DESPRE „VORBIREA CU HAR ŞI DREASĂ CU SARE” SAU, „CINCI CUVINTE ÎNŢELESE… MAI MULT DECÂT ZECE MII DE CUVINTE (ÎN ALTĂ LIMBĂ)!”

IONEL LAZAR

Introducere:

                     Substantivul grecesc „omilie”* (la plural „omilii”) nu este specific doar bisericii ortodo-xe ci aparține totalmente primilor creştini care deşi erau „oameni necărturari şi de rând” („agramatos kai idiotai” – Fapte 4:13) erau „tari în Scripturi” (Fapte 18:24), propovăduiau cu multă convingere (elocință) şi mărturiseau „cu cuvântul şi cu fapta” mântuirea Domnului Isus Hristos în viața lor.

                    Doresc din toată inima mea ca aceste gânduri care remarcă aspecte esenţiale în conduita şi comportamentul slujitorilor Evengheliei şi nu numai, să fie binecuvântate de Domnul Dumnezeu şi de folos tuturor celor sincer interesaţi de o sfântă şi totală schimbare şi de reconsiderarea unei atitudini evlavioase în timpul slujirii şi în afara ei.

 

* OMILIE, (omilíi), s. f. – Predică. – În limba megleno-română, omilie sau homilie. În limba greacă, ỏμιλία – homilia (secolul al XVIII – lea). – DER. Omiliar, s. n. (Carte de predici). DEX-ul limbii ro-mâne. OMILIE. (Din limba greacă, homilia – o relaționare (comunicare) familiară). OMILIE s.f.

(Bisericesc). Cazanie, cuvînt, predică, (înv.) chiriacodromion, didahie, poucenie, predicare, predica-ție, propovedanie, carte cu învățătură.Este o specie a elocinței de amvon, predică (sinonim cu caza-nie), omilia constă în explicarea unei epistole, a evangheliei zilei, a unui pasaj din cărțile religioase și care pare-se a fi constituit forma primitivă a elocinței de amvon.

                    Acest gen de elocință a fost ilustrat de mitropoliții erudiți Grigore Țamblac (în secolul al XV-Iea) și apoi, Antim Ivireanu, mitropolit de Bucureşti, născut la circa anul 1640 sau 1650, în Iviria (Georgia de azi sau Gruzia) – decedat în anul 1716, asasinat în Rumelia a fost un autor, tipograf, gra-vor, teolog creştin, episcop și mitropolit român de origine georgiană. În „Didahiile” sale, el deschide drumul genului retoric în cultura noastră. Termenul grecesc, „omiletică” („homiletică”), derivat de la omilie, apărut în cultura europeană a secolului al XVIII-lea, denumește acea artă a elocinței sacre.

• Coloseni 4:6: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum tre-buie să răspundeţi fiecăruia.”

EXEGEZĂ.

 

Vorbirea.

                    Cuvintele merg mână în mână cu vieţuirea creştină. Lucrul acesta este valabil mai ales în relaţiile cu cei care sunt afară (vers. 5). Nu doar cuvintele în sine, ci şi felul cum sunt rostite, şi chiar şi tonul vocii fac o impresie pozitivă sau negativă asupra acelora care le aud. De aceea vorbirea şi purta-rea creştinului trebuie să fie bine supravegheate.

(Cu) Har.

                    Grecescul „charis” (vezi Romani 3:24). În acest context cuvântul poate avea sensul de

amabilitate, dulceaţă. În cartea Proverbele 16:24 stă scris: „Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere, dulci pentru suflet şi sănătoase pentru oase.” Atunci când a vorbit Domnul Isus în sinagoga din Nazaret, cei care L-au ascultat au rămas impresionaţi de cuvintele pline de har (literal cuvinte de har) care se revărsau de pe buzele Lui (Luca 4:22; Psalmul 45:1-2). Cuvintele creştinului ar trebui să poarte cu ele puterea şi influenţa cerului.

Dreasă cu sare.

                    Sarea face hrana gustoasă. (Matei 5:13). Aici se referă la acele elemente care fac vorbirea atrăgătoare, cu putere şi agreabilă la ascultare.

                    La polul opus al vorbirii pline de har („dreasă cu sare”) ar fi vorbirea banală, fără gust, sau inutilă (vezi Matei 12:36). De asemenea este extrem de toxică (otrăvitoare) vorbirea eufemistică, persiflantă, „la miştocăreală” sau pe post de glumă, atât de la amvon cât şi în afara lui.

                    Amvonul nu este scena de la… „stand-up comedy”! („Să nu se audă nici cuvinte porcoa-se, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire.” Efeseni 5:4).

                    Când creştinul îşi deschide gura, (predicator sau ascultător) din ea ar trebui să se reverse cuvinte plă-cute, care să întărească.

 

Să răspundeţi fiecăruia.

                    Este responsabilitatea fiecărui creştin să fie gata să răspundă oricui cere socoteală de nădejdea care este în el (vezi 1 Petru 3:15). Mărturisirea personală este o parte esenţială a vieţii de creştin.

CONCLUZII.

 

                    Deci, cum să fie vorbirea noastră?

• Neviciată, nepângărită, netendențioasă, neinsinuantă.

Efeseni 5:4: „Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire.” 

• O poruncă din Legea mozaică interzicea folosirea greşită a Numelui lui Dumnezeu. 

Exodul 20:7: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.”

 

• Dumnezeu ne porunceşte  să ne lăsăm de vorbele murdare. 

Coloseni 3:8:„Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.”

 

• Ceea ce credem se reflectă în ceea ce vorbim. 

Proverbe 13:3: „Cine-şi păzeşte gura, îşi păzeşte sufletul; cine-şi deschide buzele mari aleargă spre pieirea lui.”

 

• Urmaşii Domnului Isus Hristos trebuie să vorbească cu grijă şi atenţie. 

Coloseni 4:6: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.”

 

• Felul nostru de vorbire va influenţa pe alţii. 

1 Timotei 4:12: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.”

• 1 Corinteni 14:19: „Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă.”

EXEGEZĂ.

 

În Biserică.

                    Greceşte, „ekklesia”,(vezi Matei 18:17). Referirea nu este la clădirea în care sunt ţinute adunările creştinilor, ci la grupări umane organizate ale credincioşilor, indiferent de locul în care ei s-ar putea aduna.

Cinci cuvinte.

                    În Noul Testament numărul cinci e folosit adesea ca un număr rotund însemnând câţiva, câteva. Astfel erau cinci vrăbii (Luca 12:6), cinci într-o casă (vers.52), cinci perechi de boi (Luca 14: 19), etc.

Înţelese. (Cu înţelegerea mea KJV Bible).

                    Sau cu mintea mea, adică, într-un alt fel decât în limbi, încât să fie inteligibil pentru alţii. Adică, cinci cuvinte coerente, inteligibile; având sens gramatical şi corelate atât din punct de vedere semantic cât şi etimologic.

Să învăţ (pe alții). 

                    Greceşte, „katecheo”, a instrui oral, a învăţa prin cuvântul gurii. De la acest cuvânt de-rivă termenul catehism, care în original înseamnă învăţătură orală ca la doctrinele credinţei. Este mai bine a da o foarte scurtă îndemnare în biserică, aşa cum e arătat de cinci cuvinte, dacă sunt de natură edificatoarea, decât o lungă cuvântare care nu e înţeleasă de ascultători şi în felul acesta nu ajută la instruirea lor.

                     Apostolul Pavel îi atrage atenția tânărului păstor Timotei: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută. Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc.” (1 Timotei 1:5-7).

În (altă) limbă. (Limbă necunoscută, KJV Bible). Literal, o limbă.

CONCLUZII.

 

• Strângerea laolaltă „în Hristos” trebuie să fie întotdeauna „pentru zidire”. 

                     Zidirea înseamnă a folosi efectiv timpul consacrat zidirii. Zidirea se face printr-o comuni-care inteligibilă, accesibilă tuturor, nu neapărat că durata de timp ci doar că explicită, bogată în subs-tanţă, în conţinut ziditor.

                    În contextul acesta, apostolul Pavel, cu o gentileţe şi fineţe remarcabilă îi dojeneşte  subtil pe corintenii scindaţi în partide (1 Corinteni 1:12-13; 3:4-9) dar „care cheamă în vreun loc Numele Domnului” (1 Corinteni 1:2), adică un alt loc decât cel iubit (frecventat) de credincioşii creştini stator-nici, serioşi şi integri; deci o locaţie diferită de adunarea bisericii creştine  înfiinţată iniţial în cetatea Corintului.

• Vorbirea (fără alte limbi neînțelese) trebuie să zidească în Biserică , nu să fie doar o aramă sunătoare, chimval zângănitor sau să sune în gol făcând zgomot.

                     Apostolul Pavel menţionează că : „Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă”. (1 Corinteni 14:19).

                     Vorbirea în alte limbi (fără translator, interpret) dacă nu zideşte pe nimeni înBiserică, este doar mult zgomot.

• „Cine vorbeşte în altă limbă, (Îi) vorbeşte lui Dumnezeu, cu duhul, el spune taine, căci nimeni nu-l înţelege (1 Corinteni 14:2). 
• „Cine vorbeşte în altă limbă se zideşte pe sine însuşi”. (1 Corinteni 14:4).
• „Cine proroceşte zideşte sufleteşte Biserica” (1 Corinteni 14:4). 
• „Cine proroceşte, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere”. (1 Corinteni 14:3).

                    Unii creştini mulţumesc foarte frumos lui Dumnezeu, dar ceilalţi nu rămân zidiţi sufleteş-te. Dacă spun taine lui Dumnezeu, de ce fac zgomot şi de ochii oamenilor?

                    „A spune taine lui Dumnezeu” înseamnă numai între tine şi Dumnezeu să se ştie ce spui, oamenii nu înţeleg şi nu se pot zidi. Dacă ai „taine” (personale) de spus lui Dumnezeu, atunci nu veni cu ele în public ci, „încuie-te în cămăruța ta…” (Matei 6:6).

                    Aceasta este rânduiala Bisericii pusă de către Apostolul Pavel. La unii nu le place ordinea, rânduiala, ci neorânduiala. Aceasta este realitatea, acesta e adevărul. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi ce fac ei este după poftele lor, pozând în rugăciune de ochii oamenilor.

• Când putem rosti cu încredere un „Amin!” hotărât la vorbirea cuiva?

                    Dacă mai zăbovim puțin la „vorbirea ăn limbi” constatăm că dacă adunarea (biserica) lui Hristos este zidită sufleteşte sau nu, acesta este faptul care decide pentru apostol - şi acestea sunt gân-durile lui Dumnezeu! - care este darul mai mare.

