STUDIU: AVERTISMENTE SFINTE PENTRU SFINŢII DOMNULUI ÎN VREMURI DIFICILE

STUDIU: AVERTISMENTE SFINTE PENTRU SFINŢII DOMNULUI ÎN VREMURI DIFICILE - Pastor Ghita Marian

AVERTISMENTE SFINTE

PENTRU SFINŢII DOMNULUI

ÎN VREMURI DIFICILE

(Evrei)

Epistola către Evrei este o pledoarie extraordinară pentru mântuirea pe care o avem în Domnul Isus Cristos, gloriosul nostru Mântuitor. Dar ea este şi un avertisment teribil pentru cei care tratează cu uşurinţă Cuvântul Domnului şi astfel diminuează gloria şi valoarea unei asemenea mântuiri şi a unui asemenea Mântuitor. Această epistolă merită citită, aprofundată şi mesajul ei merită să fie „mâncat”, aşa cum profeţii Domnului trebuiau să-şi hrănească întreaga fiinţă cu acest Cuvânt (Ezech. 3:1-3; Apoc. 10:10). Epistola către Evrei este dulce ca mierea şi amară în acelaşi timp. Dar ea este o imensă binecuvântare pentru sfinţii Domnului, mai ales pentru vremuri ca acestea.

În această epistolă avem cinci pasaje avertizatoare, cu avertizări care au produs cititorilor ei de-a lungul timpului şi care produc în continuare o teamă foarte serioasă. Ele sunt menite să ne atenţioneze că avem de-a face cu un Dumnezeu care este nu numai „dragoste” (1 Ioan 4:16) ci şi „un foc mistuitor” (Evr. 12:29) şi că „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10:31). Avertismente ca acestea nu găsim niciunde în celelalte epistole ale Noului Testament. Aceste pasaje din epistolă sunt următoarele: (1) 2:1-4; (2) 3:7-4:13; (3) 5:11-6:8; (4) 10:19-31; (5) 12:25-29. Apar aici 7 avertismente cu privire la 7 pericole pe care trebuie să le evităm, dacă într-adevăr ne considerăm „chemaţi să fim sfinţi” (1 Cor. 1:2):

Pericolul nepăsării faţă de o imensă mântuire, săvârşită de un Mântuitor glorios – 2:3;
Pericolul necredinţei – a neintrării în odihna lui Dumnezeu – 3:11,19; 4:11;
Pericolul unei imaturităţi spirituale nefireşti – 6:4-6;
Pericolul şovăirii în mărturisirea nădejdii noastre – 10:23;
Pericolul unor relaţii superificiale în Biserica lui Cristos – 10:24-25;
Pericolul ignorării sfinţirii vieţii, a necăutării dreptăţii lui Dumnezeu – 10:26; Mat. 5:48;
Pericolul refuzului de a asculta de cuvântul Celui care vorbeşte din ceruri – 12:25.

Poate că cineva se întreabă: „Este autorul epistolei către Evrei o persoană prea dură? Este el mai drastic decât ceilalţi autori ai Noului Testament? Este normal pentru un propovăduitor al Evangheliei harului şi al dragostei lui Dumnezeu să promoveze în propovăduirea lui o atitudine de evlavie însoţită de frică de Dumnezeu (Evr. 12:28-29), în situaţia în care tot Scriptura spune foarte clar că ‚În dragoste nu este frică’?” Răspunsul la aceste întrebări este un categoric „Nu. Nimic din toate acestea”. Sunt convins că toţi autorii Noului Testament au fost mânaţi de acelaşi Duh (de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu) în scrierea a ceea ce avem în Scriptură (2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21). Toate scrierile sfinte sunt animate de aceeaşi căldură a dragostei şi harului lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, de aceeaşi evlavie plină de reverenţă şi frică de Dumnezeu. Uitaţi-vă, de exemplu, la epistola care ne îndeamnă să ne bucurăm în Domnul (Filip. 3:1; 4:4). Ea ne îndeamnă şi la perseverenţă în a ne duce mântuirea noastră până la capăt „cu frică şi cutremur” (Filip. 2:12). Acelaşi duh de dragoste fără frică (este vorba despre frica din cauza vinovăţiei cauzate de păcatele care ne-au fost iertate prin jertfa lui Cristos – vezi 1 Ioan 4:17-19) şi acelaşi duh al reverenţei plină de frică faţă de Dumnezeu (frica care izvorăşte din conştienţa măreţiei şi gloriei unui Dumnezeu sfânt şi care ne obligă să avem mare grijă să nu cumva să păcătuim faţă de El – vezi 1 Tim. 1:14-17; Fap. 2:43) ar trebui să ne stăpânească inimile şi purtarea noastră.

Cred că epistola către Evrei trebuie citită cu mare atenţie. Te rog citeşte-o cu o inimă curată şi total deschisă, în duh de rugăciune, cu mintea limpede şi eliberată de prejudecăţi şi de alte preocupări omeneşti şi pământeşti, în umilinţă şi supunere faţă de Duhul lui Dumnezeu. Ce vei constata, dacă o vei citi astfel? Vei constata că epistola nu are doar avertizări; nu este scrisă pentru a-ţi focaliza toată atenţia asupra avertizărilor, în aşa fel încât să te năucească şi să producă în tine frică traumatizantă. Numai diavolul urmăreşte să-i doboare pe oameni printr-o teamă paralizantă pentru că îi face să se vadă atât de decăzuţi încât nu ar mai avea nici o şansă de mântuire înaintea lui Dumnezeu. Diavolul este „pârâşul (acuzatorul) fraţilor noştri” (Apoc. 12:10; Zah. 3:1-4), dar, în acelaşi timp, şi „acela care înşală întreaga lume” (Apoc. 12:9). El însă nu are absolut nici un drept înaintea lui Dumnezeu de a ne judeca. Epistola către Evrei este o epistolă care are darul de a te fascina, de a te încânta şi de a te înălţa la ceruri, prin prezentarea măreţiei şi frumuseţii dincolo de orice frumuseţe a Domnului nostru Isus Cristos şi prin arătarea bogăţiei şi valorii de nepreţuit a mântuirii pe care Dumnezeu ne-a dat-o în El (veşnică şi desăvârşită – Evr. 5:9; 7:25; 10:14). Când stai în contemplare în faţa unei mântuiri aşa de mari şi în faţa Celui care este Urzitorul ei nu se poate să nu fii copleşit de o deplină reverenţă faţă de Domnul şi de teamă sfântă înaintea Lui. Nu se poate să-ţi mai doreşti să trăieşti vreodată în păcat şi nu se poate să mai vrei să te întorci de la „adevărurile desăvârşite” la „adevărurile începătoare” ale lui Cristos; vei ajunge să vrei să mergi spre cele desăvârşite (Evr. 6:1). Vei ajunge să-ţi dai seama că este o imensă prostie să-ţi permiţi să fii nepăsător faţă de o mântuire aşa de mare (Evr. 2:3).

În vremurile în care trăim este nevoie de oameni care sunt fascinaţi, încântaţi, transfiguraţi în adâncul fiinţei cât şi în manifestarea exterioară a trăirii lor de gloria Domnului şi de măreţia mântuirii pe care El a lucrat-o prin jertfa Sa de pe cruce pentru noi. Este nevoie de oameni care Îl cunosc „pe Dumnezeul lor” pentru că numai ei „vor rămâne tari” şi numai ei „vor face mari isprăvi” (Dan. 11:32). Oare ce te fascinează pe tine cu adevărat? Ce te face pe tine să fii gata să plăteşti preţul unei dedicări totale? Îţi spun din nou: citeşte epistola către Evrei cu un duh de supunere totală faţă de adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu ce se află în ea. Nu vei regreta.

Este această epistolă actuală astăzi? Ca orice cuvânt al Scripturii, pentru că vine de la Dumnezeu, şi cuvântul din această epistolă este actual. Avem şi o dovadă în plus a acestui fapt, care ne este oferită de înţelegerea a două aspecte legate de contextul scrierii epistolei.

În 13:7 găsim îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” Înţelegem de aici că a trecut destul de mult timp din clipa în care Evanghelia le-a fost propovăduită lor pentru prima dată. De asemenea, în 8:13 ni se spune: „Prin faptul că zice: ,un nou legământ’, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.”. Această afirmaţie ne arată că momentul scrierii epistolei este destul de aproape de anul 70 d. Cr., anul cuceririi Ierusalimului şi a distrugerii Templului de către armatele romane (vezi Lc. 21:6). Prin acest eveniment teribil, Dumnezeu a arătat în faţa lumii întregi ceea ce El de fapt a afirmat în Scriptură: că vechiul sistem al legământului (legământul legii – cel vechi) a fost total abolit. Noul sistem (noul legământ – cel al harului) exista deja, dar era de-abia la început în plan istoric. Treptat, el câştiga putere. La momentul scrierii epistolei, deci, se apropia acest moment de criză, atât pentru iudaism, cât şi pentru creştinism; el se apropia cu repeziciune. Pe de altă parte, din 10:32-34 înţelegem că cititorii, din cauza mărturiei lor despre Cristos şi a credinţei lor în El, erau persecutaţi. Împăratului roman Nero, în jurul anului 64 d. Cr., a declanşat o prigoană serioasă împotriva creştinilor. Ei au fost fie expuşi public insultelor şi persecuţiilor, fie au fost alături de cei întemniţaţi pentru credinţa lor, fie au primit cu bucurie confiscarea averilor lor. Deşi admirăm curajul şi fermitatea credinţei lor, totuşi descoperim anumite lucruri care nu mergeau la fel de bine ca la început. În 10:25 ni se sugerează că unii renunţaseră la întâlnirile cu alţi creştini; aceştia stăteau deoparte de biserica creştină, de mărturisirea credinţei lor în cadrul comunităţii. Exista deci pericolul ca aceştia să abandoneze în întregime mărturisirea credinţei lor în Isus ca şi Cristos. Amintirea a ceea ce se întâmplase cu secole înainte strămoşilor lor în pustie (vezi Num. 13-14; Evr. 3-4) era vie în mintea scriitorului epistolei. Israeliţii porniseră cu mult curaj din Egipt şi trecuseră Marea Roşie cu încredere în Dumnezeu (vezi Ex. 14-15). Dar, mai tîrziu, când au ajuns la graniţele Canaanului, marea lor majoritate au refuzat categoric să înainteze şi să intre în Canaan, ţara promisă lor de Dumnezeu. Descoperim în epistolă teama autorului că cititorii ar începe să manifeste acelaşi tipar de comportament ca şi al strămoşilor lor (4:1). Este evident că în comportamentul acestor evrei convertiţi timpuriu existau simptome care îi provocau serioase îngrijorări autorului (vezi avertizările din epistolă).

Este adevărat că întregul context în care trăiau evreii creştini cărora li se adresează această epistolă este unic în istorie. Dar, acest context unic are corespondenţă şi în vremea noastră. Şi noi trăim vremuri asemănătoare. Pe de o parte, a trecut mult timp de când multora dintre noi ni s-a vestit Evanghelia. Avem, se poate spune, o tradiţie evanghelică, în lume, în ţara noastră, poate şi în biserica unde suntem noi. Dacă la început, râvna şi entuziasmul multora dintre noi pentru Cristos erau pline de înflăcărare, acum acestea s-au estompat. Trăim parcă acelaşi gen de situaţie ca în vremea când generaţia apusă a lui Iosua a făcut loc unei noi generaţii în poporul lui Dumnezeu (vezi Jud. 2:7-10). Generaţia lui Iosua a slujit Domnului pentru că L-a cunoscut în mod viu şi personal pe Domnul. Generaţiile ulterioare nu L-au mai cunoscut pe Domnul, neavând acele experienţele vii şi proaspete ale intervenţiilor Lui în istoria lor. Ele trăiau din amintiri şi, de aceea, a apărut decăderea spirituală şi aceasta s-a accentuat tot mai mult (vezi Jud. 2:11-23). Generaţia lui Iosua a experimentat intervenţia Domnului în intrarea poporului în ţara Canaanului şi în cucerirea ei (a ţării promise de Dumnezeu). Poporul Israel a primit porunca să intre în ţara promisă, să o ia în stăpânire şi să-şi consolideze moştenirea în ţară (vezi Iosua 1:1-9; Jud. 1:1-20). Generaţia lui Iosua a intrat prin credinţă în moştenirea ţării. Generaţiile ulterioare auprimit şi ele porunca să continue cucerirea ţării şi intrarea în stăpânirea ei deplină. Ele au ascultat pentru o vreme de Domnul, dar, mai târziu, din diverse considerente omeneşti, au cruţat pe locuitorii ţării, au intrat în relaţie cu ei şi au ajuns în final să fie învinse ele de cananiţii din ţară (Jud. 1:1-2:5). În acest fel, poporul Israel a intrat într-o perioadă de decădere spirituală (Jud. 2:10-3:6; vezi întreaga carte a Judecătorilor). Şi noi, cei de astăzi, suntem în pericolul de a trăi viaţa de creştin din amintiri, fără să mai experimentăm relaţia cu Domnul nostru într-un mod viu şi personal, fără ca Dumnezeu să-şi arate din plin puterea Sa în viaţa noastră, pentru că nu mai suntem total dispuşi să împlinim Cuvântul lui Dumnezeu în mod efectiv în viaţa noastră prin puterea Duhului Sfânt. Noi, cei ce suntem creştini, am fost născuţi din nou „la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri” pentru noi (1 Pet. 1:3-4). Noi suntem chemaţi să intrăm în această moştenire din momentul în care am auzit şi am crezut Evanghelia mântuirii noastre, pentru că am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt (arvuna moştenirii noastre). Suntem chemaţi să ne însuşim, prin credinţă, toate binecuvântările duhovniceşti din locurile cereşti care sunt în Cristos – ele sunt garantate pentru noi prin Duhul Sfânt (vezi Efes. 1:3-14). Suntem deci implicaţi, ca şi poporul Israel din vechime, într-o bătălie spirituală pentru a ne însuşi ceea ce Dumnezeu deja ne-a dat în Domnul Isus Cristos (întreaga moştenire spirituală în Cristos este a noastră, dar trebuie să ne-o însuşim prin credinţă – vezi Efes. 1:15-23; 2 Pet. 1:3-11; Rom. 8:16-18). Dar, şi noi, ca israeliţii din vechime, ajungem să fim delăsători în a ne însuşi aceste imense binecuvântări pentru că nu mai dorim să ne implicăm în lupta spirituală a credinţei, gândim lucrurile lui Dumnezeu în mod firesc şi ajungem să facem compromis cu lumea în care trăim. Nu este de mirare că semnele decăderii spirituale şi accentuarea acesteia se văd tot mai serios în bisericile creştine de astăzi. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu este diluată tot mai mult; ne dorim experienţe spirituale stimulatoare, dar care nu izvorăsc dintr-o cunoaştere reală şi profundă a Domnului Isus Cristos în viaţa noastră; punem accent pe activism spiritual, pe realizări mari care să ne ocupe trăirea noastră, dar care nu izvorăsc dintr-o slujire dedicată Domnului nostru conform voii Lui (Mat. 7:21-27). Toate acestea şi multe altele se văd din plin în creştinismul nostru de astăzi. Pe de altă parte, crizele şi încercările care lovesc lumea în care trăim se accentuează tot mai mult. Clătinarea lumii, în vederea sfârşitului ei, este astăzi tot mai evidentă (Evr. 12:25-29; Lc. 21:33-36). Atacurile împotriva adevăratei credinţe şi prigoana împotriva credincioşilor se acutizează şi ele sub diverse forme (1 Pet. 1:6-9). În faţa acestor provocări, mulţi creştini ajung să decadă din viaţa de credinţă. Ei fie nu s-au ancorat puternic în credinţa lor mântuitoare, fie au lăsat ca toate aceste provocări să le sufoce viaţa spirituală (Mat. 13:19-23). Este adevărat că, în aceste circumstanţe, apar tot felul de întrebări la credincioşii de acest fel: „De ce îngăduie Domnul încercări aşa de puternice? Dacă sunt credincios de ce Domnul nu îmi binecuvântează credincioşia cu o viaţă prosperă? Merită oare să mai fii creştin dacă loialitatea faţă de Cristos mă pune în situaţia de a suferi în acest fel? Unde este binecuvântarea lui Dumnezeu în asemenea situaţii de încercare? Oare se pierde mântuirea? Este mântuirea noastră prin Cristos aşa de firavă încât ea se poate pierde din cauza ispitelor, a încercărilor şi a loviturilor vieţii? Pot fi mântuiţi numai cei care sunt consideraţi de oameni „elite spirituale (cei care în terminologia acestora poartă numele de „sfinţi”)?” Toate aceste considerente ne fac să înţelegem că epistola către Evrei este foarte actuală şi foarte potrivită pentru vremea noastră, chiar dacă noi suntem creştini dintre neamuri.

