta este misiunea noastră în această lume decăzută în care trăim.

Suntem datori să ne trăim chemarea la cel mai înalt nivel, pentru ca Domnul să-și ia slava în urma trăirii și mărturiei noastre. Nu putem să separăm trăirea noastră de mesajul nostru, pentru că dacă le separăm devenim irelevanți. Relevanța noastră nu se arată prin modul în care ne asemănăm mai mult cu lumea, pentru că am ajuns să credem că doar așa vom fi înțeleși de lume, ci prin modul nostru autentic de a ne trăi credința. Autenticitatea atrage mult mai mult decât uniformizarea, superficialitatea și adoptarea lucrurilor lumești. Tinerii au nevoie să vadă ceva diferit, nu aceleași lucruri care le văd în viața lor zilnică. Au nevoie de modele nu ca modelele să devină ca și ei.

 Matei 28:18-20 este pentru noi creștinii unul dintre pasajele cele mai importante, cu privire la menirea noastră, odată ce am fost mântuiți. Acest pasaj conține baza pentru a face misiune: mai întâi suntem împuterniciți de Însuși Creatorul Universului împotriva Căruia nimeni nu se poate împotrivi, apoi suntem trimiși de El cu o misiune specială-vestea bună a împăcării omului cu Dumnezeu și nu în ultimul rând Cristos Însuși ne însoțește în această misiune.

Rămâne însă întrebarea unde este câmpul meu de misiune? Fapte 1:8 ne lămurește:„ şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Trebuie să înțelegem că Ierusalimul nostru nu se află în Israel, pentru că fiecare creștin își are Ierusalimul în orașul natal, Iudeea este orașul cel mai apropiat, iar Samaria, poate fi un loc mai îndepărtat, sau chiar un popor față de care ai o reținere sau chiar o aversiune. Iar cu toții înțelegem ce înseamnă până la marginile pământului.

Ce mai trebuie lămurit este dacă suntem chemați să misionăm doar într-unul din aceste locuri sau trebuie să ne implicăm în toate cele patru aspecte. Eu cred, pe baza Scripturii că un creștin nu trebuie să neglijeze nici unul din cele patru aspecte, pentru că Domnul Isus nu spune: „în Ierusalim sau Iudeea sau...”, ci ne spune că trebuie să lucrăm și acolo unde ne-a pus Domnul prin naștere, chiar de acolo să începem și să pornim treptat spre celelalte zone. Să avem grija să nu pățim ca apostolii care au ajuns să se limiteze la Ierusalim și Domnul a trimis prigoana și de voie de nevoie au fost într-un fel forțați de împrejurări să iasă din zona lor de comfort.  

Acum, la final, se pune întrebarea dacă suntem gata să ne trăim chemarea de a duce Evanghelia la cei pierduți și de a le duce vestea cea mai bună din lume-că avem șansa de a petrece veșnicia în prezența Dumnezeului Celui Sfânt, noi niște oameni păcătoși, dacă acceptăm să fim înnoiți prin sângele lui Isus Cristos? Calea ne-a fost croită de Domnul Cristos prin cruce și batătorită de înaintașii noștrii prin însăși sângele lor. Noi ce vom face cu mesajul eliberării și răscumpărării, putem rămâne indiferenți? Dacă inimile ne ard de dragoste pentru Domnul nu vom sta indiferenți.

Pastor Claudiu Ignuta