                    Cine vorbea în limbi (în partidele scindate din Corint), vorbea doar lui Dumnezeu. Oricât de minunat ar fi acest dar, orice desfăşurare de forţe ar reprezenta, indiferent de câtă binecuvântare se bucura cel care îl avea, dacă el nu îl folosea împreună cu un interpret (traducător), aşa încât cei credin-cioşi să înţeleagă cele auzite, atunci nu ducea la zidirea sufletească şi era mai mic decât darul prooro-ciei. Ce lovitură dură pentru mândria acelora care se lăudau cu vorbirea în limbi! Şi nu numai că vorbi-rea în limbi era mai prejos, ci ea trebuia lăsată deoparte (afară din adunare, Biserică), dacă nu era de faţă un interpret (versetul 28). Cel în cauză putea să-şi vorbească sieşi şi lui Dumnezeu, dar în adunare trebuia să tacă.

                    Acest lucru era valabil chiar şi atunci când cineva îndrepta o mulţumire către Dumnezeu şi pentru aceasta vorbea în limbi. Dacă celălalt nu-l înţelegea, acesta nu era zidit şi atunci o asemenea mulţumire trebuia lăsată deoparte. Cum putea într-o asemenea situaţie „să răspundă omul cel simplu „Amin” la mulţumirile pe care le aduci tu, când el nu ştie ce spui?“ (versetul 16).

• Acest lucru este perfect valabil şi în timpul eventualelor predici încâlcite şi pline de… elucubrații pretinse a fi rostiri „academice”!

                    Cuvintele sunt înviorătoare şi pentru noi doar dacă sunt exprimate inteligibil! Câtă lipsă de claritate există în acest domeniu! Personal, pe baza acestui cuvânt nu mi-aş lpermite ca într-o ţară străină, să mă rog în mod public, în limba mea naţională, dacă acolo nu m-ar înţelege nimeni.   

                     Totodată, nici in biserica mea de limbă materna, in mijlocul conaționalilor mei, nu mă rog sau vorbesc în altă limbă care, chiar inteligibilă fiind, s-o fac doar pentru a epata, a-mi expune veleitățile (darurile) mele de… poliglot! Aici învăţăm, pe plan secundar, alte două lucruri importante pentru viaţa practică de adunare:

• A spune „Amin” la o mulţumire este după voia lui Dumnezeu şi este o expresie auzibilă a aprobării adunării. 

                    Cuvântul „Amin” este de origine ebraică şi înseamnă „cu adevărat”, „desigur”, „aşa este” sau „aşa să fie”! Apostolul Pavel arată un obicei al primilor creştini: ei spuneau „Amin!“ nu numai cu inima, ci şi cu gura. Ei nu-şi spuneau doar în gând un „Amin“, ci îl rosteau.

                     Dumnezeu Şi-a învăţat deja în Vechiul Testament poporul în acest sens: „Şi tot poporul“ (bărbaţi şi femei!) „să răspundă: Amin!“ (Deuteronomul 27:15 ). În cartea lui Neemia 5:13 , citim frumoasele cuvinte: „Toată adunarea a zis: Amin!“ Este deci un obicei potrivit Scripturii, la care din nefericire s-a renunţat în multe locuri.

• Mijloacele dominante pentru zidirea sufletească a adunării, lăsând deoparte revelaţia refe-ritoare la vremea noastră, sunt proorocia (1 Corinteni 14: 3, 4 şi 6), descoperirea, cunoştin-ţa (versetul 19). 

                    Dar oare ne-am gândit vreodată că şi o rugăciune, o cântare, o mulţumire slujesc la zidirea sufletească (1 Corinteni 14:15-17)? Cât de îmbucurătoare este această varietate: pentru toate acestea este loc şi timp în strângerile credincioşilor!  Deci, avem aici, de altfel, una dintre foarte rarele referiri la faptul că în adunările (bisericile) sfinţilor se şi cântă!

                    Dacă ceva trebuie să fie pentru zidire, atunci în primul rând trâmbiţa trebuie să dea un ton inteligibil, trebuie să se ştie „ce se cântă cu fluierul sau cu harpa“ (versetele 7-12), pe scurt, trebuie să se înţeleagă ce se vorbeşte. Tot restul este „vorbă în vânt“ (versetul 9).

• Având mintea „conectată”! (1 Corinteni 14:14-15).

                    Nu este nicidecum gândul lui Dumnezeu ca în strângerile noastre lalolaltă („toți împreu-nă” – Fapte 3:42-47; 4:32-33; 9:31) spre „zidire sufletească” mintea să ne fie „deconectată“.

                    A presupune acest lucru ar fi cu totul lipsit de sens şi nespiritual. Apostolul Pavel insistă ca şi la rugăciune, la slăvire şi la mulţumire, alături de Duhul (adică noua, dumnezeiasca natură din noi; Ioan 3:6 ; Romani 8:6, 10 ) să participe şi mintea.

                    Zgomotele goale (1 Corinteni 13:1), pe care mintea nu le poate deosebi sau recepţiona, sunt fără valoare pentru zidirea sufletească. Astfel de rugăciuni şi laude rostite ( în alte limbi) nu sunt de nici un folos pentru cel care nu le înţelege. Cel care vorbeşte să-şi folosească mintea în aceeaşi mă-sură ca şi cel care ascultă vorbirea (predica, rugăciunea, cântarea). De aceea ne-a dat-o Dumnezeu, ea este poarta de intrare pentru tot ce vine de la Dumnezeu.

                   Apostolul Pavel a vorbit în limbi mai multe decât ei toţi şi el i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta, dar el a făcut-o pentru sine, atunci când era singur cu Dumnezeu. În biserică însă, el dorea să vorbească mai bine cinci cuvinte înţelese: „ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte într-o altă limbă“ (reciteşte versetele 18-19). 

• Dacă există ceva ce nu contribuie la zidire (o predică fără Hristosul Măntuitor sau dintr-o „altă evanghelie”, cu „un alt Isus” sau cu un alt duh…” (2 Corinteni 11:4), sau o vorbire în limbi neînțelese) atunci nu trebuie să se facă auzit în Biserica lui Hristos! Biserica Dom-nului Isus Hristos este „biserica întâilor născuți” (Evrei 12:23) adică formatănumai  din oameni născuți din nou! (Ioan 1:13).

                    La aceasta nu are importanţă dacă darul este de la Dumnezeu (darul vorbirii în limbi era): dacă prin aceasta adunarea nu este zidită, acest dar nu trebuie să fie întrebuinţat.

                    Deținerea unui dar dat de Dumnezeu nu îndreptăţeşte utilizarea acestuia în orice timp şi în orice loc. Uneori ne vine greu să acceptăm acest lucru, dar aceasta este învăţătura întregului capitol de faţă. Dacă suntem în „adunare“, atunci nu suntem oriunde, şi acest fapt este hotărâtor.

• Câteva observaţii practice: 
• Dacă un frate se roagă în adunare, atunci el este gura celor adunaţi în rugăciune către Dumnezeu. 

                     Atunci, ceea ce exprimă trebuie să reflecte preocuparea comună a celor adunaţi. Proble-me de natură pur personală nu-şi au locul acolo. Tot astfel stau lucrurile pentru mulţumire şi laudă. Cât de mult trebuie să se păzească fraţii ca să nu depăşească adevăratele sentimente şi măsura adunării. De asemenea, cel în cauză trebuie să vorbească destul de tare şi de clar ca să poată fi înţeles de toţi. Dacă, de exemplu, cineva vorbeşte încet şi repede, astfel încât aproape nimeni nu-l poate urmări, atunci este mai bine să lase altora această slujbă.

• De asemenea există, mai ales astăzi, pericolul de a impresiona prin cunoştinţe (biblice sau chiar extrabiblice). 

                    Dacă vorbirea sau rugăciunea sunt pline de cuvinte străine sau de expresii artistice, astfel încât fraţii simpli (modeşti în cultura lor, adică „agramatos kai idiotai” – necărturari şi de rând – Fapte 4:13) să nu mai poată înţelege sensul, atunci această slujire nu corespunde gândurilor Domnu-lui. El vrea ca adunarea să fie zidită sufleteşte.

                    Acest lucru este valabil şi pentru rugăciune şi pentru mulţumire. Totul se petrece în adu-nare şi pentru adunare. Cel care vorbeşte trebuie să fie gura celor adunaţi „împreună” pentru Dum-nezeu (Matei 18:20) (în rugăciune, mulţumire, laudă), fie gura lui Dumnezeu către cei adunaţi (pro-orocie, învăţătură).

                    Acest lucru ar trebui să nu-l uite niciodată cei care-şi deschid gura într-o adunare. Nu este acesta un gând profund mişcător, că Dumnezeu are zidirea sufletească a Adunării drept gând călăuzi-tor, astfel încât toate celelalte trebuie să se supună acestuia? Atât de mult doreşte El acest lucru!

                    Sunt ferm convins că aceasta contrazice părerea multora din creştinătate, chiar şi a acelora care sunt născuţi din nou, dar sunt gândurile lui Dumnezeu pentru poporul Său. De aceea învăţăturile apostolului Pavel din prima epistolă către Corinteni sunt atât de importante şi pentru zilele noastre.

• Prezenţa Sa în Adunare, prin Duhul Sfânt, rămâne. Prezenţa personală a Domnului Isus în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său rămâne. 

                    În Vechiul Testament, profetul Ezechiel declara ferm: „Numele cetății este: „Domnul Dumnezeu este aici!” (Ezechiel 47:35).

                    Încă o dată, mulţumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta! Acum este în întregime o întrebare a credinţei personale de a prelua şi de a îndeplini aceste lucruri. Există mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu care au părăsit sistemele omeneşti aflate pe teren creştin, pentru a se apropia de adevăr.

• Nu este de mirare că adesea nici aceştia nu mai cunosc acest mod de strângere?

                     Se cunosc conferinţe şi ore biblice pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Se cunosc adunări speciale pentru vestirea Evangheliei de către evanghelişti şi predicatori în general sau pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu de către învăţători. Se cunosc întâlniri frăţeşti pentru discutarea dif-eritelor aspecte ale lucrării Domnului.

                    Toate acestea nu sunt strângeri pentru şi în Numele Domnului. Ele sunt bune şi deosebit de utile, dar nu au nivelul înalt al unei strângeri ca Adunare (Biserică).

• De ce s-a renunţat în întreaga lume, chiar şi între fraţi, la această strângere pentru zidire?

Din cauza pericolului abuzului de libertate? Probabil… 

                    Într-adevăr, pericolul de a folosi în mod greşit o libertate dată de Dumnezeu este mare şi mereu s-au întâmplat lucruri care i-au înjosit pe cei adunaţi. Dar să ne gândim că deşi înclinaţia fireas-că a corintenilor scindați în partide populiste a lipsit în mare măsură aceste strângeri de utilitatea şi de rânduiala lor, gândul lui Dumnezeu nu a fost desfiinţarea lor completă.

                    În schimb, apostolul Pavel îi învaţă ce s-ar fi potrivit pentru cei care, (deşi dezbinați în tot felul de partide) atunci când erau adunaţi laolaltă (împreună) ei trebuiau sa fie astfel.

                    Duhul Sfânt numeşte aceasta în versetul 40: „în chip cuviincios şi cu rânduială“. Şi noi ar trebui să medităm cu grijă şi prin rugăciune la aceste porunci ale Domnului. Dumnezeu nu spune: „Cu voi nu se poate face aceasta. Pentru o strângere atât de măreaţă, cu libertatea ei duhovnicească, voi sunteţi prea fireşti. Să lăsăm asta deoparte!“ Dimpotrivă, din partea Sa, El menţine tot ce ne-a făgăduit pentru o asemenea strângere. Cât de mult corespunde aceasta harului Său de nepătruns cu noi!