Ne dorim să privim la aceste 7 avertizări din cele 5 pasaje menţionate mai sus şi să le înţelegem valoarea. Pericolele, despre care ni se vorbeşte, sunt la fel de reale pentru noi ca şi la vremea scrierii epistolei. De aceea, să le privim cu luare aminte şi, prin ele, să ne cercetăm pe noi înşine. Apostolul Pavel ne îndeamnă în mod explicit: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă” (2 Cor. 13:5). Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că atunci când vorbim despre credinţa creştinilor nu trebuie să avem în vedere doar atitudinea de credinţă care trebuie să fie în noi ci, în primul rând, obiectul credinţei (substanţa ei) care determină atitudinea noastră corectă (atitudinea credinţei). Scriptura foloseşte două expresii care definesc substanţa credinţei noastre în Cristos: (a) „Dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2 Tim. 1:13-14) şi (b) „Credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Ambele expresii reprezintă întreaga învăţătură a Sfintelor Scripturi – cuvântul despre Cristos (vezi 2 Tim. 3:14-17; Rom. 10:17; 1:16-17; Efes. 2:20). Aşadar, să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem ancoraţi cu toată fiinţa în credinţa în persoana şi lucrarea lui Cristos – credinţa pe care învăţătura Scripturii o propovăduieşte. Ne dorim să privim la avertizările din epistola către Evrei amintite mai sus nu ca la nişte ameninţări ale păcii noastre lăuntrice ci ca la nişte semnale de alarmă foarte serioase din partea lui Dumnezeu, care ne forţează să privim (să ne pironim ochii ca şi Moise – Evr. 11:26) la mântuirea nespus de mare şi minunată pe care o avem în Domnul nostru Isus Cristos. Această mântuire este unicul remediu a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută în păcat. Ea este veşnică şi desăvârşită. Ea, şi numai ea, este valabilă pentru vremuri ca acestea şi pentru cele care vor veni. În Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Cristos, Cel care a săvârşit această mântuire, merită să ne ancorăm cu toată puterea credinţa şi nădejdea noastră.

AMIN.

1.PERICOLUL NEPĂSĂRII

FAŢĂ DE CUVÂNTUL MÂNTUIRII

( Evrei 2:1-4 )

Primul avertisment al epistolei către Evrei (vezi Evr. 2:1-4) este avertismentul care cuprinde toate celelalte avertismente din epistolă. O atitudine corectă faţă de acesta ne poate păzi de toate pericolele semnalate în epistolă. Acest prim avertisment este un semnal de alarmă cu privire la atitudinea pe care cei credincioşi o pot adopta cu uşurinţă, fără să-şi poată da seama chiar, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu (Cuvânt mântuitor şi vestit în final de Fiul Său, Domnul Isus Cristos, numit şi „Cuvântul adevărului”, sau „Evanghelia mântuirii” lor – Efes. 1:13). Deşi pericolul nepăsării faţă de Cuvântul lui Dumnezeu a fost prezent întotdeauna în viaţa poporului Său, de-a lungul istoriei sale, acest pericol este unul foarte prezent în bisericile creştine de astăzi. Nu degeaba apostolul Pavel îl avertizează pe Timotei, mai tânărul lui coleg în misiunea de vestire a Evangheliei, despre o vreme „când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Tim. 4:3-4). Mulţi credincioşi vor considera că nu au ajuns aşa de departe în atitudinea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, totuşi, acest pericol al nepăsării pândeşte la uşa inimilor noastre, gata să ne întunece minţile, să ne împietrească inimile şi, astfel, să ne despartă de lucrurile mântuitoare pe care le-am auzit vestite de Domnul nostru (Gen. 4:7; Mat. 13:19-22; 2 Cor. 4:3-4; Evr. 3:7-8). Nu degeaba Însuşi Domnul Isus Cristos ne avertizează: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult. Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are” (Marcu 4:24-25).

Cum se manifestă nepăsarea despre care se vorbeşte în Evr. 2:1-4,şi prin ce anume este ea un pericol devastator pentru sufletele noastre?

Acest pericol al nepăsării ne face să nu acordăm atenţia cuvenită Cuvântului vestit de Cristos
Acest pericol al nepăsării ne îndepărtează de mântuirea vestită de Cristos
Cum ar trebui tratat pericolul nepăsării

Superficialitatea cu privire la ceea ce auzim, gândim, vorbim şi facem este una dintre caracteristicile cele mai răspândite ale oamenilor din vremea noastră. Nu poţi deloc să înţelegi cu adevărat şi nici să-ţi lipeşti în mod deplin inima de ceea ce îţi vorbeşte Dumnezeu, dacă ai o atitudine superficială, neglijentă. Observă cu atenţie primele cuvinte din capitolul 2 al epistolei către Evrei: „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.” Ce vor să ne comunice aceste cuvinte ? „Lucrurile pe care le-am auzit”, respectiv „o mântuire aşa de mare, care...a fost vestită întâi de Domnul”, menţionate în avertizarea din Evr. 2:1-4, sunt legate în mod clar şi direct de ceea ce ni se spune în capitolul 1. În capitolul 1 autorul urmăreşte să ne convingă că Dumnezeu, atunci când ne-a vorbit prin Fiul Său, Domnul Isus Cristos, ne-a comunicat tot ceea ce El a dorit să ne spună – întregul Lui Cuvânt. Iată cum vrea autorul să ne convingă de acest lucru:

El ne spune mai întâi că în vechime Dumnezeu a vorbit nu destinatarilor epistolei către Evrei ci strămoşilor lor. Acest cuvânt al lui Dumnezeu le-a fost „vorbit” acestora de Dumnezeu Însuşi „prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri” (1:1) – vorbim despre întregul Vechi Testament. Cuvântul Vechiului Testament a fost dat de Dumnezeu în mod progresiv, în diverse etape ale întregii istorii vechi-testamentale, prin mulţi profeţi, consideraţi „îngeri” ai lui Dumnezeu (termenul de „înger” are sensul de mesageri şi slujitori ai lui Dumnezeu), şi în diverse modalităţi. Acum, însă („la sfârşitul acestor zile” – 1:2), Dumnezeu ne-a vorbit nouă (destinatarii epistolei), într-un alt mod: ne-a vorbit prin Fiul Său (care este din toate punctele de vedere mai mare decât toţi profeţii Vechiului Testament – 1:2-4). El este Cel numit „Cuvântul lui Dumnezeu” (vezi Ioan 1:1-18; Apoc. 19:13). Fiul lui Dumnezeu este „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui” (1:3). El este Creatorul şi Susţinătorul creaţiei lui Dumnezeu (1:3; Ioan 1:1-5). El este mai mare decât îngerii lui Dumnezeu (1:4-14), pentru că este Însuşi Fiul Lui. Înţelegem de aici că Domnul Isus Cristos este Cuvântul final al lui Dumnezeu, întregul Lui Cuvânt, substanţa (realitatea, trupul – Col. 2:17) Cuvântului lui Dumnezeu, spre care întregul Vechi Testament (umbra – Col. 2:17) le-a direcţionat atenţia tuturor celor din istoria vechi-testamentală (Mat. 11:12-13; Gal. 3:23-25; Col. 2:16-17). În Fiul (Domnul Isus Cristos), Cuvântul lui Dumnezeu nu a mai fost dat în mod progresiv, ci deplin (Ioan 1:18); nu a mai fost nevoie de diverse etape şi nici de diverse modalităţi ale vorbirii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, în întregul lui, a fost vorbit de Dumnezeu prin Cristos în mod plenar şi nu prin icoane de vorbire, ci în mod real – Cuvântul s-a întrupat în persoana şi lucrarea lui Cristos (Ioan 1:14). Înţelegem astfel că dacă Îl primim în viaţa noastră pe Domnul Isus Cristos prin credinţă, noi primim tot Cuvântul lui Dumnezeu spre mântuire şi viaţă veşnică (Ioan 20:31). De aceea, a primi cuvântul Bibliei fără a-L primi pe Cristos prin credinţă, noi, în realitate, respingem Cuvântul lui Dumnezeu, în întregul lui (cuvânt întrupat în Cristos – Ioan 1:14). În nici un caz, nu poţi acum să fii acceptat de Dumnezeu dacă vrei să fii credincios perceptelor Legii şi iudaismului şi, în acelaşi timp, să fii credincios şi lui Cristos. Credincioşia faţă de Lege şi iudaism a fost necesară „în vechime” (1:1) tocmai pentru ca cei din vechime să creadă în Cristosul care trebuia să vină. Această credincioşie faţă de Lege şi iudaism nu mai este valabilă şi astăzi („la sfârşitul acestor zile” – 1:2), pentru că Cristos a venit. Odată ce omul a ajuns la Cristos, rolul Legii şi al iudaismului s-a terminat; nu poţi avea şi „umbra” şi „trupul (Cristos)” în acelaşi timp (Col. 2:16-17). Creştinii evrei, cărora li se adresează epistola, nu aveau voie să spună: „noi ca şi evrei vrem să ţinem la iudaism şi la Vechiul Testament al iudaismului, aşa cum ţinem şi la cuvântul lui Cristos, pentru că cele două ne-ar fi necesare pentru mântuire”. De asemenea, destinatarii evrei nu aveau voie să spună: „din moment ce avem Vechiul Testament al iudaismului nu ne mai trebuie ceea ce Dumnezeu ne-a dat în Cristos”. Este adevărat că Domnul Isus a spus: „Mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:22). Dar acest adevăr nu ne dă de înţeles că „mântuirea” ar izvorî din iudaism (de la iudei), ca şi cum iudaismul ar include mântuirea prin Cristos. Iudaismul (cu tot ce reprezintă el – Legea, Vechiul Testament) a fost revelaţia parţială a Cuvântului mântuitor din partea lui Dumnezeu pentru ca atunci când urma să vină Cristos, Domnul (revelaţia totală a Cuvântului mântuitor), oamenii să înţeleagă şi să primească pe Cristos ca şi Mântuitor şi Domn şi să primească Cuvântul lui Cristos ca şi cuvânt mântuitor. Odată ce a venit Cristos, iudaismul şi-a încetat misiunea (Mat. 11:12-13; Ioan 1:17). În istoria mântuirii sunt, deci, două etape distincte: „în vechime” (epoca iudaismului, a Vechiului Testament, a îndrumării spre Cristos), şi „la sfârşitul acestor zile” (epoca lui Cristos, a venirii mântuirii şi a cuvântului mântuitor). Cele două etape sunt consecutive şi nu se pot suprapune – venirea celei de-a doua etape a dus la încheiera (şi împlinirea) primei etape (Evr. 8:13). A acorda, deci, atenţia cuvenită Cuvântului vestit de Cristos înseamnă a-L proclama pe Domnul Isus Cristos ca singurul şi adevăratul Mântuitor şi Domn pentru viaţa ta (Ioan 14:6; Fap. 4:11-12); înseamnă a considera că, în Domnul Isus Cristos, Dumnezeu ne-a dat întreaga mântuire şi toate binecuvântările vieţii veşnice (Col. 1:19; 2:9-10; Filip. 4:13). În afară de Cristos noi nu avem nimic de la Dumnezeu (Ioan 15:5). Când, lângă Cristos, adăugăm şi altceva pentru a fi mântuiţi (iudaism, reguli omeneşti, etc.), noi de fapt afirmăm că Cristos nu este suficient pentru mântuire (vezi Galateni, Coloseni). Acest lucru atrage blestemul (anatema) din partea lui Dumnezeu peste cel care acceptă o asemenea „evanghelie”, de fapt, falsă evanghelie (Gal. 1:6-9). Trebuie să fie însă foarte clar că, prin ceea ce am spus până acum, nu vrem deloc să afirmăm că Vechiul Testament nu ar fi Cuvântul lui Dumnezeu sau că el nu ar trebui să ne hrănească spiritul nostru, al tuturor creştinilor. Ferească Dumnezeu de aşa ceva. „Toată Scriptura (Vechiul şi Noul Testament) este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,...(vezi 2 Tim. 3:14-17). Tot ce a fost scris (şi în Vechiul şi în Noul Testament), ne slujieşte nouă drept pilde şi învăţătură în viaţa de credinţă (1 Cor. 10:6-11). Dar, noi trebuie să-L descoperim pe Cristos în toată Scriptura, să venim la El şi să-L ascultăm pe El (Ioan 5:39-40). Tot Vechiul Testament este un îndrumător spre Cristos (Gal. 3:24; vezi Gal. 3:15-29). Noi nu trebuie să aducem animale ca şi jertfe, pe cele menţionate în cartea „Levitic” (vezi Ps. 51:16-19), dar, în acele jertfe vechi-testamentale, noi trebuie să-L vedem pe Cristos ca şi jertfă adusă pentru păcatele noastre (Evr. 9-10) şi să-L primim prin credinţă pe Cristos ca şi Mântuitor şi Domn (Ioan 6:27-63).
Autorul epistolei ne mai spune că nu putem scăpa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu dacă nesocotim Cuvântul Lui. Şi, „dacă Cuvântul vestit prin îngeri (cuvântul Vechiului Testament) s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire” (2:2), atunci, păstrând proporţiile, neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu vestit de Cristos, va primi desigur o condamnare imens mai mare faţă de neascultarea celor din vechime. Merită să privim cu mare atenţie la expresia pusă sub semnul întrebării: „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?” Întrebarea nu are nici un răspuns cuantificabil. Pedepsele neascultării faţă de cuvântul venit de la Dumnezeu prin îngeri au fost teribile (vezi întregul Vechi Testament) – ele ne îngrozesc. Când vorbim despre pedepsele care vor veni peste cei care nu ascultă de Cristos, ele trec dincolo de ceea ce am putea gândi vreodată. Ele sunt veşnice şi pe măsura realităţilor spirituale, deci imens mai mari şi mai groaznice. Să luăm însă aminte că această avertizare teribilă nu are menirea de a inocula în noi o teamă de pedeapsă care să ne paralizeze viaţa şi să ne producă coşmaruri. Este adevărat că noi trebuie să învăţăm teama de Domnul (Prov. 1:7). Dar, haideţi să o învăţăm în mod corect. O putem face privind cu luare aminte la expresia „o mântuire aşa de mare” (2:3). Când Dumnezeu a dat Legea pe muntele Sinai, manifestarea Sa a produs teamă în popor (Ex. 20:18-20). Era o teamă determinată de sfinţenia lui Dumnezeu. O teamă corectă şi necesară care îl făcea pe om să se ferească de a păcătui împotriva lui Dumnezeu. Dar Legea, prin poruncile ei, nu poate şterge păcatele, deci nu poate mântui (Evr. 10:1-4). Legea este, aşa cum s-a spus, doar un îndrumător spre Cristos – Mântuitorul (Gal. 3:24). Prin Lege, Dumnezeu copleşeşte pe om cu sfinţenia Sa şi aceasta produce teama faţă de El, teama din cauza păcătoşeniei noastre (vezi şi Isa. 6:1-5), cât şi teama care ne păzeşte de păcat. Copiii înţeleg cel mai bine acest gen de teamă. Ea este sănătoasă pentru ei, dacă este corect administrată. Din Evr. 2:3, însă, înţelegem că motivul fricii de Domnul pentru cei credincioşi trebuie să fie „mântuirea aşa de mare” pe care noi o primim în Cristos, prin har şi prin credinţă de la Dumnezeu. Pare oarecum ciudat acest lucru. Noi spunem că mântuirea trebuie să aducă în viaţa noastră bucurie deplină; şi este adevărat (Filip. 4:4). Dar, câţi dintre noi ne lăsăm să fim copleşiţi în adâncul fiinţei noastre de teama care izvorăşte din admiraţia şi reverenţa faţă de măreţia mântuirii noastre şi din grija serioasă de a nu fi nepăsători faţă de o aşa mântuire? Prea adesea suntem preocupaţi de a calcula în manieră economică, matematică (de fapt un calcul rece), gândindu-ne doar: „se pierde sau nu se pierde mântuirea noastră ?” „e corectă, în privinţa mântuirii, gândirea calvinistă sau arminianistă ?”. Unii dintre credincioşi, bazaţi pe credinţa că „mântuirea nu se pierde”, ajung să facă din siguranţa mântuirii un culcuş liniştitor care le permite să nu-şi mai „complice” viaţa cu preocuparea de a-şi duce mântuirea lor până la capăt, „cu frică şi cutremur” (Filip. 2:12-13) şi cu preocuparea de a urmări sfinţirea vieţii lor (Evr. 12:14). Scriptura afirmă foarte clar că mântuirea pe care o avem în Cristos este desăvârşită şi veşnică (Evr. 5:9; 10:14). Ea este absolut sigură şi ne aduce în sufletele noastre pace şi bucurie în toată plinătatea lor (Ioan 14:27; 16:22, 33). Dar, una este să am pace şi bucurie asiguratoare din cauza dragostei lui Dumnezeu care îmi oferă o mântuire deplină (1 Ioan 4:18) şi cu totul altceva este să am teamă de Dumnezeu, teamă care izvorăşte din contemplarea măreţiei şi gloriei mântuirii pe care am primit-o de la El, prin gloriosul nostru Mântuitor şi Domn – Isus Cristos (Evr. 12:28-29), teamă care mă face să mă lipesc (să mă ţin – Evr. 2:1) cu toată fiinţa mea de această mântuire. Această teamă, plină de reverenţă faţă de Dumnezeu, mă fereşte de neglijarea mântuirii şi de păcatele inerente care rezultă dintr-o asemenea atitudine. Ai stat vreodată să priveşti în profunzime, cu ochii inimii şi a minţii tale, mântuirea pe care o ai în Cristos? Ai căutat să te laşi copleşit în adâncul fiinţei tale de măreţia acestei mântuiri? Doar atunci vei înţelege teama sfântă care se produce în tine din cauza unei asemenea mântuiri. Vei înţelege atunci raţiunea pentru care Scriptura, atunci când vorbeşte despre ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, îţi cere o preocupare foarte serioasă pentru actul ascultării (vezi Deut. 6:6-9 – cuvintele Domnului trebuie să le aşezi în inimă, să le întipăreşti, să vorbeşti despre ele în orice circumstanţă a vieţii, să le legi ca un semn de aducere aminte, să le aşezi ca nişte fruntare între ochi, să le scrii pe uşă, pe porţile locuinţei tale, etc. – toate acestea pentru a nu uita niciodată nimic din ceea ce Domnul îşi vorbeşte prin Cuvântul Lui şi pentru a-l împlini întotdeauna până în cele mai mici detalii). Actul ascultării de Cuvântul Domnului, cuvânt mântuitor, este un act foarte complex, care trebuie să înfăşoare întreaga noastră fiinţă. Avertizarea este foarte clară: „să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele” (2:1). O asemenea preocupare nu ar trebui să fie determinată faptul că mântuirea noastră ar fi vulnerabilă, ci din cauza gloriei şi bogăţiei mântuirii pe care o avem de la Dumnezeu prin harul Lui, în Cristos. Te fascinează mântuirea pe care o ai în Cristos? Te face să te bucuri de ea cu acea grijă sfântă de a nu o pierde dinaintea ochilor tăi? Dacă da, atunci îi vei înţelege valoarea şi măreţia. Dacă nu, atunci mântuirea despre care vorbeşti că o ai nu are prea mare valoare în ochii tăi şi vei ajunge să fii depărtat de ea. Atitudinea faţă de mântuirea pe care spui că o ai în Cristos, trebuie să fie una de ascultare deplină faţă de Cristos pentru că El Însuşi, Urzitorul mântuirii tale, va ajunge să te fascineze cu adevărat. Un om care este conştient de valoarea inestimabilă a mântuirii sale este ca un om care îşi evaluează cu foarte mare atenţie şi grijă comoara sa inestimabilă şi care, în nici un caz, nu va fi neglijent faţă de ea ci o va păstra cu sfinţenie, cu o mare grijă (Mat. 13:44-46).
În final, autorul epistolei către Evrei ne arată şi cum Dumnezeu ne-a comunicat cuvântul Său mântuitor (2:3-4). Acest cuvânt ne-a fost întâi vestit de Domnul. Aici nu este vorba despre o vestire obişnuită a mântuirii. Ideea din spatele afirmaţiei de aici este aceea a întrupării întregului Cuvânt al lui Dumnezeu (Ioan 1:14). Când Dumnezeu a vorbit prin Moise (vezi Deut. 18:15-22), vorbirea lui Dumnezeu a însemnat mult mai mult decât folosirea lui Moise ca şi „purtător de cuvânt” în sensul în care înţelegem noi această expresie. Moise a fost echipat în mod special de Dumnezeu timp de 80 de ani; i s-au dat cuvinte potrivite pentru a le comunica în Egipt lui Faraon şi poporului lui Dumnezeu; a fost instrumentul prin care Dumnezeu Însuşi a făcut lucrări extraordinare. Toate acestea (vezi Deut. 34:10-12) au reprezentat maniera lui Dumnezeu pentru a-Şi transmite Cuvântul. În Cristos, Dumnezeu S-a implicat la un nivel superior, mult mai înalt, pentru a-L face purtătorul Lui de Cuvânt. În Cristos, Dumnezeu Şi-a întrupat Cuvântul. Cristos este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Sale (1:3) – El este unicul Fiu al lui Dumnezeu (Evr. 1). În El avem tot Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul în substanţa lui, nu doar umbra lucrurilor viitoare, ci trupul (realitatea) Cuvântului (vezi şi Ioan 1:1-18). Aşadar, Dumnezeu Însuşi a fost în Cristos în mod plenar (2 Cor. 5:19) pentru a-Şi comunica Cuvântul oamenilor – o implicare totală a Dumnezeirii în Cristos. Dacă Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său în acest fel, dacă acest cuvânt ne-a fost vestit în această manieră de Domnul nostru, atunci „cu atât mai mult” (Evr. 2:1) ascultarea şi primirea acestui Cuvânt mântuitor ar trebui, din partea noastră, să depăşească în dedicare, reverenţă şi preocupare atitudinea de ascultare pe care au avut-o cei ascultători de Domnul din vechime. Mai mult, vestirea Evangheliei mântuirii ne-a fost adeverită de martorii Săi, apostolii (Evr. 2:3). Ei au fost martori oculari ai Cuvântului vieţii şi au vestit doar ceea ce au văzut cu ochii lor, ceea ce au auzit cu urechile lor şi ceea ce au pipăit cu mâinile lor, cu privire la acest Cuvânt (1 Ioan 1:1-3). Putem spune că avem de-a face cu martori de prim rang, pe deplin credibili (vezi Evangheliile). Ei au avut harul de a fi faţă în faţă, prin Duhul lui Dumnezeu, cu Cel care se numeşte „Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 19:13; Ioan 1:14; 16:12-15; vezi diferenţa între ce au văzut apostolii Domnului şi ce a văzut Moise din gloria Domnului – Ex. 33:12-34:7; 2 Cor. 3). Şi mai mult, vestirea şi mărturia Cuvântului mântuitor au fost întărite de Dumnezeu Însuşi cu semne, puteri, felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, pe care El le-a împărţit după voia Lui (Evr. 2:4). Deci, avem de-a face cu o mărturie perfect argumentată de Dumnezeu Însuşi. Toate acestea, ne arată că ajungerea Cuvântului lui Dumnezeu, care ne aduce mântuire, a fost realizată printr-un proces bine pus la punct, în care Dumnezeu a utilizat toate mijloacele Sale pentru ca noi să-l credem şi să ne putem bucura de mântuirea Sa din plin. Dumnezeu S-a implicat cu întreaga Sa fiinţă, putere, înţelepciune, dragoste pentru ca noi să avem şi să primim Cuvântul Lui.
Ascultătorii adevăraţi ai Cuvântului lui Dumnezeu au grijă să aşeze şi să ţină acest Cuvânt „într-o inimă bună şi curată” (vezi Luca 8:15). Ei se preocupă în mod serios ca inima lor să le fie bună şi curată. Când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu cu o inimă necurată (plină de necurăţi pământeşti şi de prejudecăţi omeneşti – vezi atitudinea preoţilor, a fariseilor şi a cărturarilor, a saducheilor din Mat. 21:23-22:46), necurăţiile din inimă vor afecta în mod dezastruos dezvoltarea Cuvântului în viaţa noastră. De aceea, să luăm aminte la îndemnul profetului Ieremia: „Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi între spini” (Ier. 4:3). Dacă vrem să beneficiem cu adevărat de binecuvântările Cuvântului lui Dumnezeu noi trebuie să acţionăm ca şi agricultorul care vrea să semene sămânţa – El va ara pământul pentru a-l afâna şi astfel sămânţa să încolţească în el; el va ara la adâncimea potrivită, nu doar va zgâria pământul, pentru ca în acest fel rădăcina plantei să poată să se întindă la adâncimea potrivită; şi va înlătura toţi spinii, toate buruienile de pe ogor, pentru ca astfel planta semănată să nu fie sufocată de acestea, să se dezvolte în răbdare şi să aducă roadă la vremea ei. Va plivi din când în când ogorul pentru ca buruienile să nu ajungă să distrugă planta cultivată. Toate acestea, transferate în plan spiritual, ne spun că este extrem de important să avem mare grijă la felul cum ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. O ascultare neglijentă conduce la consecinţe dezastruoase. Te-ai gândit vreodată că, atunci când stai înaintea Domnului pentru a asculta Cuvântul Lui, tu trebuie să ai atitudinea potrivită ? Fie că trebuie să citeşti în mod individual Scriptura, fie că mergi la adunare pentru ca în cadrul serviciului divin să asculţi citirea Scripturii, sau o predică, sau o mărturie despre Cuvântul Domnului; fie că un om al lui Dumnezeu vrea să îţi spună ceva din partea Domnului – în toate situaţiile de acest fel tu trebuie să ai o inimă bună şi curată în care să aşezi şi apoi să ţii Cuvântul Domnului. Acest adevăr este subliniat foarte des şi cu foarte mare tărie în Scriptură. Observă atitudinea lui Corneliu şi a întregii lui case, atunci când au primit vizita aportolului Petru, care le-a vestit Cuvântul Domnului: „Acum dar (spune Corneliu lui Petru), toţi suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui” (Fap. 10:33). Corneliu era conştient că stă nu înaintea unui om ci înaintea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu urma să le vorbească. De aceea, Corneliu avea un duh umilit, fără prejudecăţi omeneşti, fără gânduri necurate şi era dispus să asculte cu luare aminte tot ceea ce venea de la Domnul. Observă, de asemenea, şi atitudinea lui de reverenţă faţă de trimisul Domnului (Fap. 10:25-26). Toate acestea ne arată ce înseamnă să fii pregătit să asculţi cu luare aminte Cuvântul Domnului şi să-l aşezi cu mare grijă în inima ta pentru ca să poţi beneficia din plin de el. Cât de departe am ajuns noi în privinţa ascultării de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu! Cât de neglijenţi suntem noi, câte observaţii avem noi de făcut cu privire la predicile ascultate şi la cei care vestesc Cuvântul! Inima noastră nu este bine pregătită pentru ascultarea Cuvântului; urmărim doar ceea ce ne place sau ceea ce pare să ne intereseze. Inima noastră (cugetul nostru) nu este curăţită de starea de neglijenţă, atunci când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Observă că o inimă curată (sau un cuget curat) sunt de mare importanţă atunci când luăm aminte la Cuvântul lui Dumnezeu (1 Tim. 1:18-20; 2 Tim. 1:13-13). Conştienţa faptului că Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte prin Cristos, a faptului că este o imensă valoare Cuvântului lui Cristos, trebuie întotdeauna să ne afecteze ascultarea noastră (Expresia „cu atât mai mult” din Evr. 2:1 ne face conştienţi de Cel care ne vorbeşte şi ne face să analizăm foarte serios Cuvântul pe care Îl auzim – vezi Evr. 1).
Mai mult, ascultătorii adevăraţi ai Cuvântului lui Dumnezeu au grijă să primească Cuvântul cu o mare consideraţie, cu deplină disponibilitate de a se supune lui şi cu dorinţa de a medita în mod serios şi permanent la el (vezi atitudinea celor din Tesalonic – 1 Tes. 2:13). Maria, mama Domnului Isus, atunci când şi-a dat seama că Dumnezeu i-a vorbit, s-a supus pe deplin şi fără rezerve Domnului (Lc. 1:38). Şi mai mult, Maria avea obiceiul ca să se gândească (să mediteze cu seriozitate) la ceea ce a auzit din partea Domnului (Lc. 2:19, 50, 51). Deşi ea nu a înţeles multe lucruri, Maria, totuşi, nu-şi permitea să respingă Cuvântul venit de la Dumnezeu; ea şi-a făcut obiceiul ca permanent, în adâncul fiinţei ei, să mediteze la (să adâncească şi să împlinească – Ezra 7:10) Cuvântul Domnului. Observă şi o altă atitudine demnă de apreciat atunci când vorbim despre ascultarea Cuvântului Domnului. Maria din Betania (Lc. 10:38-42) a lăsat totul (chiar şi responsabilitatea ei de gazdă), atunci când Domnul Isus era în casa ei, şi s-a aşezat la picioarele Domnului (o atitudine de reală umilinţă şi supunere înaintea Domnului) pentru a asculta tot ceea ce Domnul Isus îi spunea. Nu este de mirare că înţelegerea ei cu privire la adevărurile despre Cristos şi profunzimea cunoaşterii ei, pe care ea a arătat-o în actul ungerii lui Cristos în săptămâna patimilor (vezi Ioan 12:1-8), au fost demne de apreciat chiar de Domnul Însuşi. Toate acestea ne arată cât de importante sunt primirea fără rezerve a Cuvântului lui Dumnezeu şi meditarea serioasă la el. O credinţă adevărată în Cristos te va face să ai o astfel de atitudine faţă de Cuvântul mântuirii şi un asemenea comportament, izvorât din adâncul fiinţei.
În plus, priveşte te rog şi la Deut. 6:6-9, la ceea ce ne îndeamnă Scriptura să facem pentru a fi ascultători veritabili ai Cuvântului lui Dumnezeu. Ascultătorii Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se asigure că îşi vor aduce aminte permanent de Cuvânt, pentru a-l împlini aşa cum trebuie. Aceasta înseamnă că trebuie să ţinem cont de slăbiciunile trupului în care noi vieţuim pe pământ, de faptul că suntem predispuşi să uităm foarte uşor ceea ce ştim şi să stabilim, fiecare în mod personal, acele mijloace care ne readuce în memorie cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Apostolul Petru ne spune că a scris cele două epistole ale sale pentru a căuta să ne trezească mintea sănătoasă prin înştiinţări, ca să ne facă să ne aducem aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii noştri (2 Petru 3:1-2). Aducerea aminte este foarte importantă pentru credincioşi, atunci când vorbim despre ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Şederea la masa Domnului (la cină cu El) cu întreaga biserică locală, în vederea pomenirii Domnului nostru Isus Cristos şi a jertfei Sale, reprezintă o astfel de aducere aminte colectivă dar şi personală. Sărbătorile Domnului, pe care cei credincioşi le celebrează sunt, de asemenea, ocazii de aducere aminte ale faptelor mântuitoare şi ale cerinţelor Cuvântului lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Suntem noi conştienţi că asemenea celebrări, asemenea momente de bucurie şi de înălţare sufletească sunt, nu numai momente deosebit de plăcute pentru noi, ci şi momente de aducere aminte a ceea ce Domnul ne vorbeşte? Desigur, sunt şi alte mijloace potrivite pe care noi le putem stabili la nivel personal sau la nivelul familiei noastre pentru ca să avem permanent memoria trează atunci când este vorba de ascultarea de Cuvântul Domnului. Toate acestea ne spun cât de important este să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.
- PERICOLUL NECREDINŢEI –
Un asemenea om ajunge astfel să calce „în picioare pe Fiul lui Dumnezeu”. Faptul că cineva păcătuieşte cu voia înseamnă că el, în mod deliberat, vrea să trăiască în păcat, şi astfel el arată că nu se socoteşte mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu în Cristos (Rom. 6:11). El nu este deloc interesat de moartea lui Cristos pentru păcatele sale şi deci o refuză. Acest lucru înseamnă de fapt călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, un asemenea om „va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit” (v. 29). Când Domnul Isus Cristos a murit, El Şi-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor noastre şi acest sânge este sângele „legământului celui nou” (Mat. 26:28; Evr. 8). Noi am fost sfinţiţi (puşi deoparte pentru mântuire) prin acest sânge. Prin păcătuirea cu voia, deşi a „fost scăpat de întinăciunile lumeşti” (de păcate) (2 Pet. 2:20), omul respinge de fapt iertarea păcatelor sale; el refuză să le mărturisească şi ajunge să fie robit de ele (se complace în starea de păcat) (vezi şi 1 Ioan 1:8-10; Evr. 6:6). Textul din 2 Petru 2:20-22 ne vorbeşte despre posibilitatea ca cineva să ajungă să fie din nou robit de păcatele lui şi starea sa de pe urmă ajunge mai rea decât cea dintâi. Pângărirea (profanarea) sângelui legământului cu care cineva a fost sfinţit reprezintă un atentat direct la sfinţenia lui Dumnezeu.
Lucrurile nu se termină aici. Omul care a păcătuit cu voia „va batjocori pe Duhul harului” (v. 29). Domnul Isus Cristos i-a avertizat pe farisei că „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului ( atunci când El a fost pe pământ în starea lui de fiinţă omenească) va fi iertat; dar oricine va vorbi (sau va păcătui) împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Mat. 12:32). Păcatul împotriva Duhului Sfânt este de o gravitate fatală. Când vorbim despre „Duhul harului”, noi vorbim despre Duhul Sfânt Însuşi care aplică jertfa Domnului Isus Cristos în vederea mântuirii la cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu (vezi Tit 3:4-5). Omul care a păcătuit cu voia respinge însă pentru el lucrarea harului lui Dumnezeu; astfel ajunge să batjocorească pe Duhul harului.
Pasajul din Evr. 10:26-31 se încheie cu afirmaţia: „Grozav lucru este cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (v. 31). De ce este grozav? Pentru că Cel care L-a trimis pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor şi Cel care a conceput tot planul de mântuire din veşnicie este Cel care Îşi va revărsa mânia. Ce Mijlocitor va pleda atunci pentru un asemenea om? Nici unul. De aceea va fi cumplit pentru el. Vorbim aici despre posibilitatea perderii mântuirii? Da, se poate vorbi despre aşa ceva, dar trebuie precizat faptul că o asemenea pierdere este o acţiune deliberată din partea unui asemenea om. Putem vorbi mai degrabă despre respingerea mântuirii. Un om care crede din toată inima în Domnul Isus Cristos şi doreşte să fie mântuit de El, este asigurat de Domnul pentru mântuire, şi este de fapt pecetluit cu Duhul Sfânt în vederea mântuirii lui (Efes. 1:13-14; 4:30). El nu se va juca cu mântuirea lui. Care om normal îşi va bate joc de o mântuire (comoară) aşa de mare?
„Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină (în original avem ideea unei apropieri a unei inimi adevărate în deplina asigurare a credinţei) ” (v. 22);
„Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre” (v. 23);
„Să veghem unii asupra altora...(v. 25 este legat de v. 24, fiind extensia v. 24; deci v. 24-25 conţine aceeaşi idee).
Atitudinea cu care ne apropiem – în deplina asigurare a credinţei noastre (o credinţă din toată inima, nu o credinţă formală);
Starea în care trebuie să ne apropiem – cu inima curată (prin lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt, în baza jertfei lui Cristos – vezi Tit 3:5; Ezech. 36:26-27); este vorba aici despre o curăţire a inimii de orice păcat (deci de o curăţire lăuntrică şi nu doar formală, despre o transformare a inimii – Ezech. 36:25-27, în lumina lui Ier. 17:9-10) şi despre o curăţire de un cuget rău (de o conştiinţă rea – adică o curăţire lăuntrică de sentimentul vinovăţiei; aceasta înseamnă că sângele Domnului Isus a adus o curăţire deplină în inimă şi nu există nimic în conştiinţa noastră care să ne învinovăţească înaintea lui Dumnezeu – vezi 1 Ioan 3:19-22; 4:18; este vorba şi despre o curăţire de motivaţiile necurate pe care le-am putea avea în apropierea noastră de Dumnezeu – vezi Lc. 8:15, în lumina întregului pasaj din Lc. 8:11-15);
Modul în care trebuie noi să trăim (modul în care trebuie să manifestăm curăţirea noastră) – curaţi cu trupul nostru; aceasta înseamnă că noi am acceptat prin credinţă (ca răspuns la Evanghelie) ca Duhul Sfânt să locuiască în noi (trupurile noastre au devenit temple ale Duhului Sfânt şi de aceea am acceptat să trăim pentru gloria lui Dumnezeu – 1 Cor. 6:19-20). Pentru realizarea acestui obiectiv noi înţelegem să ne dăruim pe noi înşine cu trupurile noastre lui Dumnezeu, făcând din mădularele noastre unelte ale neprihănirii (Rom. 6:11-14; 12:1-2). Vorbim aici despre procesul sfinţirii, pe care noi trebuie să-l urmărim de-a lungul întregii noastre vieţi (Evr. 12:14).
Când nu suntem conştienţi de valoarea şi profunzimea dragostea lui Dumnezeu pentru noi (1 Ioan 4:8-12), atunci şi relaţiile spirituale din biserică sunt superficiale. Aceasta ne va conduce la lipsa de cunoaştere reciprocă şi la lipsa de implicare în viaţa celor din familia lui Dumnezeu. Vom ajunge să nu ne putem ierta atunci când greşim (Mat. 18:21-35) şi foarte uşor relaţiile se vor deteriora.
Superficialitatea în relaţiile spirituale (acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul relaţiilor fireşti) ne va face să fim „delicaţi” în felul lumii, dar aceasta din cauza comodităţii noastre şi a dorinţei de a nu ne complica existenţa. Ce înseamnă aceasta? Duhul Sfânt ne porunceşte să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Şi reacţia noastră firească este aceea că nu ar trebui să cerem socoteală, sau să deranjăm în vreun fel pe fratele sau pe aproapele nostru. De ce am face-o? Fiecare ar trebui să stea în pătrăţica lui (zicem noi ca oameni fireşti). Dumnezeu ne cere însă ca să veghem unii asupra celorlalţi şi să ne îndemnăm unii pe alţii. Este drept că în acest proces noi avem nevoie de dragoste şi înţelepciune de la Dumnezeu pentru a îndeplini cuvântul Domnului. Avem nevoie să ne spunem adevărul în dragoste (Efes. 4:15). Dar oferta de dragoste şi de înţelepciune din partea lui Dumnezeu este una binevoitoare şi abundentă (Rom. 5:5; Iac. 1:5-8) şi pe noi trebuie să ne coste relaţiile de dragoste (1 Cor. 13:4-7).
Noi nu înţelegem rostul relaţiilor spirituale din cadrul adunării bisericii. Fie, aşteptările pe care le avem cu privire la alţii sunt prea mari, şi atunci vom ajunge dezamăgiţi unii de alţii şi astfel duhul de judecată ne va face să ne acuzăm reciproc; fie suntem toleranţi unii faţă de alţii într-un mod nepermis, şi astfel ajungem să nu ne mustrăm atunci când păcătuieşte cineva dintre noi sau ajungem să nu ne mai preocupe obiectivele spirituale în relaţiile noastre. De ce atunci (vom ajunge să spunem) să ne mai îndemnăm la dragoste şi la fapte bune? Prin aceste atitudini noi arătăm că nu ne acceptăm în dragoste aşa cum Cristos ne-a acceptat în dragostea Lui. Noi nu înţelegem astfel că scopul relaţiilor din biserică este zidirea spirituală a bisericii în asemănare cu Domnul Isus Cristos (Efes. 4:11-16). Am fost aşezaţi de Duhul Sfânt în biserica lui Cristos pentru ca Cristos, Capul ei, să se manifeste prin biserică şi să-şi aducă astfel biserica la desăvârşire (1 Cor. 12; Efes. 1:3-23). Şi Domnul nostru ne foloseşte pe noi, sfinţii Lui, pentru a veghea unii asupra altora şi a ne zidi unii pe alţii în dragoste şi fapte bune. Acesta este rostul relaţiilor spirituale din biserică şi nu altul. Când abandonăm raţiunea pentru care suntem aşezaţi de Duhul Sfânt în biserică (vezi 1 Cor. 12:12-13), atunci adunarea va deveni organizaţie omenească şi nicidecum biserica lui Cristos, iar comportamentul nostru unii faţă de alţii va duce la păcătuire cu voia.
Priveşte mai întâi la un text paralel prin structura lui cu cel din Evrei 10:19-31; acesta este cel din 2 Petru 1:2-11. Observă structura pasajului:
Când vezi că ceva îţi lipseşte şi nu funcţionează bine, pentru a avea o viaţă de dragoste după voia lui Dumnezeu, întoarce-te la cuvântul lui Dumnezeu şi la această ţesătură dumnezeiască a harului Său pentru a depista unde sunt fisurile care îţi creează probleme. Când credincioşii din biserica din Efes au ajuns în situaţia de a-şi părăsi dragostea dintâi (Apoc. 2:4-5), au primit din partea Domnului Isus Cristos porunca de a se pocăi. Observă însă bine mecanismul pocăinţei. Nu este pocăinţă acea atitudine care te face să mărturiseşti „îmi pare rău, am păcătuit”, imediat după ce ai înţelesc că ţi-ai părăsit dragostea dintâi – ca şi cum, ceea ce este esenţial în pocăinţă este declaraţia de pocăinţă şi de cerere a iertării. Pocăinţa adevărată presupune mai întâi o analiză serioasă a cauzelor căderii tale spirituale. „Adu-ţi aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi” – a spus Domnul Isus. Aceasta înseamnă să reevaluezi întreg parcursul care te-a condus la cădere. Scopul nu este de a spune imediat: „îmi pare rău”. Trebuie să ştii foarte clar pentru ce anume îţi pare rău. Trebuie să descoperi cauza, nu consecinţa. Biserica din Efes nu trebuia să se pocăiască de „părăsirea dragostei dintâi” (deşi aceasta era realitatea ultimă a procesului căderii ei); ea trebuia să se pocăiască de acele lucruri care au condus la părăsirea dragostei. Ori, această depistare a cauzelor căderii presupune o analiză serioasă în duh de rugăciune, în faţa cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să vezi ce verigă s-a rupt din acest lanţ menţionat în 2 Pet. 1:5-7; sau din Evr. 10:22-25. Abia după aceea te poţi pocăi cu adevărat. Pe de altă parte, o pocăinţă completă înseamnă întoarcere la ceea ce generează (alimentează) dragostea dintâi. Evaluarea serioasă a căderii presupune înţelegerea nu doar a ceea ce a generat căderea, ci şi înţelegerea a ceea ce este cu adevărat sănătos şi viabil în plan spiritual.
De Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc;
De zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor;
De Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri;
De Dumnezeu, Judecătorul tuturor;
De duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi;
De Isus, Mijlocitorul legământului celui nou; şi
De sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