• Apoi, El îi dă celui credincios în mână măsura dumnezeiască şi spune: „Dar toate să se fa-că în chip cuviincios şi cu rânduială“. 

                    Cât de simplu, cât de modest, cât de frumos este totul! Strângerea pentru zidire este o bi-necuvântare aleasă a lui Dumnezeu pentru ai Săi, atât timp cât sunt pe pământ. În cer nu mai au nevoie de ea. Faptul că astăzi mai putem avea o astfel de „zidire in Hristos” , pentru aceasta fie slăvit sfântul Său Nume în Hristos Isus, Domnul nostru!

• Eclesiastul 5:1-3: „Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai bine să asculţi decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta. Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumne-zeu este în cer, şi tu, pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe. Căci, dacă visele se nasc din mulţimea grijilor, prostia nebunului se cunoaşte din mulţimea cuvintelor.”

EXEGEZĂ.

 

1. Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai bine să asculţi decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta.

Păzeşte-ţi piciorul.

                    În Bibliile ebraice, în LXX (Septuaginta) şi în Vulgata acesta este versetul 17 din cap. 4. „Păzeşte-ţi piciorul” este echivalent cu expresia „ai grijă pe unde mergi” şi este folosit aici în mod figurat, în armonie cu ideea din Genesa 17:1 şi Psalmul 119:101. La fel corespunde şi cu avertizarea pe care Dumnezeu i-o dă lui Moise la rugul aprins: „Scoate-ți încălțămintea…” (Exodul 3:1-6).

Casa lui Dumnezeu.

                    Vechiul Cort al Întâlnirii era numit „Casa Domnului (Iehova)” (1 Samuel 1:7; 2 Samuel 12:20). Acelaşi titlu a fost folosit mai târziu cu privire la Templul din Ierusalim (vezi 1 Regi 3:1).

Jertfa nebunilor.

                    „Nebunii” (sau „alienații” din 1 Corinteni 14:23) la care se face referire aici „fac (mult) rău” când intră în „Casa lui Dumnezeu”, pentru că nu-şi păzesc „piciorul” şi nu sunt dispuşi „să as-culte” (ci doar ei să vorbească!). Aduceți-vă aminte de  incidentul din sinagoga din Capernaum! (Mar-cu 1:21-28). Ei nu sunt conştienţi de Acela în prezenţa Căruia stau (vers. 2), se gândesc la lucruri vre-melnice şi ca urmare cuvintele lor sunt adesea nesăbuite, pripite şi multe. Acei care vin la biserică atât de inconştienţi de prezenţa lui Dumnezeu încât cugetă la lucruri obişnuite şi vorbesc numai despre lu-cruri obişnuite, banale şi vremelnice, sunt numiţi aici de către înţeleptul Solomon ca fiind „nebuni.” Închinarea lor nu este decât o simplă formalitate păgănă.

Fac (mult) rău.

                    Ignoranţi cu privire la cerinţele spirituale ale lui Dumnezeu, ei nu I se închină în mod sin-cer şi inteligent (vezi Ioan 4:24). Ei păcătuiesc în ignoranţa lor auto-impusă, şi ca urmare închinarea şi darurile lor - aduse în mod neglijent - sunt inacceptabile în ochii lui Dumnezeu.

2. Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, şi tu, pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.

Nu te grăbi.

                    Cum este tradus şi în cap. 7:9 şi apoi în cap. 8:3. Cuvintele nesăbuite, pripite, folosite fie în conversaţii, fie în cereri, fie în rugăciune, sunt periculoase. Limba, asemenea calului, are nevoie să fie bine ţinută în frâu (Iacov 3:5-10). Notează sfatul Domnului Isus Hristos cu privire la rugăciune! „Când vă rugaţi, să nu bol-borosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mul-ţime de vorbe, vor fi ascul-taţi.” (Matei 6:7).

Înaintea lui Dumnezeu.

                    Omul trebuie să I se adreseze lui Dumnezeu cu o teamă plină de respect (în limba greacă „Theosebeia”) (vezi 1 Regi 8:43). De Dumnezeu nu ne putem apropia aşa cum ne-am apropia în mod obişnuit de un om.

Să nu spui vorbe multe. (Puţine să-ţi fie cuvintele, KJV Bible). 

                    Compară cu apelul preoţilor lui Baal (1 Regi 18:26). Dumnezeu cunoaşte nevoile noastre. Nu este nevoie de un potop de cuvinte care să detalieze cererile noastre (Matei 6:7-8; conform cu Luca 18:9-14).

3. Căci, dacă visele se nasc din mulţimea grijilor, prostia nebunului se cunoaşte din mulţimea cu-vintelor.

Visurile.

                     Evreieşte, „chalom”, un cuvânt folosit pentru întreaga gamă de vise (începând de la coş-marul lui Elifaz din Teman din Iov 4:12-21 până la vedenia lui Daniel din Daniel 8 ), cuprinzând şi visele profeţilor adevăraţi şi pe ale celor falşi. Referirea ar putea fi aici la starea confuză a minţii omu-lui lumesc, prins în capcana multi-tudinii de griji, dar fără să cunoască pacea care este în Dumnezeu.

Se cunoaşte. (Se remarcă, se identifică după…) 

                    Cuvintele acestea deşi nu sunt în limba ebraică ci sunt proverbiale. Şi noi în limba română avem un astfel de proverb. De exemplu: „Vorba multă sărăcia omului…”

                    Sensul este că, după cum visele sunt dovada surmenării şi a tensiunii nervoase, tot aşa un exces de cuvinte îl etichetează drept nebun pe cel care le rosteşte. (Vezi şi comparația pe care o face apostolul Pavel cu acei corinteni scindați şi… „alienați” (!) din 1 Corinteni 14:23).

CONCLUZII.

                     Acest text din Vechiul Testament ne atrage tuturor, fără nicio deosebire, atenţia asupra respectării Bunelor Maniere (Etica Creştină), asupra comportamentului exterior dar şi interior în tim-pul în care suntem în Casa Domnului.

                    Acest text precum şi altele ne sugerează faptul, că este un mod anume de a te purta în adu-nare (Casa lui Dumnezeu – Biserica lui Hristos, oricare ar fi ea), dar care are aprobarea şi recunoaşte-rea lui Dumnezeu. Înainte de a încerca să aflăm din Scripturi cum să ne comportăm în Casa Domnului, ar trebui să analizăm ce este Casa Domnului.

• Prima şi cea mai importantă constatare este prezenţa Domnului care face din acest loc un Betel, un loc sfânt în care Domnul se întâlneşte cu poporul său. 

                    Domnul nostru Isus Hristos ne asigură în Evanghelia după Matei 18:20: „Căci acolo un-de doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.

                    Să-L ai pe Domnul în mijlocul adunării, ca sprijin şi ajutor, este cel mai minunat lucru şi este o onoare deosebită să stai în prezenţa Sa. Această constatare ar trebui să trezească în noi o reve-renţă (eusebeia) şi atenţie sporită asupra a tot ce gîndim, vorbim şi facem, astfel încît jertfa noastă să fie de un miros bine-plăcut Domnului.

                     Apostolul Pavel îl sfătuieşte pe tânărul păstor Timotei despre modul în care trebuie să se comportă în Casa Domnului:  „Dar dacă voi întîrzia, să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui viu, stîlpul şi temelia (susţinerea, temelia, sau infrastructura) adevărului”. (1 Timotei 3:15).

• Analizînd acest text observăm că frica de Domnul, este una din calităţile spiritului cu care a fost uns Domnul nostru şi biserica Sa. 

                     Dacă Domnul Isus Hristos, desăvârşit fiind, cel mai important dintre fii lui Dumnezeu „unicul fiu născut din Tatăl” (Ioan 1:14b) a manifestat cu prisosinţă reverenţa faţă de Tatăl, cu cât mai mult ar trebui noi care am fost pierduţi, ca nişte oi rătăcite dar prin grija Tatălui am fost găsiţi de Păstorul cel bun care ne-a scos din groapa pieirii şi ne-a adus la loc larg.

                    Ucenicii Lui, „rodul” suferințelor Lui şi „sămânța de urmaşi” ar trebui să-i invioreze întotdeauna Duhul Său (Isaia 53:10-11) pentru că Biserica Lui este alcătuită din oameni născuți din nou! (Ioan 1:13; Evrei 12:23).

• Astfel noi vedem că mai întâi de toate, a avea respect pentru Dumnezeu este un act de drep-tate simţindu-ne datori graţiei lui. 

                    Pentru ca noi să apreciem cât mai corect „Casa Domnului” aş mai aduce un pasaj biblic din epistola lui Pavel către Evrei 12:18-24 unde apostolul doreşte să ne facă conştienţi de poziţia noa-stră sau cum spune în context că „ne-am apropiat de… “ cele mai înalte lucruri sau entităţi.

• Mai întâi apostolul face o comparaţie între Israel după trup şi Israel spiritual, din care ob-servăm o diferenţă de slavă cu toate că maifestările înfricoşătoare de la muntele Sinai indi-cau măreţia Lui Dumnezeu, cu care ei încheiau un legământ. 

                     Comparaţia porneşte cu cei doi munţi, Sinai şi Sion din care reiese superioritatea munte-lui Sion care în mod literal a fost ales ca reşedinţă pentru Dumnezeu şi aici ne amintim cuvintele din Psalmul 132:1-5, 13, 14: „Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate necazurile lui; cum a jurat el Domnului şi a făcut un jurământ Puternicului lui Iacov: „Nu voi intra în cortul casei mele, nu mă voi sui în patul în care mă odihnesc, nu voi da somn ochilor mei nici aţipire pleoapelor mele, până voi găsi un loc pentru Domnul, locuinţă pentru Puternicul lui Iacov…” „Căci Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Sa:”Aceasta este locul Meu de odihnă pe vecie; aici voi locui căci l-am dorit”.

                    Reprezentarea simbolică a Sionului este cu mult mai măreaţă deoarece Sionul ceresc este Biserica, sau „cetatea Dumnezeului Celui viu, Ierusalimul ceresc, adunarea în sărbătoare, Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri”.

                  Pe lîngă faptul că ne apropiem de aceeaşi Biserică a lui Hristos sub diferitele denumiri fo-losite de apostol în acest pasaj, el ne spune în continuare că ne apropiem de „zecile de mii de îngeri, de Dumnezeu Judecătorul tuturor, de duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legă-mântului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”.

• Prin urmare Casa Domnului este un loc sfânt, membri care formează această „ekklesia”!

                    Ei au fost curăţiţi şi sfinţiţi prin sângele Domnului Isus Hristos, care au fost socotiţi ca şi mădulare ale aceluiaşi trup, iar pentru această turmă mică Tatăl a investit atât de mult; de aceea Dum-nezeu priveşte cu mare interes la construcţia templului Său spiritual, iar noi să luăm seama la aceasta, ca tot cea ce facem să fie spre zidirea fraţilor şi a noastră proprie.

                    Deci, să nu uităm că zidirea – duce spre viaţă, iar distrugerea –spre moarte!  Dacă dorim să lucrăm cu Dumnezeu – să-i zidim,să-i edificăm pe fraţii nostri! Dacă-i iubim cu adevărat şi le dorim să aibă parte de viaţa veşnică, atunci să dorim să facem acest lucru sfânt! Dar să nu înţelegem greşit – când suntem mustraţi de Domnul! Proverbe 3:11-12: „Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului, şi nu te mâhni de pedepsele Lui. Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care -l iubeşte!” (Evrei 12:5-6).

 

• SIBBOLETH – O PAROLĂ EBRAICĂ ÎMPOTRIVA VORBIRII…  PELTICE!

 

Judecătorii 12:4-6: „Iefta a strâns pe toţi bărbaţii Galaadului şi a început lupta cu Efraim. Bărbaţii Galaadului au bătut pe Efraim, pentru că efraimiţii ziceau: "Sunteţi nişte fugari ai lui Efraim! Gala-adul este în mijlocul lui Efraim, în mijlocul lui Manase!" Galaadiţii au pus mâna pe vadurile Iordanu-lui dinspre Efraim. Şi când unul din fugarii lui Efraim zicea: "Lasă-mă să trec!", bărbaţii Galaadului îl întrebau: "Eşti efraimit?" Dacă răspundea: "Nu", atunci îi ziceau: "Ei bine, zi: Şibolet." Şi el zicea: "Sibolet", căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau şi-l înjunghiau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.”

 

EXEGEZĂ.

 

4. Iefta a strâns pe toţi bărbaţii Galaadului şi a început lupta cu Efraim. Bărbaţii Galaadului au bătut pe Efraim, pentru că efraimiţii ziceau: „Sunteţi nişte fugari ai lui Efraim! Galaadul este în mijlocul lui Efraim, în mijlocul lui Manase!”

Toţi bărbaţii Galaadului. 

                    Cuprinzându-i, probabil, pe toţi israeliţii de la est de Iordan. Semnale de focuri şi trompe-te (trâmbițe) au putut transmite chemarea pentru adunare (mobilizare) către satele seminţiilor de răsă-rit, într-un timp foarte scurt.

 

Pentru că... ziceau.  

                    În ciuda răspunsului „rezonabil” de… acuzator al lui Iefta, se pare că bărbaţii lui Efraim au precipitat conflictul prin batjocuri de neîngăduit.

Fugari ai lui Efraim. 

                    Puterea batjocurii (ca noțiune lingvistică împreună cu semantica ei) este pierdută pentru noi, având în vedere că nu cunoaştem toate amănuntele. Se pare că se iscase o gelozie amară între ma-nasiţii (seminția lui Manase, la nord de Gad – vezi harta biblică cu împărțirea teritoriala a Canaanului pentru semințiile lui Israel) care locuiau la răsărit de Iordan şi restul manasiţilor şi efraimiţilor, rudele lor apropiate din Palestina vestică.

                  Manasiţii (seminția lui Manase) din răsărit îngăduiseră ca strânsele lor legături de seminţie şi de familie să lase de dorit şi au fost răspândiţi în lotul lor de pământ din ce în ce mai mult cu semin-ţiile de păstori ale lui Ruben şi Gad în mijlocul cărora locuiau.

                    Pentru această despărţire de seminţie i-au batjocorit efraimiţii, numindu-i fugari, adică, ră-măşițele şi clasa de jos a rudeniilor tribale din apus.

5. Galaadiţii au pus mâna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Şi când unul din fugarii lui Efra-im zicea: „Lasă-mă să trec!”, bărbaţii Galaadului îl întrebau: „Eşti efraimit?” Dacă răspundea: „Nu”,

Vadurile Iordanului.  

                    Numai prin aceste vaduri puteau trece repede Efraimiţii în propriul lor teritoriu.

 

Fugarii lui Efraim. 

                    În limba ebraică, acestea sunt exact aceleaşi cuvinte cu care cu puţin timp înainte efraimi-ţii îşi bătuseră joc de oamenii Galaadului – fugarii lui Efraim. Acum efraimiţii sunt fugari.

Eşti efraimit? 

                    Traficul era mare prin vadurile Iordanului. Scopul întrebării era spre a se face deosebire între fugari şi călători şi negustorii fără vină. Bărbaţii care cu puţin timp mai înainte se mândriseră cu seminţia lor erau acum gata să nege orice legătura cu ea în scopul de a-şi salva viaţa.

6. atunci îi ziceau: „Ei bine, zi: Şibolet.” Şi el zicea: „Sibolet”, căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau şi-l înjunghiau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.

Zi „Şibolet”. 

                    Cuvântul, probabil, a fost ales la întâmplare ca un exemplu al unui cuvânt care începe cu litera shin. Oricare alt cuvânt care începe cu acea literă putea tot aşa de bine să fie folosit. Evreii de la răsărit de Iordan au pronunţat litera iniţială ş ca în şibolet. Evreii din Canaan o redau ca sunet moale s ca în sibolet. Aceasta era una dintre acele deo-sebiri de dialect care s-au dezvoltat în decursul anilor. „Şibolet” înseamnă în limba ebraică, „pârâu”, „râu curgător”, „vad de trecere”, „trecătoare”, „ure-che” („urechea acului” – Matei 19:24).

7. Iefta a fost judecător în Israel zece ani; apoi Iefta, galaaditul, a murit şi a fost îngropat într-una din cetăţile Galaadului.

Zece ani. (În versiunea engleză, KJV, „ şase ani”).

                    Stăpânirea judecătorului Iefta a fost cea mai scurtă dintre toţi judecătorii. Se poate ca el să fi căzut în luptă în timp ce se lupta împotriva altor vrăjmaşi ai lui Israel.

SIBBOLETH SAU… SHIBBOLETH?

 

• Şibolét, șiboléte, s.n. (înv.) 1. parolă, cuvânt de ordine. 2. (fig.) semn distinctiv.

                    Termenul „shibbòleth” indică un cuvânt sau expresie care, datorită dificultăților sale so-nore, este foarte greu de pronunțat pentru cei care vorbesc o altă limbă sau dialect. Din acest motiv, cuvântul este ales ca semn pentru a se distinge de vorbitorii altor comu-nități învecinate. Cei care nu sunt capabili să-l pronunțe corect sunt, prin urmare, recunoscuți (identificați) ca străini.

                    De exemplu, cuvântul olandez „Scheveningen” (pronunțat „ˈsxeːvəˌnɪŋə (n)”, este foarte greu de pronunțat corect chiar și pentru vecinii germani. (Kurhaus din Scheveningen, Haga, în Olanda, este un hotel care a fost numit Grand Hotel Amrâth Kurhaus The Hague din octombrie 2014. Este situ-at în zona principală a stațiunii de pe litoral, în apropierea plajei.)

                     „Scheveningen” este uvânt sau o expresie olandezăde tip  SIGNA care, datorită particu-larităților sale, în special ale pronunției, nu poate fi tradus în limba germană, de exemplu, printr-o spe-cială adaptare fonetică, dar el poate fi folosit pentru a distinge membri unui grup de străini; el este tot un tip de parolă ca şi cel din limba ebraică „shibbólet” (dar în anumite contexte, pârâu, râu, vad de trecere, trecătoare, ureche, (urechea acului), chiar fluviu sau curent de apă). Diferit de „sibboleth” – spic (spiga) de grâu, orz, orez, ovăz.

• Un cuvânt ciudat? 

                    Da. Dar conceptul pe care îl descrie este precis și tragic prin importanța lui. În Cartea Ju-decătorilor, Biblia vorbește despre o bătălie la Iordan între Galaadiți și Efraimiți, câștigată de primii.

                    La sfârșitul unei bătălii nu era atât de ușor să vezi care dintre supraviețuitori era ce facțiu-ne; așa că Gileaditii, soldaților care s-au apropiat de Iordan pentru a o da, au cerut să pronunțe un cu-vânt: „shibbóleth”. Efraimiții, în limbajul lor, nu știau sunetul „sh” („ş”)  și, prin urmare, cu pronun-ția lor proastă au lăsat să se înțeleagă imediat că nu sunt galaadiți - și au fost uciși. Acesta este doar cel mai vechi episod de acest tip care este documentat și, prin urmare, își dă numele întregului fenomen, care trece prin istorie și în lume, cu o uriașă strecurare (infiltrare). Întâmplarea din Judecătorii 12:5-6 cu parola de trecere „shibboleth” este doar un precedent creat:

• 
  
• S-a mai întâmplat şi în timpul „Vecerniilor siciliene”* din anul 1282: sicilienii au arătat sus-pecților o mână de năut; mare necaz era dacă s-ar fi pronunțat „ciciri” cu accent francez.

                     (* În limba italiană, „I vespri siciliani” (Vecerniile siciliene) este o operă italiană în cinci acte scrisă inițial în limba franceză pentru Opéra de la Paris de compozitorul romantic italian Giuseppe Verdi și tradusă în italiană la scurt timp după premiera sa în iunie 1855 . Sub titlul său original, „Les vêpres siciliennes”, libretul a fost pregătit de Eugène Scribe și Charles Duveyrier din lucrarea lor Le duc d'Albe, care a fost scris în 1838 și oferit lui Halévy și Donizetti înainte ca Verdi să fi fost de acord să o pună pe muzică în 1854.

                    Povestea se bazează pe un eveniment istoric, Vecernia siciliană din 1282, folosind materi-al extras din tractul sicilian medieval Lu rebellamentu di Sichilia.  După premiera sa din Paris, în luna iunie 1855, un libret italian a fost pregătit rapid folosind un nou titlu, deoarece Verdi și-a dat seama că ar fi fost imposibil să situăm povestea în Sicilia. Pe baza sugestiilor Scribe pentru schimbarea locației,  a devenit Portugalia în 1640, în timp ce era controlată de Spania.

                     Această versiune a fost interpretată pentru prima dată la Teatro Regio din Parma la 26 de-cembrie 1855. (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/I_vespri_siciliani).

• S-a mai întâmplat apoi, în Republica Dominicană în anul 1937, când dictatorul Trujillo a ucis zeci de mii de haiti: moștenitorii săi i-au identificat arătându-le frunze de pătrunjel carora în limba spanio-lă, i se spune „perejil”; de asemenea, în acest caz, accentul creolei haitiene, de-rivat din limba franceză, i-ar fi trădat.
• 
  
• Și sunt nenumărate ori când s-a întâmplat în toată Europa centrală, între Franța, Olanda, Ger-mania și Austria, întotdeauna cu ocazia unor bătălii sau războaie între țările vecine. Iar cea a folosirii unui cu-vânt „shibboleth” ca parolă (nume de cod) a fost o tactică practicată chiar în Orientul Îndepărtat: în Ja-ponia, după marele cutremur Kantō din 1923, a izbucnit o vânătoare de vrăjitoare împotriva coreenilor, căreia i s-au atribuit jafuri și sabotaje; de asemenea, în acest caz, au fost identificați pentru modul lor de a pronunța anumite cuvinte.
• 
  
• În schimb, în timpul celui de-al doilea război mondial, soldații americani obișnuiau să folo-sească cuvântul „lollapalooza” pronunțându-se: un vorbitor nativ japonez (și, prin urmare, inamic) ar fi a-vut dificultăți în a distinge „l” și „r” - dimpotrivă, de exemplu, dintre filipinezi. Cu toate acestea, cazurile documentate de folosire a cuvântului ebraic „shibboleth” ca parolă în scopuri de război și persecutori sunt sute și sute.