Toate acestea ne obligă enorm (2 Cor. 5:14). Ne obligă la o deplină ascultare a Cuvântului Lui şi la o deplină dedicare faţă de Dumnezeul şi Domnul nostru. Mai este oare loc pentru nepăsare, atunci când înţelegem că Dumnezeu, în dragostea Sa pentru noi şi fără ca noi să merităm, a dat totul pentru mântuirea noastră şi pentru edificarea noastră în această mântuire? Poate că cineva se întreabă, de ce despicăm aşa de mult firul afirmaţiilor Scripturii din Evr. 2:1-4, pentru a explica ceea ce este scris doar în 4 versete? Suntem noi oare mai deştepţi decât autorul Scripturii, de ne desfăşurăm expunerea noastră cu privire la un asemenea pasaj pe mai multe pagini? Nu, în nici un caz. Ferească Dumnezeu să gândim vreodată aşa ceva. Dar o asemenea introspecţie şi despicare a cuvintelor Scripturii trebuie să facă parte din procesul meditării noastre asupra Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca fiecare din noi să putem înţelege adevărul biblic cu toată inima noastră, să putem gusta din dulceaţa lui şi să ajungem astfel să fim copleşiţi pe deplin, prin Duhul Sfânt, de teama sfântă – acea teamă care ne poate păzi de nepăsare faţă de o mântuire aşa de mare. Această mântuire „aşa de mare” trebuie să o vezi, să te expui cu întreaga ta fiinţă în faţa acestei mântuiri şi în faţa Urzitorului ei (Evr. 5:9) pentru ca să beneficiezi din plin de ea, aşa cum un om se expune în faţa soarelui pentru a beneficia de efectele bronzării trupului lui; aşa cum Moise, care a stat în prezenţa lui Dumnezeu pe muntele Sinai şi a vorbit cu El, a ajuns să aibă o faţă strălucitoare, marcată de gloria Domnului (Ex. 34:29-35); şi aşa cum credincioşii din vremea noului legământ sunt transfiguraţi de gloria Domnului într-un mod mult mai real şi mai profund – în adâncul fiinţei lor, nu doar pe faţa lor (2 Cor. 3:7-18). Când ne apropiem în mod superficial de cuvântul Scripturii, el nu se lipeşte de inima noastră în mod corespunzător şi putem ajunge să pierdem ceea ce auzim şi citim din Scriptură. Noi trebuie să avem atitudinea Mariei, mama Domnului Isus, atunci când auzea Cuvântul lui Dumnezeu (Lc. 2:19 – ea păstra toate cuvintele auzite şi se gândea la ele în inima ei – un proces lăuntric şi profund de meditare a Cuvântului lui Dumnezeu), dar şi atitudinea Mariei din Betania, care s-a aşezat la picioarele Domnului pentru a asculta şi a înţelege în linişte, fără a fi deranjată şi cu o atitudine de umilinţă cuvintele Sale (Lc. 10:38-42). Doar atunci vei fi ferit de nepăsarea faţă de mântuirea de la Dumnezeu.

Nepăsarea faţă de o mântuire aşa de mare ne face să fim în pericol de a pierde ceea ce ne-a adus Cristos (2:1). Din nou, ne întrebăm dacă mântuirea se poate pierde. Unii susţin că mântuirea nu se poate pierde, iar alţii afirmă contrariul. Nu avem acum intenţia să o facem pe avocaţii vreuneia din aceste două concepţii. Nu credem că pasajul nostru este destinat să clarifice o asemenea problemă. Întreaga epistolă ne vorbeşte despre o mântuire nespus de mare (2:3), desăvârşită (10:14) şi veşnică (5:9). Dumnezeu ne-a dăruit în Cristos o mântuire care, vorbind în limbaj omenesc, nu are absolut nici o fisură. De aceea, cei care îşi pun încrederea deplină în Cristos pentru mântuirea lor, sunt pe deplin asiguraţi în mântuirea lor (4:16). Ceea ce ne spune pasajul nostru (şi de fapt toate pasajele avertizatoare din epistolă) este că, din moment ce avem de-a face cu „o mântuire aşa de mare” (2:3), ea trebuie crezută, şi ţinută (2:1) cu toată grija şi preocuparea fiinţei noastre. Ea trebuie apreciată la justa ei valoare şi trebuie lăsată să-şi facă pe deplin lucrarea în noi. Nepăsarea faţă de o asemenea mântuire este un păcat teribil în faţa lui Dumnezeu, nu pentru că el scoate în evidenţă aşa-zisele „slăbiciuni” ale mântuirii în Cristos (ea nu are deloc fisuri şi nici slăbiciuni), ci pentru că prin nepăsare noi jignim pe Dumnezeul mântuirii noastre şi „devalorizăm” în ochii noştri o asemenea mântuire şi pe Domnul ei. Un credincios adevărat, dacă descoperă păcatul nepăsării în viaţa lui, se va pocăi de el; el nu va suporta să păstreze un asemenea păcat în inima lui. Dacă cineva păstrează un asemenea păcat şi Duhul lui Dumnezeu nu-l poate trezi pe acest om din acest păcat (din cauza refuzului lui), atunci, conform învăţăturii Scripturii, el nu este un creştin veritabil (1 Ioan 3:4-10). Un om care ştie că un vapor transatlantic este pe deplin sigur ca să-l transporte cu bine şi în siguranţă în traversarea unui ocean, el va căuta să se folosească de toate elementele şi mijloacele protectoare şi asiguratoare ale acelui vapor. Dacă este un om normal, cu mintea întreagă, nu-şi va permite să se joace cu viaţa lui, punând-o în pericol într-un mod iresponsabil. Dar un om care, în loc să profite de mijloacele asiguratoare şi protectoare ale vasului pentru a trece oceanul în siguranţă, îşi va permite, de exemplu, să se joace ca un copil fără minte, aplecându-se în mod periculos peste parapetul asigurator, şi astfel cade în apă; sau îşi va permite să adoarmă aşezat pe parapetul asigurator, în loc să meargă în camera repartizată pentru el ca să doarmă, şi astfel ajunge să se prăbuşească în apa oceanului, el nu va avea dreptul să spună că vasul este nesigur şi nici nu va fi considerat de cineva, din cauza gestului lui necugetat, a fi un om normal. El va suporta consecinţele dezastruoase ale gestului lui; printr-un asemenea gest el îşi arată desconsiderarea şi necredinţa lui (din rea intenţie) faţă de mijloacele protectoare ale vasului în cauză. La asemenea considerente face apel autorul epistolei când ne avertizează prin îndemnul: „trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele” (2:1).

Cum s-ar putea întâmpla ca cineva să fie îndepărtat de lucrurile mântuitoare pe care le-a auzit? Autorul epistolei foloseşte aici o expresie („să ne ţinem”) care sugerează ancorarea unei bărci, de ex., la mal. Legătura în vederea ancorării trebuie să se facă cu mare grijă pentru ca aceasta să nu se desfacă. Atunci când apa mării sau a lacului pe care este barca respectivă este liniştită, legătura bărcii nu este în pericol de a se dezlega, chiar dacă legătura respectivă ar fi fost făcută superficial. Dar, atunci când apa este agitată, pericolul dezlegării este iminent şi, dacă nu luăm aminte la ceea ce s-a întâmplat, ne vom trezi cu barca dezlegată şi îndepărtată din cauza vântului de mal, aşa încât ne va fi imposibil să o mai ancorăm. Nimeni nu va zice că funia ar fi şubredă şi de aceea legătura făcută ar fi cedat ci toţi vor fi de acord că legătura a fost realizată neglijent, neprofesionist. Iată de ce Domnul Isus Cristos ne-a avertizat într-un mod foarte serios în privinţa ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. El ne spune: „Luaţi seama la ce auziţi” (Mc. 4:24-25). Aceasta ne arată că este vital important şi ceea ce auzim (vorbim despre Cuvântul lui Dumnezeu, nu despre un cuvânt omenesc) şi felul în care îl auzim. Destinatarii iniţiali ai epistolei (creştinii evrei) au auzit Cuvântul lui Cristos şi au primit prin credinţă în ei înşişi mântuirea şi viaţa veşnică. Dar, după o vreme, se pare destul de lungă, în care probabil încercările cu care au fost confruntaţi nu au fost extrem de serioase, au ajuns să se confrunte cu ceva la care mulţi dintre ei nu s-au aşteptat – cu o prigoană teribilă (pe vremea împăratului Nero). Nu înseamnă că nu au fost avertizaţi despre prigonirile din cauza Cuvântului (vezi avertizările foarte clare ale Domnului Isus – Ioan 15:18-16:2; vezi cuvintele apostolului Pavel – Fap. 14:22). Dar, la momentul când valul prigoanei i-a lovit, s-a descoperit ceea ce de fapt era pentru ei o realitate nevăzută, lăuntrică – felul real în care ei au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, în care s-au legat de acesta. Unii dintre ei au fost serioşi în a asculta despre lucrurile mântuitoare şi ascultarea lor s-a dovedit a fi ca şi o ancorare serioasă a bărcii (o legătură trainică a ei), despre care am vorbit, de mal. În timp ce alţii, au ascultat în mod superficial Cuvântul şi ascultarea lor s-a descoperit a fi ca şi o legătură lipsită de trăinicie a bărcii de mal şi din această cauză barca s-a dezlegat şi a început să se îndepărteze de mal. Pericolul pierderii a ceea ce ei au ascultat (pericolul pierderii bărcii) era iminent pentru aceştia. Pentru unii, îndepărtarea „bărcii” nu era aşa de mare şi aceştia puteau să intervină pentru a o ancora din nou şi desigur aveau şansa să o ancoreze cum ar fi trebuit de la început; pentru alţii însă barca lor era prea departe ca să mai poată fi posibilă ancorarea ei din nou. Pentru aceştia din urmă realitatea lui „prea târziu” devenise o realitate implacabilă. Nimeni nu poate prevedea dinainte o asemenea realitate îngrozitoare, şi de aceea noi suntem chemaţi să ne cercetăm foarte serios dacă suntem cu adevărat „în credinţă” (2 Cor. 13:5). Problema pentru noi nu este mântuirea prin Cristos (ca şi cum ea s-ar putea pierde din cauza vulnerabilităţii ei – ea este una nespus de mare şi desăvârşită). Problema pentru noi este felul în care am primit-o – felul în care am crezut în Cristos şi în lucrarea Lui mântuitoare, felul în care am ascultat şi ascultăm cuvântul despre mântuire (felul în care ne-am ancorat barca de mal).