                     Există, de asemenea, fațețe mai puțin crude ale lui „shibboleth”:

• Să ne gândim la jargonurile exclusiviste a căror cunoaștere întărește complicitatea unui grup;
• La termenii tehnici care îi determină pe inițiați să recunoască o anumită artă, profesie sau joc, și chiar informatică , ca un fel de parolă.
• Sunt fenomene obișnuite și frumoase, o coroană de identitate colectivă și de design. Păcat că partea întunecată a acestui concept a fost - și, din păcate, este astăzi, și va fi încă în viitor - atât de uriaș și bestial.
•  
• Interviul Peltic: Şibolet-ul… obtuzilor!

                    Pentru ochiul avizat (gândirea duhovnicească), istoria biblică este plină de pilde grăitoare şi inspiratoare. Am găsit şi eu una, inspirat fiind de lectura unui pasaj din cartea Judecătorilor. Era pe vremea când copiii lui Dumnezeu se măcelăreau între ei, mânaţi cu toţii de cu totul o altă stare (senti-ment) decât de dragostea Duhului căruia i se închinau. Ne povesteşte Sfânta Scriptură cum bărbaţii din Efraim şi cei din Galaad au pus de un… „holocaust” (sau un mic genocid) crezând că astfel vor fi pe placul Domnului. Cum după război mulţi viteji se arată, bărbaţii din Efraim s-au sculat cu mic cu mare să-l omoare pe Iefta, unsul Domnului, şi pe galaadiți, fraţii lor de neam si de sânge, pe motiv că n-au „cocoaşă” (sau „cipilică”!), pentru că doar astfel putea fi înţeles argumentul nevrozei efraimite (Ju-decătorii 12:1).

                    Oricum ar fi dat-o Iefta şi ai săi „la-ntors”, de măcel nu scăpau nicicum. Din încăierarea care a urmat, efraimiții au încasat, literalmente, o bătaie soră cu moartea (42.000 de morți, nu-i chiar puțin!), risipindu-le astfel pofta de a mai revendica prada de război pe care Iefta şi galaadiții au dobân-dit-o căsăpindu-i pe fiii lui Amon.În această minusculă poveste de… „dragoste” non-yahwistă, exista un detaliu care ne a-trage atenţia într-un mod cu totul şi cu totul deosebit: când galaadiții au procedat la rândul lor la vână-toarea de fraţi, au inventat metoda perversă a „interviului peltic”.

                    Mai pe înțelesul nostru, luau omul de pe drum şi îl întrebau: „Eşti Efraimit?” Dacă răs-pundea: „Nu”,atunci îi ziceau: „Ei bine, zi Şibolet.” Şi el zicea: ,,Sibolet”, căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau, şi-l jungheau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.” (Judecătorii 12:5-6).

                    Nici astăzi n-am scăpat de blestemul acestui cuvânt „shibboleth” al religiosului obtuz, aşa că omenirea întreagă este angajată asiduu la desăvârşirea holocaustului anti-yahwist. „Dumnezeu este dragoste” spune Biblia la 1 Ioan 4:8,16, preluând robustețea termenului ebraic „Hesed” din Exodul 34:6-7; Psalmul 136; Osea 11:4,8-9; Ioan 3:16; 1 Ioan 3:1)

                    Şi astăzi, ca şi ieri, superstiţia toantă şi obtuză se îmbracă cu religia hâdă dăruind lumii soldatul universal care-şi scuipă în sân când se urcă în avion şi-şi face cruce cu limba-n cerul gurii când stă la semafor, dar omoară fără să clipească pe cel a cărui viaţă nu poartă marca peltică a mărtu-risirii de inepţii. În ce lume frumoasă trăim!

• Şibolet-ul vorbirii siflante (şuierate, sâsâite)! Deficiențe de limbaj?

                    Pronunţia, poate fi socotită corectă atunci când vorbitorul respecta baza de articulare a limbii în care se exprimă. Orice abatere este considerată o tulburare de pronunţie:

• Dislalia (pelticia în popor)  reprezintă 90%din totalul tulburărilor de limbaj, este prezentă atât la indivizii normali cât şi la cei care prezintă dizabilităţi cognitive şi senzoriale.
• 
  
• Rinolalia (fonfoiala în popo r- vorbirea pe nas) este o formă a dislaliei, se produce ca urmare a unor malformaţii, ale valului palatin, de despicăturile labio-maxilo-palatine, de hipoacuzie, de funcţionarea defectuoasă a muşchilor sau a valului palatin care nu permit deschiderea traiectu-lui nazal pentru pronunţia sunetelor nazale.

• Dizartria, este o tulburare de vorbire, se manifestă printr-o vorbire confuză, disritmică, disfo-nică, cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea ne-clară. Se mai numeşte dislalie centrală. (Sursa: http://psihopedagogiespeciala.blogspot.com/2008/04/deficiente-de-limbaj.html).

                    „Shibboleth” este un termen caracterizat printr-un lanț de sunete care este deosebit de di-ficil de articulat, dar numai pentru străini: de fapt, un shibboleth se distinge de o răsucire a limbii, a că-rei pronunție este dificilă pentru oricine. Nu e neobișnuit ca dificultatea să se datoreze unui grup con-sonantic deosebit de com-plex. Poate fi și faptul că vorbitorul unei anumite comunități lingvistice nu cunoaște în totalitate faptul că nu știe să pronunțe un „shibboleth” străin, dar acest lucru nu ar trebui să surprindă: un aspect socio-lingvistic particular al fenomenului constă în faptul că un vorbitor nu are întotdeauna conștientizarea deplină a efectului creat de cuvintele sale asupra interlocutorilor.

• Etimologie și exemple.

                    Cuvântul ebraic original שבולת  (Sibboleth) înseamnă, în principiu, „spigă” (spic de grâu, orz, ovăz – Matei 12:1), chiar dacă „Shibboleth” poate să fi fost și numele unui râu sau al unui pârâu, în funcție de sursele contextuale ale utilizării (pronunțării) acestuia. Cuvântul „shibboleth” a dobândit funcția de semn de recunoaștere pe baza narațiunii biblice în confor-mitate cu Cartea Judecătorilor, 12:5-6: după o luptă, galaadiții au dorit să împiedice evadarea dușma-nilor lor supraviețuitori, Efraimi-ții. Aceştia din urmă, când au fugit peste râul Iordan, au trebuit, prin urmare, să fie opriți și identificați ca atare, deși nu a fost întotdeauna evident cum îi recunoașteau.

                     Prin urmare, Galaadiții s-au decis să folosească o stratagemă: cei pe care i-au oprit și care au negat că sunt Efraimiți, au trebuit să demonstreze că pot pronunța corect cuvântul „shibboleth”, cu semnificațiile etimologice şi contextuale de mai sus. Întrucât, în discursul lor, efraimiții nu au putut pronunța sunetul corect (siflant) „ş” testul nu a fost considerat eficient: cine a ratat pronunția, spunând ceva ca „sibboleth”, a fost de fapt identi-ficat ca Efraimit și ucis. Datorită simplității caracteristicilor sale fonologice, italiana nu este o limbă care se acordă în special fenomenului „shibboleth”. Cu toate acestea, există exemple comparabile cu cea biblică a râ-ului Iordan. Ele sunt legate nu atât de mult de limba italiană, cât și de diferitele limbi locale.

                    Se spune, de exemplu, ca anecdotă, că, în timpul rebeliunii Vecerniilor siciliene (din anul 1282) locuitorii insulei Sicilia i-au ucis pe ocupanții francezi care, atunci când au fost chemați, nu au putut pronunța corect cuvântul sicilian „ciciri” - (de la italianul „ceci” – năut).

• Lingvistica pe scurt.

                     „SHIBBOLETH” este o parolă lingvistică, un cuvânt care datorită dificultății sale de pronunție ne permite să înțelegem dacă vorbitorul este sau nu cine spune că este, este sau nu un vor-bitor nativ al unei limbi, aparține sau nu unei comunități lingvistice.

                    Din motive evidente, „shibboleth” este adesea folosit pe timp de război. Cuvântul ebraic original שבולת („Şibolet”) însemna „râu” „pârâu” , „vad de trecere” (poate chiar acel vad de trecere de atunci al efraimiților de la râul Iordan) sau „ureche”. S-a ajuns să însemne „semn de recunoaștere” , „parolă”, „consemn” sau „slogan” din cauza episodului din Biblie care povestește cum galaadiții, după o luptă, au dorit să împiedice evadarea prin vadurile de pe râul Iordan către Efraimiți.  „(...) când unul dintre fugarii lui Efraim a spus:„Lasă-mă să trec ", oamenii lui Galaad l-au întrebat:" Ești un Efraim? " Dacă răspunse: „Nu”, Gileadiții i-au spus: „Ei bine, din„ Şibolet ”și el a spus „Sibolet”, neștiind să pronunțe bine. Apoi l-au apucat și l-au omorât în apropierea pădurilor Iordanului. Cu a-cea ocazie, au murit patruzeci și două de mii de oameni ai lui Efraim "(Judecătorii 12:5-6).

                    Un faimos „shibboleth” este ceea ce olandezii au cerut să pronunțe nemților în timpul ce-lui de-al doilea război mondial: „achtentachtig Scheveningse potkacheltjes”. Germanii nu au putut pronunța cuvântul olandez „g dura” (fricativul surlar velar: / x /) și au fost descoperiți.

• ÎMBUNĂTĂŢIREA VOCII PREDICATORULUI ŞI UTILIZAREA… TEHNICII MODERNE (MICROFOANELE)! LECŢII ŞI EXERCIŢII UTILE DE ELOCUŢIE (ELOCINŢĂ).
•  

                    Pe vremea fratelui Dr. Alexa Popovici şi apoi în perioada când profesor de Homiletică era fratele Dr. Jean Staneschi, se desfăşurau serioase ore de Elocuție (Elocința verbală) care perfecționau calitatea vorbirii predicatorului (eliminându-i eventualele defecte de vorbire).

                    Exerciţii de genul:

• „Capra crapă piatra-n patru”; 
• „Şase saşi în şase saci” sau:
• „Toată cărămida se cărămidăreşte cu cărămidăroiul ei pe cărămidărie…” sau:
• „Prepelița pestrița are paisprezece pui. Dar mai pestriți sunt puii prepeliței pestrițe decât prepelița pestrița…” 

                    Toate aveau drept scop (darul) de a-l ajuta pe viitorul predicator-păstor să aibă o dicţie bu-nă în timpul predicii şi nu numai. Uneori, eram puşi să vorbim ţinând sub limbă un sâmbure de prună sau cireaşă, tocmai pentru a înlătura deficienţele de vorbire şi pentru a înlătura bâlbâiala.