Pentru a înţelege mai bine afirmaţiile din avertizarea noastră, priviţi vă rog la cuvintele Domnului Isus despre „parabola semănătorului” (Mat. 13:19-23). Personal, am sentimentul că prea puţin se are în vedere adevărurile din acest pasaj, atunci când oamenii sunt chemaţi să primească mântuirea prin credinţă. Vorbim (unii dintre noi) despre „a-L primi” în inimă pe Domnul Isus Cristos, pentru a fi mântuiţi, tratând procesul primirii mântuirii (al credinţei în Domnul) în mod simplist. Este o deosebire esenţială între a vorbi „simplu” şi a vorbi în mod „simplist”. A predica Evanghelia în mod simplu înseamnă a vorbi despre lucrurile adânci şi minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu pe înţelesul tuturor oamenilor, pentru ca toţi să-l înţeleagă bine. A predica însă Evanghelia în mod simplist înseamnă a prezenta Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât oamenii să nu fie incomodaţi de adevărurile Cuvântului, ci ei să fie impresionaţi în mod plăcut de acestea şi să le fie uşor şi simplu să accepte provocarea Evangheliei. Priviţi însă, de exemplu, la convertirea lui Pavel (Fap. 9) şi la ceea ce el spune despre Evanghelia lui Cristos (vezi 1 Cor. 1:21-24; 2:1-5), dacă vrem cu adevărat să înţelegem cât de „convenabilă” este în realitate adevărul ei pentru omul firesc. Chiar şi atunci când Cuvântul este predicat după voia lui Dumnezeu, vor fi mulţi oameni care vor primi doar ceea ce le convine din acest Cuvânt. Ce vrea să ne spună Domnul Isus în Mat. 13:19-23 ? În primul rând, Cuvântul lui Dumnezeu, comparat cu sămânţa de grâu (probabil), are putere de viaţă, se dezvoltă şi poate rodi (un grăunte poate rodi 100, sau 60, sau 30 de boabe de grâu – Mat. 13:23). Cuvântul Evangheliei are putere de a produce mântuire şi viaţă veşnică în cel care îl primeşte. Dar, Cuvântul lui Dumnezeu poate fi împiedicat în rodirea sa de mai mulţi factori. (1) Omul care nu înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când îl ascultă are parte de răpirea din inima lui a ceea ce a ascultat (Mat. 13:19). Diavolul îi răpeşte Cuvântul (Mc. 4:15) aşa că omul care a ascultat Cuvântul lui Dumnezeu nu beneficiază deloc de binecuvântarea acestuia. Lipsa de înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu se poate datora multor factori. Trebuie să ştim că Duhul lui Dumnezeu poate da înţelegere deplină celui ce îşi deschide cu adevărat inima faţă de Cuvânt. Faptul că acel om nu înţelege Cuvântul lui Dumnezeu arată lipsa lui de interes faţă de ceea ce a ascultat. Aceasta îl duce la pierderea a ceea ce a ascultat. (2) Când cineva ascultă cu bucurie Cuvântul sfânt şi este dispus să ia aminte la el doar în situaţii plăcute, convenabile lui, dar respinge Cuvântul atunci când vin necazuri sau a prigoniri de orice fel din cauza acestui Cuvânt, acel om pierde total binecuvântarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru el (Mat. 13:20-21). Sunt foarte mulţi oameni care arată un entuziasm deosebit că au devenit creştini dar, necazurile şi prigonirile din cauza creştinismului adevărat îi face să piardă roadele Cuvântului în viaţa lor. Ei de fapt nu iubesc Cuvântul ci doar binecuvântările pământeşti de care ar avea parte din partea lui Dumnezeu. Oare câţi creştini de acest fel sunt în bisericile lui Cristos ? Poate mult timp ei arată foarte bine din punct de vedere creştin, dar vremurile dificile care vin asupra lor vor scoate la iveală că au fost nişte creştini superficiali. (3) Când cineva ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar lasă în mod neglijent ca îngrijorările din această viaţă, înşelăciunea bogăţiilor acestei lumi şi poftele cărnii de orice fel, să se dezvolte în inima lor, acestea vor ajunge mai apoi să înece (să sufoce) Cuvântul primit şi aceşti oameni vor ajunge să piardă şi ei binecuvântările acestui Cuvânt (Mat. 13:22). Toate acestea devin evidente în timp, nu imediat, şi faptul că ei pierd harul rodirii Cuvântului în viaţa lor arată că ei nu s-au ţinut de lucrurile pe care le-au auzit pentru a nu fi depărtaţi de ele (Evr. 2:1). Deşi toţi aceşti oameni, „au primit” Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor, în vremurile de necaz, sau de prigonire, sau de încercări cât şi de ispitiri, se va dovedi că ei nu au primitîn realitate Cuvântul mântuitor pentru viaţa lor (vezi şi 1 Ioan 2:19). Sau, putem spune, că ei nu au primit cum se cuvine Cuvântul lui Dumnezeu. Ei de fapt nu au înţeles cu adevărat că, în Domnul Isus Cristos, Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Lui, Cuvântul mântuitor, care are în el deplina mântuire pentru viaţa noastră. În acest Cuvânt avem din partea lui Dumnezeu soluţiile Sale pentru toate circumstanţele şi toate confruntările vieţii. Şi chiar dacă Dumnezeu îngăduie să fim loviţi şi să pierdem multe lucruri ale vieţii acesteia din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, noi de fapt avem în acest Cuvânt deplina şi veşnica binecuvântare (reala binecuvântare) a lui Dumnezeu (vezi Col. 2:9-10; Evr. 10:35-11:40). Priviţi vă rog la cuvintele apostolului Pavel din ultima lui epistolă, scrise cu puţin timp înainte de sfârşitul vieţii sale (vezi 2 Tim. 4:16-18). El spune că a beneficiat într-un mod excepţional de sprijinul Domnului atunci când a trebuit să îşi pledeze cauza în faţa cezarului de la Roma (care era atunci însuşi Nero). Ne-am fi aşteptat ca Pavel să ne spună că din cauza faptului că Domnul a stat lângă el ar fi obţinut achitarea de la cezar. Dar Pavel nu a fost achitat atunci. El a primit condamnarea la moarte (observaţi că Pavel era conştient de faptul că era la sfârşitul vieţii sale – 2 Tim. 4:6-8). Cum totuşi poate spune Pavel că „Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui” (2 Tim. 4:18) ? Pentru Pavel protecţia Domnului şi izbăvirea din partea Lui însemnau cu totul altceva decât protecţie şi izbăvire pământească. Pentru Pavel adevărata protecţie însemna întărirea divină de a vesti Cuvântul Evangheliei tuturor oamenilor şi, în special, lui Nero la acel moment (2 Tim. 4:17). Izbăvirea (mântuirea) din partea lui Dumnezeu pentru el însemna de fapt harul de a intra Împărăţia cerească a Domnului (2 Tim. 4:18). Cu această încredere deplină în binecuvântarea Cuvântului lui Cristos pentru el, Pavel şi-a încheiat viaţa. Pentru că Pavel s-a ţinut cu toată puterea de Domnul Isus Cristos – Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea, el s-a considerat un om care a izbândit în viaţă (2 Tim. 4:6-8).

Răspunsul îl avem în Evr. 2:1 – „De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele”. Decisiv pentru noi, în a primi binecuvântarea Cuvântului mântuitor (a Cuvântului lui Cristos), este felul în care luăm aminte la el (în care îl ascultăm). Să ne întoarcem la Matei 13:19-23 şi să privim cu atenţie la v. 23. Este evident că singura categorie de oameni care pot fi consideraţi mântuiţi prin credinţa în Cristos sunt cei descrişi în Mat. 13:23. Celelalte trei categorii de oameni (Mat. 13:19-22) au beneficiat doar aparent de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au pierdut de fapt mântuirea veşnică. Mulţi propovăduitori ai Evangheliei se rezumă în a spune că este suficient pentru mântuire doar faptul că prin semănarea Cuvântului, acesta a ajuns în inima oamenilor. Dacă a ajuns acolo, cu siguranţă, prin aceasta, ei sunt deja mântuiţi. Însă, Domnul Isus ne spune cu totul altceva. Primele trei categorii de oameni au pierdut Cuvântul semănat; ei au pierdut deci mântuirea vestită lor prin Cuvânt. Au pierdut mântuirea din cauza faptului că nu au avut grijă de Cuvântul pe care l-au primit; nu s-au ţinut serios de el (Evr. 2:1). Dacă este să discutăm despre siguranţa mântuirii (dacă mântuirea se poate pierde sau nu se poate pierde) noi trebuie să spunem că în cazul primelor trei categorii de oameni, mântuirea cu siguranţă se va pierde. Dacă cineva rămâne în categoria acestor trei specii de oamenii (Mat. 13:19-22) să fie siguri de la bun început că îşi vor pierde mântuirea. Ca şi vestitor al Evangheliei, eu nu am voie să îi asigur pe oamenii care vor să rămână în primele trei categorii menţionate de Domnul nostru, că ar avea o mântuire sigură. Aş fi, în faţa acestora şi în faţa tuturor oamenilor, dar şi în faţa Domnului, un mare mincinos; pentru că de fapt le ofer oamenilor nădejdi înşelătoare (Ezech. 13:6; 22:28). Chemarea mea şi a tuturor celor care vestesc Evanghelia este aceea de a-i avertiza pe asemenea oameni că sunt în categoria celor care vor pierde binecuvântările Cuvântului mântuitor, dacă rămân în starea celor descrişi în Mat. 13:19-22. Dacă însă cineva adoptă atitudinea descrisă în Mat. 13:23 şi Luca 8:15, atunci, da, acei oameni pot fi asiguraţi că sunt în mântuirea lui Dumnezeu. Vestitorii Evangheliei trebuie să-i îndemne pe oameni să adopte faţă de Cuvântul lui Dumnezeu atitudinea celei de-a patra categorie de oameni (Mat. 13:23; Lc. 8:15), pentru ca ei să se poată bucura de siguranţa şi de binecuvântările unei mântuiri depline. Siguranţa mântuirii se aplică numai la cea de a patra categorie de oameni, nu primelor trei categorii (Mat. 13:19-23). Observaţi şi un alt aspect. Conform Rom. 1:16-17 Evanghelia lui Cristos este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”. Evanghelia lui Cristos are putere de mântuire; este indiscutabil acest fapt. Prin credinţă noi primim Evanghelia mântuitoare. Dar credinţa adevărată nu este arătată prin ceea ce unii consideră a fi doar decizia de a-L invita pe Domnul Isus Cristos ca şi Mântuitor personal, la momentul auzirii Evangheliei (momentul evanghelizării). Chiar dacă momentul în care cineva aude Evanghelia lui Cristos şi astfel decide în inima lui să se încreadă în Cristos, este un anumit moment în timp, credinţa adevărată „duce la credinţă” (v. 17). Acel act momentan al credinţei, dacă este o credinţă adevărată, va conduce la o atitudine permanentă a credinţei, la o credinţă până la capăt (Evr. 10:35-39). Dacă actul credinţei noastre este unul care ne conduce doar până la un anumit moment al vieţii, până la momentul întâlnirii unor piedici (necazuri, persecuţii, îngrijorări, pofte, înşelăciuni din partea celui rău), care ne vor face să ne pierdem credinţa, atunci acea „credinţă” a noastră nu este o veritabilă credinţă (o credinţă mântuitoare) (vezi şi atenţionările din 1 Cor. 10:1-12). În viaţa celui care ascultă Cuvântul şi îl primeşte cu adevărat, roadele Cuvântului se vor arăta în mod evident (ca şi roade ale mântuirii). De aceea, să luăm aminte din nou la îndemnul apostolului Pavel: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă” (2 Cor. 13:5). Credinţa adevărată ne face să „ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele” (Evr. 2:1). Şi aceasta, de-a lungul întregii noastre vieţi şi în toate confruntările vieţii. Omul care este cu adevărat binecuvântat de Cuvântul lui Dumnezeu este omul care aude acest Cuvânt şi îl înţelege. A înţelege Cuvântul sfânt înseamnă mai mult decât a-l înţelege la nivel intelectual. Înţelegerea adevărată presupune înţelegerea corectă a Cuvântului (ceea ce spune Cuvântul cu adevărat – aceasta necesită ascultare atentă şi chiar aprofundare prin studiu) cât şi înţelegerea implicaţiilor Cuvântului pentru împlinirea efectivă a lui în viaţa personală (aceasta necesită meditare în profunzime a Cuvântului lui Dumnezeu). Cum putem beneficia de înţelegerea corectă şi vie a Cuvântului lui Dumnezeu (despre care se vorbeşte în Mat. 13:23)?

Pericolul nepăsării faţă de o mântuire aşa de mare este, aşa cum s-a arătat, foarte prezent în vremurile noastre. El este un pericol mortal pentru mântuirea noastră. Nu avem voie să-l ignorăm; noi trebuie să veghem cu mare grijă pentru ca să nu ne trezim că este prea târziu să mai recuperăm ceva din ceea ce ne-a oferit Dumnezeu în Domnul Isus Cristos şi din ceea ce Cuvântul ne-a vestit nouă. Mântuirea pe care o avem în Domnul Isus Cristos nu este o mântuire care să nu răspundă nevoilor noastre veşnice şi nici una care să ne lase baltă când suntem loviţi, ispitiţi, sau încercaţi (Evr. 4:15-16). Ea este o mântuire veşnică şi desăvârşită (Evr. 5:9; 10:14). Ea este pe deplin sigură. Mântuirea prin Domnul nostru este „o mântuire aşa de mare” (Evr. 2:3). Glorie Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru! Dar, aceasta nu înseamnă deloc să fim neglijenţi faţă de ea şi nici să dormim pe perna nepăsării, spunându-ne nouă sau altora că, indiferent cum ne raportăm la ea, „mântuirea nu se poate pierde”. Atâta timp cât avem scrisă această avertizare, pe lângă altele, în Scriptură (Evr. 2:1-4; vezi şi Filip. 2:12-13; etc.) nu avem voie să fim nepăsători în faţa unei mântuiri atât de glorioase (noi trebuie să ne fixăm bine în minte şi în inimă acest lucru). Dacă Domnul nostru Isus Cristos este un Mântuitor aşa de glorios şi dacă mântuirea pe care o avem prin El este aşa de mare, singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne deschidem total înaintea Domnului şi înaintea mântuirii Lui, să ne lăsăm copleşiţi, în adâncul fiinţei noastre, de reverenţa care i se cuvine numai lui Dumnezeu şi să ne ţinem (cu atât mai mult) de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele (Evr. 2:1).

Există un tipar care trebuie să fie impregnat serios în atitudinea cu care noi ar trebui să privim şi să primim lucrurile mântuitoare pe care le avem prin Cristos, fără de care, putem compromite intrarea noastră în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Este vorba despre tiparul stabilit de Duhul lui Dumnezeu în 2 Petru 1:3-11. Citeşte acest pasaj cu atenţie! „Dumnezeiasca Lui putere (a lui Dumnezeu) ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui (a lui Cristos, Domnul; noi avem deci tot ce ne trebuie pentru mântuirea veşnică).....De aceea (să fim nepăsători ?! nu, deloc), daţi-vă şi voi toate silinţele ...Cine nu are aceste lucruri este orb...În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului...”. Deplina mântuire pe care o avem în Cristos ne cere o responsabilitate imensă faţă de ea. Acesta este limbajul Scripturii. Ţine-te cu străşnicie de lucrurile mântuitoare consemnate în Scriptură!

AMIN.

A NEINTRĂRII ÎN ODIHNA LUI DUMNEZEU

(Evrei 3:7-4:13)

Toate pericolele pe care le găsim menţionate în epistola către Evrei dovedesc o abilitate deosebit de perfidă din partea duşmanului sufletelor noastre, diavolul. Există în ele o diplomaţie inteligentă şi perversă care-i permite diavolului să-i prindă în mrejele sale pe toţi aceia care tratează în mod uşuratic mântuirea pe care o avem de la Dumnezeu prin harul Lui, prin credinţa în Domnul nostru Isus Cristos. De aceea, suntem îndemnaţi să acordăm toată atenţia avertizărilor Duhului Sfânt cu privire la aceste pericole, mai ales în aceste vremuri (Evr. 3:15).