                    În legătură cu timbrul vocii, pentru a înlătura o eventuală moleşeală a vocii sau un timbru graseiat, eram sfătuiţi să nu ne… „îndopăm de-a binelea” (Iuda 12), în special la masa de prânz pen-tru a nu obosi  diafragma stomacului (hernia hiatală) iar hiatusul să funcţioneze la parametri optimi fă-ră eructări sau panicaţi de lipsa unui pahar cu apă sub amvon…

•  
• Care sunt unele slăbiciuni în calitatea vocii, şi ce anume ne poate ajuta atunci când anali-zăm problema personală a cuiva?
•                     „Cine este Cel care a dăruit omului o gură?“ este o întrebare pe care Dumnezeu, Crea-torul nostru, Domnul Dumnezeu, i-a pus-o lui Moise (Exodul 4:10,11).

                    Noi am putea adăuga: Cine i-a dat omului toate organele minunate care îi permit să vor-bească? Deşi vorba şi limba îi erau „greoaie“, Moise a înţeles în cele din urmă că Dumnezeu îl putea ajuta, şi chiar l-a ajutat, să-şi îmbunătăţească vorbirea. Profetul a fost făcut capabil să-i vorbească în mod eficient naţiunii Israel.

• Astăzi, numeroşi slujitori ai lui Dumnezeu sînt conştienţi de slăbiciunile lor în vorbire.

                    Unii au o voce slabă, alţii au o voce stridentă, aspră sau răguşită. Nu-l ascultăm cu plăcere pe cel care vorbeşte pe un ton plângăreţ, sacadat (lătrat), milităros, cu o voce inflexibilă, nazală sau morocănoasă, fornăită.

                    Un vorbitor (predicator, păstor) nu stimulează (captivează) pe nimeni atunci cînd vorbeşte monoton, fără însufleţire. (Nu captează atenția nimănui). Dacă vocea ta pare a se caracteriza printr-una din aceste slăbiciuni, nu te descuraja. Nu este cazul să te resemnezi în faţa acestei situaţii, ca şi cum ar fi imposibil să faci vreo corectare sau vreo îmbunătăţire.

• Evident, cel care vrea să progreseze trebuie să fie conştient de slăbiciunea pe care trebuie să o corecteze. 

                     Şcoala de pregătire homiletico-oratorică şi sfaturile ei constructive, date de profesorul di-sciplinei respective (dacă este într-adevăr profesor) , te pot ajuta să îţi analizezi şi apoi să-ți corectezi sau să-ți elimini orice slăbiciune a vocii. Este, de asemenea, util să asculţi frecvent o înregistrare a vo-cii tale. Dacă nu ai făcut încă lucrul acesta, poate că vei rămîne surprins, deoarece atunci când vorbeşti simţi vibraţiile oaselor capu-lui, care favorizează tonurile joase, pe cînd un magnetofon îţi va dezvălui cum sună pentru alţii vocea ta. Pentru a pune un fundament în vederea ameliorării vocii tale, este bine-venită o scurtă examinare a mecanismului vocii de care te serveşti de obicei în mod inconştient.

• Cum se produce vorbirea?

                     Baza oricărei expresii vocale este coloana de aer pe care o expulzezi din plămâni, care ac-ţionează ca un burduf.

                     

• Parcurgând traheea, aerul pătrunde în laringe, care este situat în mijlocul gâtului. 

                    În interiorul laringelui se găsesc două pliuri musculoase subţiri, numite şi coarde (corzi) vocale. Acestea sînt principalele mijloace de producere a sunetelor. Aceste coarde sau „plice vocale“, cum mai sunt numite, se aseamănă întrucâtva unor console mobile situate pe pereţii laringelui. Rolul lor principal constă în a se deschide şi a se închide pentru a permite aerului să iasă şi să intre, cât şi în a opri accesul unor corpuri străine în plămâni. Coloana de aer care vine din plămâ-nii tăi pune în miş-care aceste coarde. Când aerul forţează trecerea, acestea vibrează şi emit un sunet.  Să ilustrăm lucrul acesta printr-un exemplu: dacă umflăm un balon şi îl gâtuim, iar apoi îi permitem aerului să iasă forţat prin gâtul balonului, acesta va vibra şi va emite un sunet. Tot astfel, a-tunci când vorbim, pliurile sau coardele laringelui se apropie puternic. Orificiul în formă de V care le separă se închide. Cu cât coardele sînt mai întinse, cu atât vibrează mai rapid şi cu atât mai înalte sunt sunetele produse. Pe de altă parte, cu cât sunt mai destinse coardele, cu atât sunt mai joase sunetele emise.

• După ce părăseşte laringele, coloana de aer intră în partea superioară a gâtului, numită faringe.

                    Apoi ea ajunge în cavitatea bucală şi în cea nazală. Aici, tonului fundamental i se adaugă sunetele armonice care îl amplifică şi îl întăresc. Palatinul, limba, dinţii, gingiile, maxilarele şi buzele contribuie toate la fragmentarea vibraţiei undelor sonore, transformându-le în vocale şi consoane, pen-tru ca sunetele să iasă sub formă de vorbire inteligibilă.

•  
• Vocea umană este, fără îndoială, o minune a cărei flexibilitate nu poate fi egalată de nici un instrument făcut de mâna omului. 

                     Ea poate exprima sentimente şi emoţii care merg de la iubirea tandră şi binevoitoare la ura neînduplecată şi violentă. În pofida imperfecţiunii, vocea umană, dacă este bine antrenată şi culti-vată, poate acoperi până la trei octave şi poate emite nu numai sunete muzicale de mare frumuseţe, ci şi cuvinte capabile să mişte profund inima. După cum vom vedea, trebuie să ţinem cont de doi factori esenţiali pentru a ne îmbunătăţi vocea.

• Cum trebuie să ne controlăm volumul de aer, şi de ce?

                     Pentru a obţine bune rezultate, un vorbitor trebuie să dispună permanent de un suficient volum de aer şi să-şi controleze în mod corespunzător respiraţia. Mulţi oameni nu ştiu cum să inspire şi să expire în mod corespunzător atunci când vorbesc.

                     Ei nu se servesc decât de partea superioară a plămânilor, astfel că, atunci când vorbesc re-pede, îşi epuizează rezerva de aer şi sunt nevoiţi să emită cuvintele gâfâind. Contrar părerii generale, partea cea mai mare a plămânilor nu se află în partea de sus a pieptului; această regiune a corpului doar pare a fi mai dezvoltată din cauza osaturii umerilor.

                     Plămânii sunt mai voluminoşi imediat deasupra diafragmei. Aceasta este un muşchi pu-ternic, curbat, care acţionează ca o pompă, ajutând plămânii să inspire aerul proaspăt şi să elimine ae-rul viciat. Fixată pe coastele inferioare, diafragma separă toracele de cavitatea abdominală. Acest mu-şchi în formă de boltă joacă un rol esenţial în respiraţie. Cînd bolta diafragmatică se ridică, ea expul-zează aerul din plămâni. Când ea coboară, aerul pătrunde în plămâni.

• Pentru a-ţi ameliora vocea, primul lucru pe care trebuie să-l faci constă în a învăţa să-ţi controlezi volumul de aer. 

                    În timp ce respiri, fă un efort conştient de a evita să-ţi umpli partea superioară şi mai puţin voluminoasă a plămânilor. Umple-ţi în schimb cu aer proaspăt partea inferioară a plămânilor. Contro-lează-ţi apoi expiraţia, lăsînd ca aerul să iasă treptat cu ajutorul unei uşoare presiuni a diafragmei exer-citate de muşchii abdominali. Aceasta va împiedica aerul să fie expulzat brusc.

                    Vorbitorul care nu îşi controlează respiraţia îşi va pierde foarte repede suflul, iar vocea sa va deveni gâfâitoare şi înăbuşită.

• Un mare număr de vorbitori au tendinţa de a încerca să îşi controleze volumul de aer con-tractându-şi gâtul, dar vocea lor devine răguşită şi obosită. Pentru a evita lucrul acesta, stră-duieşte-te să-ţi păstrezi relaxaţi muşchii gâtului.

• La fel cum un alergător se antrenează pentru un concurs, un vorbitor trebuie să-şi dezvolte controlul diafragmatic al respiraţiei prin exerciţiu. 

                    El poate să stea în picioare, să inspire adânc aerul şi apoi să expire treptat, pronunţând în-cet şi nesacadat cât mai multe litere posibile ale alfabetului sau numărând cât mai mult posibil fără să inspire din nou. El poate face lucrul acesta şi citind cu voce tare.

• De ce contracţia musculară produce o voce stridentă, nazală sau înăbuşită?

• Relaxează-ţi muşchii încordaţi. Relaxează-te! 

                    Aplicarea acestui sfat simplu este şi ea foarte importantă pentru a învinge cele mai multe probleme de ordin vocal. Nu poţi face mare lucru pentru a ajuta pe cineva să-şi îmbunătăţească vocea dacă el nu învaţă cum să se relaxeze.

                     În schimb, vei fi cu adevărat uimit să constaţi ce progres poţi face învăţînd să te relaxezi cînd vorbeşti. Trebuie să-ţi relaxezi atât mintea, cât şi corpul, căci tensiunea mintală provoacă tensiune musculară. Destinde-ţi mintea, adoptând un punct de vedere potrivit faţă de auditorii tăi, care, în majo-ritatea cazurilor, sunt membri ai Bisericii Domnului Isus Hristos.

                     Devin oare prietenii tăi în mod subit duşmanii tăi, datorită simplului fapt că sunt aşezaţi în primele rânduri (bănci, scaune sau şiruri) în faţa ta? Evident că nu! Nimeni de pe pămînt nu are un auditoriu atât de prietenos şi plin de iubire ca acela pe care-l avem noi de obicei.

•  
• La început va fi poate necesar să faci eforturi mari şi conştiente pentru a fi relaxat. 

                     Ai putea constata că imediat înainte de a începe să vorbeşti, respiraţia îţi este întretăiată din cauza nervozităţii. Poţi corecta în mod deliberat lucrul acesta adoptând o respiraţie lentă şi ritmică, străduindu-te tot timpul să-ţi relaxezi muşchii gîtului.

• După cum am văzut, tensiunea crescândă a coardelor vocale produce un sunet ascuţit; ast-fel, cu cât le întinzi mai mult, cu atât mai înalte sunt sunetele pe care le produci. 

                    Rezultatul poate fi o voce stridentă, care pare strangulată şi care provoacă o anumită tensi-une printre auditori. Ce se poate face pentru a învinge această slăbiciune?  După cum ne putem aduce aminte, corzile vocale vibrează sub acţiunea aerului care le traversează. Sunetul produs de corzile vo-cale variază în funcţie de încordarea sau relaxarea muşchilor, tot la fel cum sunetele emise de corzile unei viori se modifică în funcţie de întinderea sau slăbirea corzilor. Cînd îţi destinzi coardele vocale, tonurile sunt joase sau devin mai grave. Trebuie deci să-ţi destinzi muşchii gâtului. Sub efectul încor-dării, muşchii ce controlează deglutiţia (inghițitura) se pot opune celor care controlează corzile vocale, ceea ce face ca vocea să fie răguşită. Vei înre-gistra progrese dacă vei face eforturi conştiente de a te relaxa.