Deşi nu se poate spune că acest al 2-lea pericol (vezi Evr. 3-4) este mai perfid decât celelalte pericole, el totuşi ne atrage în mod special atenţia asupra acestui fel de a fi al diavolului prin care credincioşii sunt loviţi, cum se zice, „sub centură”. În acest fel, diavolul vrea să-i surprindă pe credincioşii Domnului şi, dacă se poate, să-i distrugă. În pasajul amintit din epistolă autorul pune o întrebare care s-ar părea că este de prisos: „Cine au fost, în adevăr, cei ce s-au răzvrătit după ce auziseră?” (Evr. 3:16). Pasajul se referă la ceea ce ni se spune în Numeri 13-14. Un bun cercetător al Scripturii (destinatarii epistolei, iudei deveniţi creştini erau asemenea oameni) ştia foarte bine că era vorba despre israeliţii care au fost eliberaţi din Egipt de Dumnezeu prin Moise, dar care nu au vrut să intre în Canaan, din cauza necredinţei lor. Pentru aceşti destinatari iudei ai epistolei nu era nevoie de răspunsurile pe care autorul le dă în Evr. 3:16-19. Ei ştiau prea bine toate acestea. Dar autorul epistolei insistă să pună asemenea întrebări şi să prezinte răspunsurile la ele cu o intenţie foarte clară – aceea de a atrage atenţia asupra perfidiei cu care loveşte diavolul. Prin aceste atacuri, cel rău vizează trei elemente deosebit de importante în planul mântuirii: (1) Odihna mântuirii – Binecuvântarea mântuirii reprezintă o odihnă „ca cea de Sabat” pentru poporul lui Dumnezeu; ea nu este deloc realizată prin contribuţie omenească (Rom. 3:21-26; Evr. 4:9-10; 5:9; 10:14); (2) Credinţa mântuitoare – Primirea Evangheliei lui Cristos, prin credinţa în El, este singura condiţie pe care omul trebuie să o îndeplinească în vederea intrării în binecuvântarea lui Dumnezeu (în odihna mântuirii) (Evr. 11:6; 3:19); şi (3) Vremea ascultării credinţei – „Astăzi” este vremea când Duhul Sfânt vorbeşte şi cheamă la mântuire (Evr. 3:7; 4:11). Satan urmăreşte să-i facă pe credincioşii Domnului să aibă o atitudine greşită faţă de aceste trei elemente, pentru ca în felul acesta ei să piardă, dacă este posibil, ceea ce este darul (binecuvântarea) harului lui Dumnezeu pentru poporul Său – pentru Israelul din vechime era vorba de intrarea în Canaan, ţara promisă (o paradigmă vechi-testamentală a mântuirii prin Cristos); pentru creştinii de astăzi este vorba de intrarea în odihna mântuirii prin Cristos.

„Odihna lui Dumnezeu” – mântuirea prin harul lui Cristos
„Credinţa în Cristos” – credinţa mântuitoare
„Astăzi” – vremea potrivită pentru intrarea în odihna lui Dumnezeu
Concluzii
- PERICOLUL LIPSEI DE PERSEVERENŢĂ

Conceptul de „odihnă a lui Dumnezeu” (Evr. 3:11; 4:9-10) este unul cu totul special, atunci când vorbim despre lucrarea harului lui Dumnezeu. El trebuie înţeles bine de toţi cei din poporul Lui.

Mai întâi, observaţi că pasajul nostru (Evr. 3:7-4:13) se referă, aşa cum s-a spus mai înainte, la momentul când poporul Israel ar fi trebuit să intre în ţara promisă, Canaan (Num. 13-14). În pasajul Vechiului Testament nu se vorbeşte despre intrarea în „odihna lui Dumnezeu” ci despre intrarea în Canaan, ţara promisă părinţilor lui Israel (Num. 14:23-24). Dar, intrarea în ţara Canaanului a poporului Israel reprezintă o prefigurare (o paradigmă) a unei realităţi mai înalte (spirituale), a intrării poporului lui Dumnezeu în binecuvântarea mântuirii prin Cristos (Evr. 3:14; 4:7-11). Această binecuvântare a mântuirii prin Cristos este numită, aici în Evrei, „odihna lui Dumnezeu” (3:11; 4:9-10). Chiar prin acest concept ni se arată superioritatea binecuvântării harului lui Dumnezeu pentru poporul Său, faţă de binecuvântarea promisă lui Israel sub Lege, aceea a intrării în ţara Canaanului (vezi Ioan 1:16-17). Sub conducerea din partea lui Iosua, succesorul lui Moise, poporul Israel a intrat până la urmă în ţara Canaanului (vezi cartea „Iosua”), dar nu a intrat totuşi în odihna lui Dumnezeu. Prin credinţa în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, poporul Domnului intră însă în această odihnă (Evr. 4:6-10). Odihna lui Dumnezeu, ca şi binecuvântare a harului Său, este adevărata şi deplina binecuvântare din partea Sa pentru poporul Lui (binecuvântarea unei mântuiri veşnice şi desăvârşite – Evr. 5:9; 10:14), în timp ce intrarea în ţara Canaanului a poporului din vechime este doar o umbră, o prefigurare a acestei binecuvântări prin Cristos. Noi aşa ar trebui să privim lucrurile, nu altfel. Noi, cei mântuiţi prin credinţa în Cristos, nu trebuie să ne mai gândim că am mai avea vreo binecuvântare în Canaanul pământesc – patria noastră nu este pe pământ, ci în ceruri (Filip. 3:20), iar binecuvântarea mântuirii noastre este spirituală, în locurile cereşti, în Cristos (Efes. 1:3; vezi tot cap. 1). Este totuşi bine să privim la pasajul care ne vorbeşte despre intrarea în Canaan (Num. 13-14) pentru că acea intrare şi toate evenimentele legate de ea sunt folosite de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pentru ca noi, cei de astăzi, să înţelegem mult mai bine lucrarea harului lui Dumnezeu pentru noi – intrarea în odihna lui Dumnezeu.

Un principiu potrivit de interpretare corectă a Scripturii este să folosim Scriptura însăşi pentru a înţelege adevărurile ei (2 Pet. 1:20-21) şi, în acelaşi timp, putem înţelege corect un anume concept al Scripturii, atunci când analizăm acel concept în prima apariţie a lui în Scriptură. Despre „odihna lui Dumnezeu” ni se vorbeşte pentru prima dată în relatarea creaţiei lumii de către Dumnezeu (vezi Gen. 1:1-2:3; vezi în special Gen. 2:1-3; vezi şi Ex. 20:8-11 şi Evr. 4:4). În Gen. 2:1-3 ni se spune că Dumnezeu după ce a creat cerurile şi pământul şi toată oştirea lor în 6 zile, după ce El a văzut că toate lucrurile create de El Însuşi erau foarte bune (Gen. 1:31), în a 7-a zi El S-a odihnit. Din cauza odihnei, Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit această a 7-a zi. Dumnezeu este Duh, nu carne (Ioan 4:24); de aceea, noi nu trebuie să înţelegem că El a obosit în trupul Lui, ca fiinţele omeneşti, după o muncă pe care o fac. Odihna lui Dumnezeu trebuie înţelească în cu totul alt mod. Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, a văzut-o în toată plinătatea ei şi a fost pe deplin satisfăcut de aceasta. El a avut atunci (în a 7-a zi) sentimentul deplinei realizări a tot ceea ce a avut în plan să creeze. Întreaga creaţie reflecta gloria Sa (Ps. 19:1-6). Omul, după ce a fost creat în cea de a 6-a zi, a intrat într-o lume în care el se putea bucura de tot ceea ce Dumnezeu a făcut (vezi şi Gen. 2). Omul nu a avut nici o contribuţie la lucrarea creaţiei lui Dumnezeu. Aceasta nu a însemnat că omul nu mai avea nici un rol în lumea creată de Dumnezeu; dimpotrivă, lui i s-a dat porunca de a stăpâni, în numele Domnului, tot ce Dumnezeu crease (Gen. 1:26-28) şi, de asemenea, să lucreze şi să păzească grădina în care a fost aşezat (Gen. 2:15-17). Munca omului era o muncă reală şi, desigur, complexă (o lucrare preoţească) dar o muncă îndeplinită în odihna lui Dumnezeu. Omul nu L-a ajutat cu nimic pe Dumnezeu în lucrarea creaţiei şi nu poate face nimic în acest sens (totul a fost creat de Dumnezeu Însuşi); omul intră doar în lucrarea lui Dumnezeu doar pentru a se bucura de ea. Lucrarea pe care o are omul de făcut este doar una prin care pune în evidenţă lucrarea terminată a lui Dumnezeu (deci odihna Lui) şi este o lucrare făcută în părtăşie cu Dumnezeu, pentru gloria Creatorului şi pentru binecuvântarea omului (vezi cum Dumnezeu a creat-o pe Eva, soţia lui Adam şi ce contribuţie a avut omul la această lucrare – Gen. 2:18-25; vezi Rom. 11:36). În grădina Edenului, Dumnezeu Însuşi era prezent acolo, cu o deplină satisfacţie şi în manifestarea tuturor binecuvântărilor Sale pentru om; omul putea avea o părtăşie nemijlocită cu Dumnezeu (Gen. 3:8; cap. 2). Observă, de asemenea, contrastul unei asemenea odihne a lui Dumnezeu cu situaţia omului după căderea lui în păcat. În urma blestemului care a venit peste pământ (Gen. 3-4), omul a fost izgonit din locul prezenţei şi binecuvântării lui Dumnezeu. Astfel, viaţa şi munca pentru om au devenit o povară dureroasă, obositoare, înrobitoare şi chinuitoare, mediocră în comparaţie cu lucrarea preoţească din grădina Edenului (Gen. 2:15-17), marcată de eşecuri şi nerealizări, plină de frustrare şi sub condamnarea mâniei lui Dumnezeu.

După căderea omului sub blestemul păcatului, Dumnezeu a început lucrarea Sa de răscumpărare prin sămânţa femeii (Gen. 3:15). Astfel că, în baza promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Avraam şi patriarhilor, El a eliberat sămânţa lui Avraam din robia Egiptului şi şi-a condus poporul în Canaan în vederea împlinirii binecuvântărilor promise. Intrarea în Canaan era o anticipare a intrării în odihna lui Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o odată cu izgonirea lui din Eden. Dar Canaanul, ţara promisă ca loc al odihnei şi binecuvântării lui Dumnezeu pentru poporul Lui, nu a fost cu adevărat locul odihnei lui Dumnezeu. Legământul Legii, încheiat de Dumnezeu cu Israel s-a rupt (Ier. 31:31-34; Evr. 8), dar a fost încheiat un alt legământ, „Noul Legământ” prin Fiul Lui, un legământ al harului Său, în baza căruia Dumnezeu dă tuturor celor ce cred în Cristos mântuirea Sa, adevărata odihnă. Când Domnul Isus Cristos a venit pe pământ a afirmat: „Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu, de asemenea, lucrez.” (Ioan 5:17). Aceste cuvinte, El le-a spus atunci când a fost acuzat de iudei că nu ţine seamă de odihna Sabatului (El vindecase un paralitic de 38 de ani – Ioan 5:1-16). În acest context, Domnul Isus a vrut să spună că, deşi Dumnezeu terminase lucrarea creaţiei lumii şi deci Sabatul a fost stabilit ca şi odihnă pentru poporul Israel prin Lege (vezi Gen. 2:1-3 şi Ex. 20:8-11), totuşi adevărata odihnă a lui Dumnezeu nu a fost posibilă – relaţia ruptă cu Dumnezeu, prin păcat, nu era restaurată încă. Pentru aceasta era nevoie de răscumpărarea care urma să o îndeplinească Domnul Isus prin jertfa Sa de pe cruce. Atunci când El a murit pe cruce a afirmat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30) El s-a referit la faptul că lucrarea de răscumpărare a fost pe deplin realizată în moartea Sa ispăşitoare. În acel moment s-au aşezat bazele odihnei lui Dumnezeu pentru poporul Său. Prin Domnul Isus Cristos avem adevărata odihnă a lui Dumnezeu (o odihnă ca cea de Sabat). Odihna mântuirii prin Cristos presupune, ca şi în cazul creaţiei, realizarea desăvârşită a lucrării lui Dumnezeu. Dar, lucrarea prin Cristos este o lucrare spirituală – mântuirea veşnică şi desăvârşită, dată odată pentru totdeauna, prin jertfa unică a Fiului Său (Evr. 5:9; Ioan 19:30; Evr. 10:14). Vorbim deci despre o altă intrare în binecuvântarea lui Dumnezeu (nu intrarea într-o ţară pământească, ci în binecuvântarea odihnei lui Dumnezeu) şi despre o altă zi de odihnă: „Astăzi” (3:7; 4:7-9).

De ce intrarea în ţara Canaanului nu a fost o reală intrare în odihna lui Dumnezeu? De ce prin Cristos putem intra cu adevărat în această odihnă? Când citim epistola către Evrei descoperim că Moise (prin care Dumnezeu a scos pe Israel din robia Egiptului) a fost doar un slujitor al lui Dumnezeu (Evr. 3:5), în timp ce Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu (Evr. 3:6) – Moise a fost doar un prototip al lui Cristos. Prin Moise, Dumnezeu a dat Legea, care nu poate face desăvârşiţi pe cei ce o ţin, indiferent de mulţimea jertfelor pe care ei trebuiau să le aducă (Evr. 10:1), în timp ce Domnul Isus Cristos, printr-o singură jertfă (a propriului Lui trup şi sânge) i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi (Evr. 10:14). Domnul Isus Cristos a isprăvit, prin moartea Lui pe cruce, întreaga lucrare mântuitoare. Omul nu mai are nimic de făcut pentru aceasta, nimic de adăugat prin contribuţia lui. El este invitat doar de a primi prin credinţă această mântuire şi de a umbla în ea prin harul lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10). Faptele bune ale celor mântuiţi nu sunt fapte prin care ei îşi câştigă mântuirea ci fapte care atestă mântuirea primită, fapte care sunt roade ale Duhului Sfânt care locuieşte în ei (Tit 3:5-7; Gal. 5:22-23). Credincioşii intră astfel prin credinţă într-o mântuire desăvârşită; ei trebuie să se bucure din plin de ea şi, prin mântuirea de care ei se bucură, să aducă glorie lui Dumnezeu (vezi Efes. 1; Rom. 11:36; 1 Cor. 10:31). Aceasta nu înseamnă că ei nu Îl slujesc pe Dumnezeu cu toată implicarea şi energia fiinţei lor (vezi Luca 1:68-75), ci ei fac lucrarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, prin harul şi puterea lui Dumnezeu (Gal. 2:20; 1 Cor. 15:10; Col. 1:28-2:3).