• Uneori, contractându-şi muşchii gâtului şi ai gurii, vorbitorul îşi închide cavitatea nazală, astfel încât aerul nu poate să treacă liber prin ea. 

                    Rezultatul este un sunet nazal. Pentru a evita lucrul acesta este necesară, de asemenea, de-stinderea. În anumite cazuri însă problema poate consta într-o obstrucţie a foselor nazale.

• Maxilarele trebuie să fie şi ele relaxate. 

                    Dacă ele sunt contractate, gura nu se deschide suficient, iar sunetele ies cu greutate printre dinţi. Rezultatul este o voce înăbuşită, şuierată (siflantă)  şi nedistinctă. Relaxarea maxilarelor nu înse-amnă să ne deprindem a vorbi în mod leneş. Este necesar să fim echilibraţi în modul de a produce su-netele, astfel încât să avem o dicţie bună.

• Ce anume ne va ajuta să ne ameliorăm rezonanţa vocii, şi de ce este foarte important lucrul acesta?

• Relaxarea musculară generală va favoriza mult rezonanţa. 

                    Odată ce sunetele clare sunt emise de un gât relaxat, sunetele armonice produse prin rezo-nanţă trebuie să le întărească pe cele dintâi pentru a-i da vocii sonoritate. Rezonanţa este produsă prin utilizarea întregului corp, care serveşte drept cutie de rezonanţă; încordarea împiedică însă acest efect. Sunetele emise de laringe se reverberează nu numai în cavitatea nazală, ci şi în structura osoasă a pie-ptului, în dinţi, în palat şi în sinusuri. Toate aceste părţi ale corpului contribuie la calitatea rezonanţei.

                    Dacă se pune o greutate pe cutia de rezonanţă a unei viori, sunetul este înăbuşit; ea trebuie să fie liberă ca să vibreze. Tot aşa stau lucrurile şi cu structura osoasă a corpului nostru, care este susţi-nută de muşchi. Graţie rezonanţei, vei putea să te adresezi cu uşurinţă unui auditoriu larg, fără să-ţi forţezi vocea. Dacă nu ai această rezonanţă, vocea nu va avea putere şi îţi va fi greu să o modulezi în mod corespun-zător sau să exprimi sentimente nuanţate.

• Rezonanţa poate fi îmbunătăţită prin exerciţii de fredonare, însoţite de o relaxare conştientă a corpului. Buzele trebuie abia să se atingă şi nu să se închidă cu putere. 

                    În felul acesta vibraţiile sonore nu vor fi reţinute de muşchii încordaţi, nici nu vor fi ex-pulzate cu putere prin cavitatea nazală. Un exerciţiu foarte util constă în a repeta anumite cuvinte şi în a face să sune prelungit sunetele reprezentate prin literele ng, m, n, şi l.

                    Pentru a-ţi ameliora calitatea vocii poţi, de asemenea, să pronunţi cu un volum redus vo-calele şi să le lungeşti în mod exagerat, cu gâtul necontractat şi cu maxilarele relaxate.

• Ce sfaturi trebuie să avem le prezente în minte pentru a folosi cu eficienţă microfoanele?

                    Îmi aduc aminte de condiţiile predicării din perioada anilor 1950 – 1989. Prea puţine bise-rici baptiste se bucurau de oportunitatea condiţiilor tehnice de sonorizare, de amplificare a vocii.

                    Fraţii păstori (predicatori) predicau cu putere (şi la propriu şi la figurat), făceau eforturi fi-zice pentru a fi „eficienţi” din punct de vedere… acustic (!), patosul lor era natural, nedisimulat şi au-dienţa  simţea efectul predicării! Predicatorii (păstorii), începând cu anunţurile de la începutul servici-ilor divine, aveau acel timbru verbal, inteligibil, pe înţelesul tuturor (chiar şi pentru cei… „antifonaţi” de numărul anilor), fără microfon şi fără a molfăi a plictiseală (lenevie) cuvintele!

                    Îmi aduc de asemenea aminte de un frate păstor, actualmente trecut la Domnul, care până în anul 1990 nu a avut amplificare în biserica păstorită de el. N-avea nevoie de aşa ceva. Timbrul lui vocal, rezonanţa „fonică”, dicţia, coerentă, acurateţea (inteligibilă) a limbajului îl făceau de „neega-lat” printre vorbitorii din vremea lui. Timbrul plăcut al vocii sale de bariton aduna în jurul său mulţi ascultători. Chiar şi cei mai pretenţioşi şi… neaveniți (!) îl ascultau cu plăcere şi interes.

                    Biserica devenise neîncăpătore. Spaţiul existent care fusese extins la maximum, conferea condiţii de… „sardele” conservate! Nimeni şu se plângea de aceste condiţii, nimeni cu se plictisea, nimeni nu părăsea sala. De fapt, nici n-aveai cum! Odată intrat nu mai puteai respecta procedura FIFO: „First inn, first out!”(Primul intrat, primul ieşit!) ci doar „Primul intrat…. ultimul ieşit! 

                    În una din părtăşiile avute cu el îmi mărturisea (cu aceeaşi voce baritonală de la amvon) că pe el îl… „complexează” microfoanele şi îl face leneş în respiraţie, în folosirea capacităţii pulmo-nare şi că se simte în largul lui doar acolo unde nu vede înaintea ochilor vreun microfon!

                    În decurs de 46 de ani de păstorire a aceleiaşi biserici, biserica lui crescuse (şi din punct de vedere numeric dar şi spiritualiceşte), de la 67 de persoane la aproape 800 de membri!

                    Predicile lui erau toate-toate,  hristocentrice, astfel încât, „admiratorii” lui fariseici şi … „securistici” (!) îl numiseră… „Măcelarul”(!), poreclă justificată (motivată) de şi prin sloganul: „Ni-cio predică fără jertfă, fără sângele lui Hristos!”

• Utilizarea corectă a microfoanelor. 

                     Când locurile de întrunire sunt spaţioase, este (acum) necesară amplificarea electronică a vocii umane, atât pentru a uşura sarcina vorbitorului, cât şi pentru a le permite ascultătorilor să asculte fără vreo dificultate. Vorbitorul (păstorul, predicatorul) nu va trebui să facă eforturi pentru ca să aibă un volum (pulmonar!) corespunzător al vocii, iar ascultătorii nu vor trebui să-şi încordeze auzul pentru a înţelege ceea ce se spune.

                    Microfoanele sunt utilizate astăzi peste tot la numeroasele întruniri, părtăşii, dar nu numai pe podium (estradă) sau la amvon, ci şi în rândurile aascultătorilor, pentru a se auzi comentariile, luă-rile de cuvânt pe care le fac aceştia.

                    Chiar dacă nu în toate bisericile se utilizează microfoane (rămân încă fără amplificare u-nele biserici din mediul rural izolat) totuşi aceste amplificări  se folosesc de obicei la programele de evanghelizare în aer liber sau în acele biserici de la țară, prin stații mobile de amplificare. De aceea, este necesar să ştim cum să le utilizăm corect.

• Cît de aproape de gură trebuie să fie microfonul? 

                    La distanța la care eşti sigur că nu-l… „înghiți”! La distanța la care să nu-i dai palme ges-ticulând sau să realizeze polifonie. În mod obişnuit, între zece şi cincisprezece centimetri.

                    Problemele cele mai frecvente legate de utilizarea microfoanelor rezultă din faptul că vor-bitorul (neobişnuit cu amvonul…) se distanţează prea mult.

• Fii atent deci la distanţa care te separă de microfon.
• Fii atent, de asemenea, când vorbeşti în direcţia microfonului, ţinând cont de poziţia sa, pentru ca operatorul de sunet să nu aibă dificultăţi în a regla amplificarea, în aşa fel încât sunetele să ajungă cu claritate la ascultători.
• Trebuie, evident, să eviţi să tuşeşti, să-ţi dregi vocea sau să strănuţi în microfon.

• Când utilizezi microfonul, ascultă cum se reproduce acustic (reverberează) vocea ta prin difuzoare. 

                     Astfel, vei putea să îţi reglezi volumul vocii şi să îţi corectezi, eventual, poziţia. Această corectare poate fi făcută apropiindu-te de microfon sau depărtându-te cîţiva centimetri de el. Este necesar ca unii vorbitori să evite volumul excesiv al vocii, care nu face decît să o deformeze, riscînd să fie neplăcută şi să îi irite pe auditori. Totodată, nu uita că, dacă vrei să-ţi reduci volumul vocii pentru a obţine anumite efecte oratorice într-un moment oarecare al cuvîntării, datorită acestei minuni moderne care este amplificarea electronică, auditorii tăi pot auzi chiar şi o simplă şoaptă.

                     Am ascultat o istorioară de tip anecdota despre un frate (predicator) care atunci se ridică să predice la amvonul bisericii sale, obişnuia să-şi salute de la microfon ascultătorii, cu: „Pacea să fie cu voi!” la care ascultătorii îi răspundeau cu promptitudine: „Şi cu dumneavoastră la fel!”

                     La un moment dat, îşi începe predica, salutându-şi ascultătorii. Numai că microfonul era defect. Amplificarea nu funcţiona. Se uită la microfon şi constată cu voce tare: „Este ceva cu micro-fonul acesta!” La care ascultătorii îi răspund la fel de prompt: „Şi cu dumneavoastră, la fel!”

• Va trebui să-ţi iei şi alte precauţii (măsuri de prevedere) în întrebuinţarea microfonului. 

                    Ai remarcat că sunetul (consoana) „p“ produce uneori un sunet exploziv? Aceasta se în-tâmplă atunci cînd vorbitorul stă prea aproape de microfon. Consoana „s“, care este şuierătoare, si-flantă, poate crea, de asemenea, probleme.  Aceste sunete trebuie atenuate deoarece, dacă sunt prea accentuate prin amplificare, se a-seamănă cu nişte şuierături care ies din difuzor. Nu-ţi va fi greu să învingi aceste probleme dacă ur-mezi sfaturile date mai sus.

• Fereşte-te de sindromul lui Irod din Fapte 12:21-23.

                    „Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui îm-părătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: "Glas de Dumnezeu, nu de om!" Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi.”

• Nu tuna şi fulgera în microfon. Nu te considera pe Muntele Sinai! Vorbeşte despre Domnul Isus! El este „susurul blând şi subțire” al dragostei lui Dumnezeu!
• „Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliş-tea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: "Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim." (Exodul 20:18-19).

 

• „Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: "Vorbirea aceasta este prea de tot: ci-ne poate s-o sufere?" Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: "Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi ve-dea pe Fiul omului suin-du-Se unde era mai înainte?… Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii din voi care nu cred." Căci Isus ştia de la în-ceput cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă.” (Ioan 6:60-64).

 

• „Domnul i-a zis: "Ieşi şi stai pe munte înaintea Domnului!" Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşte-ră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfă-râma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutre-murul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Dom-nul nu era în focul acela. Şi du-pă foc, a venit un susur blând şi subţire. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la gura peşterii. Şi un glas i-a vorbit, zicând: "Ce fa-ci tu aici, Ilie?" El a răspuns: "Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfă-râmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, şi caută să-mi ia viaţa." (1 Regi 19:11-14).

 

• „Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vor-bire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit.” (1 Corinteni 2:1-2).

 

• „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! Dacă fac lucrul acesta de bunăvoie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredinţată. Care este atunci răs-plata mea? Este să ves-tesc fără plată Evanghelia pe care o vestesc, şi să nu mă folosesc de dreptul meu în Evanghelie.” 
• (1 Corinteni 9:16-18).
•  
• Mecanismul vocii noastre este un minunat dar din partea Domnului Dumnezeu, Creatorul nostru. 

                    Tot Lui îi datorăm şi electricitatea, precum şi inventivitatea minţii noastre, care a făcut po-sibilă utilizarea microfonului. Ori de câte ori ne utilizăm vocea, folosind sau nu un sistem de amplifi-care, să o facem într-un mod care să Îl onoreze pe Creatorul vorbirii.

• BUCURIA… TĂCERII (CA ŞI UN DAR SPIRITUAL) CA PARTE A VORBIRII FĂRĂ CUVINTE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU! 
• 
  
• Eclesiastul 5:1-3: „Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai bine să as-culţi decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta. Nu te grăbi să deschizi gu-ra, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, şi tu, pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.Căci, dacă visele se nasc din mulţimea grijilor, prostia nebunului se cunoaşte din mulţimea cuvintelor.”
•  
• 1 Corinteni 14:19-20: „ Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă. Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi prunci; iar la minte fiţi oameni mari.”
•  
• Psalmul 62:11-12: „O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că: "Puterea este a lui Dumne-zeu." A Ta, Doamne, este şi bunătatea, căci Tu răsplăteşti fiecăruia după faptele lui.”
•  
• Ţefania 1:7: „Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu! Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii.”
•  
• Apocalipsa 8:1: „Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.”
•  
• Luca 18:11-14: „Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: "Dumneze-ule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele" Vameşul stătea deoparte şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în pi-ept şi zicea: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!" Eu vă spun că mai degrabă omul ace-sta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi orici-ne se smereşte va fi înălţat."

 

• Logoreea inutilă a ultrademagogilor moderni!

                    Lumea (omenirea) din jurul nostru este obosită de vorbe, de un anumit debit verbat abuziv şi inutil; de absurdul cerinţelor de tot soiul, în care nu se mai regăseşte chiar nimic din durerea, ca du-rerile naşterii, a vieţii ca viaţă.  Am constatat că, dacă nu trăieşti cu adevărat ceea ce vorbeşti, ceea ce spui altora, oricât de mult le vorbeşti oamenilor despre Dumnezeu, nu sporeşti în credibilitate; cu atât mai puțin în… infailibilitate! (Şi de aici lipseşte acea „ineranță”  pe care o propovăduim fără vlagă, fără să o credem câtuşi de puțin ci doar o… interpretăm cu un talent de cabotini, de artişti mediocri!).

                     Trebuie să trăim ceea ce propovăduim în mijlocul poporului care aşteaptă de la noi, pro-povăduirea Unui Dumnezeu Viu, nu doar Unul vorbit („un Dumnezeu necunoscut” – Fapte 17:23) dar nu trăit eficialmente!

                    Dumnezeu Însuşi nu se vrea idolatrizat ori curtat ca un şef de departament ori director. De aceea, devine jenantă, deseori, atitudinea noastră faţă de El, Cel care învăluie în tăcere mare parte din binele ce ni-l face. Căci viaţa noastră, fiind darul Său pentru noi, nu este clipă în care nu ar trebui să ne ofere indicaţii de folosire ale darului Său. Preocupat de binele din viaţa noastră, nu în puţine cazuri, pare absent din dialogul cu noi. El preferă să tacă.

                    Unul dintre teologii români moderni, teologul ortodox Constantin Coman, extrem de atent la exegeza propusă nouă despre Duhul Sfânt, scrie: „Personal am impresia că în vremea noastră sun-tem copleşiţi de prea multa vorbire despre Dumnezeu. Vorbim prea mult despre Dumnezeu. Trăim o epocă cu un excedent uriaş de vorbire, de predică, de conferinţe, de cărţi. Este o ispită chiar şi în cea mai duhovnicească vorbire despre Dumnezeu. Un părinte al veacului al XX-lea, Gheron Iosif Isihas-tul, spunea că îndelunga vorbire este vătămătoare chiar şi atunci când este duhovnicească. Iar is-pita vine din aceea că ne ancorăm în vorbire, ne îndulcim de vorbire şi de auzire, ne mulţumim cu frumu-seţea cuvintelor, cu puterea argumentelor, cu frumuseţea sistemelor noastre teoretice şi nu trecem mai departe. Ne blocăm în vorbă, în discurs. Îndelunga vorbire (filozofare) despre Dumnezeu devine, la un moment dat, un obstacol între noi şi Dumnezeu. Am certitudinea – şi mă rog să greşesc – că a venit să micşorăm mult vorbirea, pentru că aduce cu sine o tocire a sensibilităţii, a capacităţii de simţire. Tot vorbind despre o realitate atât de depărtată, atât de nepătrunsă, cum este Dumnezeu, ni se pare că de-venim familiari cu acea realitate, fără ca acest lucru să se întâmple. De fapt, noi devenim familiari cu vorbirea despre Dumnezeu şi de multe ori ne mulţumim cu aceasta” (Despre vederea lui Dumnezeu, ed. Bizantină, Bucureşti, 2016, p. 5-6).

• Semănăm mult şi secerăm puțin… (Hagai 1:4-11).

                    Semănăm, cu alte cuvinte, foarte tare cu scriitorii de SF, care caută apă pe Marte, cheltu-ind milioane de dolari, în vreme ce aceeaşi sumă ar astâmpăra setea a mii de copiii, a mii de familii atinse de flagelul secetei şi foametei. Aşa păţim. Cheltuim mii de cuvinte bârfind pe Dumnezeu pentru neputinţele noastre şi greşelile lu-mii, pe care i le punem în seamă. Astupăm cu mii de fraze, vai, sfo-răitoare uneori, lipsa noastră de convingere în speranţa mascării neputinţelor noastre.

• Priviţi în jur şi ascultaţi. Suntem sufocaţi în marasmul unor ideologizări sincretiste. 

                    Uneori chiar Domnul Hristos al nostru, al creştinilor cu numele, suferă de această drapare în jumătăţi de măsură, mediocre metafore ale neputinţei noastre de a tăcea constructiv. Suntem servan-ţii (slugile docile) ai multora dintre delatorii creştinismului, naştem fraze-Iude, care vând pe Domnul pe talanţi puţini, uşurei şi ruginiţi.

                    Părinţii (preoții şi arhiereii) Bisericii moderne, predicatorii, păstorii, evangheliştii,  ne în-deamnă tot mai des la rugăciune, meditaţie şi tăcere. Aceste acte ale unei mistici inutile şi fără pocă-inţă, convertire, a unei propovăduirii false, placide şi lipsite de patosul trăirii suferinţelor lui Hristos, care nu mai converteşte astăzi pe nimeni! Această propovăduire stearpă şi rutinată, influenţată şi vici-ată (intoxicată) de un copy-past sincretic, nu mai rodeşte în harul Duhului Sfânt.

                    Spunea cuviosul Siluan Athonitul:  „Am început a cere lui Dumnezeu iertare, iar el mi-a dat nu numai iertare, ci şi Duhul Sfânt, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu... Domnul însă nu a pomenit păcatele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii şi doreşte sufletul meu, ca întreaga lume să se mântuiască şi să fie în împărăţia cerească şi să vază slava Domnului şi să se îndulcească de iubirea lui Dumnezeu” (Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Alba-Iulia, 2009, p. 292-293).

                    De aceea, tinerii şi cei maturi (în credință), copiii nici nu-i mai pomenesc, toți au nevoie să le vorbim, după o atentă tăcere, cu sinceritate despre, pocăință, iertare şi iubire, despre curaj şi îm-plinire umană. Nu aşa cum le vorbeşte lumea, cu emfaza reclamelor şi linguşeala limbii de lemn a po-litrucului (politic), ci cu sinceritatea tăcerii liturgico-evlavioase, asumată de graiul îngeresc care ves-teşte adevărul. Lumea din jur este obosită de vorbe, de absurdul cerinţelor de tot soiul, în care nu se mai regăseşte nimic din durerea, ca de facere, a vieţii ca viaţă.

• A tăcea inaintea Domnului (Ţefania 1:7; Psalmul 62:11-12) înseamnă a vorbi de la înălţi-mea celui mai amplu amvon (altar) al Bisericii: inima ta! Legată mereu de inima lui Dum-nezeu şi a aproapelui tău.

                    De aici, greutatea momentului de acum, al vorbăriei argumentate prin îndreptățiri (reven-dicări) si dreptăţi personale. Nu! Biserica nu poate să constituie o placă de presiune pe trupul rănit al lumii. Şi nici nu este falia adâncită de extremisme, plină de veninul cotidian al lipsei de dialog.

• Suntem chemaţi la exerciţiul efectiv al iertării, al comunicării acestei iertări. 

                    Bolnavii de argument, care, deşi cântă cu gura plină „Lăsați Duhul Sfănt să lucreze…”, anulează parcă lucrarea Duhului Sfânt, reducându-I Acestuia lucrarea la simple colecţii de hotărâri o-meneşti, propun ura ca panaceu universal, vorbind de iertare fără să o fi crescut în tăcere, în taina tă-cerii din inima lor.

                    Seamănă cu bogatul nemilostiv, atent la hlamidă de purpură şi la petrecerea sa strălucitoa-re, indiferent la zbaterea între răni şi câini a celui flămând mereu de adevăr (Luca 16:19-31) . Cine nu înţelege foamea de adevăr a aproapelui reconstruieşte prăpăstii de netrecut, fără punți reconciliatoare, de împăcare spirituală, nici cu Domnul şi nici cu aproapele, hotărât să rişte totul pe cartea dreptăţii, uitând de adevăr.

• „Vorbirea voastră să fie întotdeauna cu har şi dreasă cu sare!” (Coloseni 4:6). Dar mai ales, să fie expresia unei „bucurii depline, o simțire, o dragoste, un suflet şi un cuget… asemănător cu gândul lui Hristos” (Filipeni 4:2-11).

                    Suntem la vremea în care avem nevoie de tăcerea care naşte unitatea de Duh. Vom fi oare capabili să ne asumăm bucuria tăcerii, liniştea care naşte cultura adevărului? Vom vedea. Până atunci să ne rânduim tăceri şi rostuiri ale rostirii, sinceri, fideli evangheliei şi sinceri doritori de iertare.