Odihna lui Dumnezeu ne duce cu gândul la faptul că această mântuire este atotcuprinzătoare. Ea răspunde tuturor nevoilor şi aspiraţiilor noastre veşnice. Orice aspect al vieţilor noastre este în chip desăvârşit acoperit de această mântuire (Evr. 4:15-16; 2:17-18). Apostolul Pavel ne spune că Domnul Isus Cristos „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30). Chiar faptul că el continuă să spună că noi nu putem să ne lăudăm pe noi înşine ci, dacă este să ne lăudăm cu ceva în privinţa mântuirii noastre, o putem face numai „în Domnul” (1 Cor. 1:31), arată în mod clar că întreaga mântuire este opera harului lui Dumnezeu şi cei care cred în Cristos intră în această mântuire deplină, ca într-o odihnă a lui Dumnezeu. Aceeaşi idee a unei mântuiri pe deplin cuprinzătoare este exprimată şi în Rom. 8:28-30 (vezi în continuare şi Rom. 8:31-39). Dumnezeu lucrează în viaţa celor care şi-au pus încrederea în Cristos prin toate confruntările vieţii. Toate lucrurile, chiar dacă multe dintre ele sunt dureroase pentru noi, „lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. Planul lui Dumnezeu în Cristos este glorificarea celor care au fost chemaţi după planul Său la mântuire. Ni se mai spune că cei care sunt în Cristos au totul deplin în El (Col. 2:9-15). Faptul că Pavel se roagă pentru toţi credincioşii pentru ca ei să beneficieze de îngrijirea din partea lui Dumnezeu în toate nevoile lor „după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Cristos” (Filip. 4:19-20), arată că, în mântuirea care este în Cristos, nu lipseşte nimic din ceea ce sfinţii Domnului au nevoie pentru această viaţă şi pentru viaţa viitoare. Ei sunt chemaţi să primească doar prin credinţă toate binecuvântările mântuirii şi să umble în ele prin credinţă (Col. 2:6-10; 2 Pet. 1:3-4).

Când poporul Israel a fost eliberat din Egipt, israeliţii nu aveau nevoie să se îngrijoreze cu privire la ceea ce urma să se întâmple în viitor. Dumnezeu nu i-a scos din robie ca apoi să le spună: „de acum descurcaţi-vă singuri; voi vedea de acum ce ar trebui făcut pentru ca voi să puteţi intra în Canaan”. Când israeliţii au ajuns la Cades şi urmau să intre în Canaan, ei s-au speriat de uriaşii din ţara care urma să o ia în stăpânire şi nu au avut curaj de a intra în ea. Poporul Israel a considerat că nu au şanse de a cuceri ţara, ca şi cum cucerirea ei ar fi trebuit să fie lucrarea exclusivă a lor. Dar, Dumnezeu, care a promis eliberarea din Egipt, a promis şi binecuvântarea poporului în Canaan (vezi Ex. 6:1-8). După 40 de ani, când israeliţii au putut intra în Canaan, ei au avut surpriza să constate ceva incredibil pentru mintea omenească. Atunci când iscoadele trimise în Ierihon de Iosua au ajuns la curva Rahav (care a ajuns şi ea beneficiara îndurării lui Dumnezeu prin credinţă – Evr. 11:31; vezi Iosua 2), ei au aflat de la ea că „uriaşii” din Canaan erau deja de 40 de ani o pradă sigură în mâna evreilor. Rahav le-a spus iscoadelor: „Ştiu că Domnul va dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră. Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii ... De când am auzit lucrul acesta, ni s-a tăiat inima şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ” (Iosua 2:9-11; vezi şi Gen. 35:1-5, în special v. 5). Dacă ar fi ştiut... (zicem noi). Dar nu era nevoie să ştie acest lucru. Adevărata preocupare a lor ar fi trebuit să fie: „Dacă ar fi crezut pe Dumnezeu...”, ar fi intrat cu siguranţă în Canaan. Dar nu au crezut şi de aceea nu au putut intra (Evr. 3:19). Dumnezeu, atunci când le-a dat porunca de a asculta de Moise pentru a ieşi din Egipt, a rezolvat şi toate problemele viitoare, El Însuşi, de dinainte (vezi promisiunile din Geneza; vezi Efes. 1:4-12; Rom. 8:28-30).

Intrarea în mântuirea lui Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus Cristos este deci o intrare în odihna lui Dumnezeu, într-o odihnă spirituală. Apostolul Pavel prezintă, în Efes. 1:17-21, într-un mod deosebit această intrare în mântuirea lui Dumnezeu. Ea este, în primul rând, o intrare în nădejdea chemării Lui (v. 18 – aceasta are legătură cu începerea vieţii cu Dumnezeu). De la început Duhul Sfânt, care locuieşte în cel credincios (vezi Efes. 1:13-14), îl motivează pe acesta să se ancoreze în nădejdea mântuirii depline care va fi primită de el la sfârşit şi să persevereze în ea până la capăt (1 Pet. 1:3-9; Evr. 10:35-39; 6:13-20). În al 2-lea rând, ea este o intrare în perspectiva bogăţiei slavei moştenirii lui Dumnezeu în sfinţii Lui (Efes. 1:18 – aceasta are legătură cu finalul vieţii de credinţă cu Dumnezeu). În întreaga viaţă de credinţă, credinciosul este edificat şi motivat în a se bucura de gloria slavei viitoare în care el va intra. Deja el a şi intrat în această glorie viitoare (vezi Rom. 8:14-39; Efes. 5:25-27; Filip. 3:20-21). Viaţa creştinului este o viaţă în care el trăieşte în două lumi: în lumea lui „nu încă” (el ştie că nu a ajuns încă desăvârşit şi nu a ajuns încă în binecuvântarea împărăţiei cerurilor – Filip. 3:12-14; 1 Pet. 1:9), dar şi în lumea lui „deja” (el se bucură chiar aici pe pământ de gloria împărăţiei viitoare – Evr. 12:22-24; Rom. 8:17-30). Isus Cristos este Domnul şi Mântuitorul care deja are în planul Lui biruinţa finală asupra tuturor forţelor demonice şi ducerea sfinţilor Lui în slava veşnică (vezi Apocalipsa). În al 3-lea rând, ea este o intrare în lucrarea puterii tăriei lui Dumnezeu, lucrare desfăşurată în Cristos atunci când El a fost înviat dintre cei morţi (Efes. 1:19-23 – aceasta are legătură cu viaţa prezentă, de pe pământ, a credincioşilor). Dumnezeu lucrează în cei credincioşi cu o putere comparabilă cu cea manifestată în învierea şi înălţarea lui Cristos. În Efes. 4:7-10 ni se spune că această putere a fost folosită în beneficiul tuturor celor care cred în Cristos. Cristos Domnul este un Cuceritor care, prin această putere pe care o are, a obţinut toate binecuvântările duhovniceşti ale lui Dumnezeu şi deplina autoritate de a le dărui prin har întregii Sale Biserici (Trupul Lui). Prin toate aceste binecuvântări noi vom ajunge asemenea chipului lui Cristos, desăvârşiţi în glorie ca El (Efes. 4:11-16; 2 Cor. 3:18). Această lucrare de zidire a Bisericii lui Cristos, a fiecărui credincios în parte, se va realiza cu certitudine până la deplina arătare în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (Filip. 1:6; 1 Ioan 3:1-3). Domnul are toată puterea în cer şi pe pământ pentru aceasta (Mat. 28:18-20).

Poporul lui Dumnezeu a fost chemat să intre în odihna lui Dumnezeu prin credinţă şi să se odihnească efectiv prin credinţă în mântuirea care vine de la Dumnezeu prin harul Lui. Chiar dacă sfinţii trebuie să ducă până la capăt mântuirea lor cu frică şi cutremur (Filip. 2:12-13); chiar dacă ei trebuie să urmărească sfinţirea vieţii lor, fiind conştienţi de faptul că fără aceasta „nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12:14); chiar dacă umblarea cu Cristos presupune o râvnă deplină pentru fapte bune (Tit 2:14; Efes. 2:10); şi chiar dacă viaţa şi slujirea Domnului prin credinţă presupune implicarea totală a fiinţei credincioşilor, luptă spirituală crâncenă, veghere atentă din partea lor, oboseală şi purtare cu asprime faţă de trupul lor (Col. 1:28-2:3; 1 Cor. 9:24-27) – toate aceste lucruri fiind absolut necesare în umblarea lor cu Domnul şi în slujirea Lui cu credincioşie; ei bine, toate acestea, sunt de fapt lucrarea harului lui Dumnezeu în cei credincioşi şi reprezintă pentru ei o intrare şi o umblare într-o deplină odihnă – în odihna lui Dumnezeu (Gal. 2:20; 1 Cor. 15:10).

În pasajul nostru apare o afirmaţie cu privire la vestea bună (evanghelia; făgăduinţa) care ni s-a adus nouă (credincioşilor în Cristos) şi care, din cauză că am crezut în ea, ne-a adus intrarea în odihna lui Dumnezeu (4:1-3). Avem nevoie de făgăduinţa intrării în binecuvântările mântuirii (în odihna lui Dumnezeu), pentru că doar ea (această făgăduinţă – 4:1) ne dă credinţa prin care putem intra în odihna menţionată (Rom. 10:14-17; 1:16-17). „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11:6) şi fără Evanghelia lui Cristos este cu neputinţă să căpătăm credinţa mântuitoare (Rom. 10:17).

Autorul epistolei vorbeşte însă despre faptul că „lor (israeliţilor care aşteptau intrarea în ţara Canaanului – Num. 13-14) Cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit” (Evr. 4:2). Aceasta ridică întrebări legitime: „Ce anume a fost greşit la ei, de nu le-a ajutat la nimic Cuvântul propovăduit lor? Care sunt implicaţiile atitudinii lor pentru noi, credincioşii de astăzi?” Nu discutăm aici faptul că intrarea în Canaan a poporului Israel de atunci nu a însemnat intrarea în odihna lui Dumnezeu. Este adevărat că Iosua nu a dat odihnă poporului lui Dumnezeu, chiar dacă el a intrat până la urmă în ţara promisă (4:8). Aceasta înseamnă că numai Cristos poate da această odihnă (4:9-10; 3:14). Dar Iosua (ca şi Caleb) au avut credinţa care le-a permis să se bucure de Cuvântul propovăduit lor prin Moise. Vom discuta deci despre credinţa care ne face să intrăm în binecuvântarea mântuirii. Privind la poporul Israel, vom căuta să înţelegem ce a fost greşit la ei şi ce anume trebuie să evităm noi, cei de astăzi. Când discutăm despre credinţă, noi trebuie să vorbim mai întâi despre obiectul credinţei – Cristos şi cuvântul despre persoana şi lucrarea Lui („credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, „Evanghelia harului lui Dumnezeu”, „Evanghelia lui Cristos”, „Cuvântul” – Iuda 3; vezi şi 2 Tim. 1:13-14; Rom. 1:16-17; Fap. 20:20-21,24,27; Evr. 1:1-3; Ioan 1:1-5).

„Cuvântul care le-a fost propovăduit” (Evr. 4:2) şi care a cerut credinţă din partea lor (a celor din poporul Israel) poate fi considerat mesajul pe care Dumnezeu îl dă prin Moise lui Israel şi care este consemnat în mod succint în Ex. 6:1-8. Acest cuvânt este o făgăduinţă a eliberării poporului din Egipt, a luării poporului sub deplina autoritate şi protecţie a lui Dumnezeu şi a intrării poporului în moştenirea binecuvântării din partea Domnului în ţara Canaanului. Este evident că acest Cuvânt nu poate fi considerat ca Evanghelie a mântuirii prin Cristos, pentru poporul lui Dumnezeu al noului legământ (vezi explicarea acestei Evanghelii în ep. către Romani. Evanghelia aceasta este una spirituală şi binecuvântările ei sunt spirituale, considerate ca adevăratele binecuvântări ale lui Dumnezeu – Efes. 1). Dar, Cuvântul din Ex. 6:1-8 este totuşi Cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care prefigurează Cuvântul Evangheliei lui Cristos. Noi trebuie să privim la credinţa celor care au intrat în Canaan (Iosua şi Caleb), dar şi la credinţa lui Moise care, deşi nu a intrat în Canaan, ea poate fi considerată o veritabilă credinţă mântuitoare (o credinţă în Cristos – vezi Evr. 11; vezi Moise şi Ilie lângă Domnul Isus Cristos pe muntele schimbării la faţă – Mat. 17:1-13). Deci, ce a fost greşit la cei care nu au intrat în Canaan? Ni se spune că ei nu au intrat în Canaan din cauza necredinţei lor (Evr. 3:19). Cei care au pierit în pustie din cauza necredinţei, au ieşit din Egipt, deci au crezut pe Moise pentru a experimenta această ieşire şi trecerea mării Roşii (vezi şi 1 Cor. 10:1-13). Dar credinţa lor nu a fost o credinţă care să îi facă să intre în Canaan. Ei au crezut că Dumnezeu îi poate scoate din Egipt, dar nu au crezut că acelaşi Dumnezeu îi va face să intre şi în Canaan şi să stăpânească ţara. Mai vedem şi faptul că, permanent pe drumul pustiului, ei au cârtit împotriva lui Dumnezeu atunci când s-au confruntat cu greutăţile pustiului şi de aceea ei au ajuns să tânjească după „binecuvântările” care le-au avut în Egipt şi care nu puteau să le aibă în pustiu; ei au uitat că fuseseră robi în Egipt, că Domnul le-a dat în pustiu carne, mană, apă din stâncă, şi biruinţă contra vrăjmaşilor (Evr. 3:9; Num. 14:11,20-23). Israeliţii mergeau spre Canaan, dar aveau privirile îndreptate nu spre binecuvântările Canaanului ci spre „binecuvântările” care le pierduseră în Egipt (Ex. 16:3).

Descoperim astfel două aspecte ale „credinţei” israeliţilor care, în realitate, nu i-a ajutat la nimic. Aceste aspecte se pot găsi şi la noi, cei din vremea noului legământ, potenţialii beneficiari ai Evangheliei lui Cristos. Mulţi credincioşi din bisericile creştine pot ajunge să aibă o aşa-zisă „credinţă” care să nu-i ajute la nimic, pentru că de fapt ceea ce au ei nu este credinţă autentică. (1) Credinţa într-o Evanghelie incompletă, sau deformată, nu este o credinţă autentică. Din moment ce israeliţii au crezut cuvintele lui Moise (în evanghelia vestită lor – Ex. 6:1-8), pentru a ieşi din Egipt dar nu au mai crezut că Domnul, care era în mijlocul lor, le va da biruinţa pentru a intra în ţara Canaanului şi a o stăpâni, se poate spune că ei au primit evanghelia în mod incomplet şi deformat. Dumnezeu a considerat acest lucru ca necredinţă (Evr. 3:19; 4:2). Necredinţa i-a dus la neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu (Evr. 3:18). Când oamenii cred doar ceea ce le convine din Evanghelia mântuirii, ei de fapt nu au credinţă mântuitoare. Apostolul Pavel spune unor astfel de oameni foarte clar: „degeaba aţi crezut” (vezi 1 Cor. 15:1-2). Când ajungi să deformezi pentru tine Evanghelia mântuirii, fie să primeşti doar ceea ce îţi convine, fie să o propovăduieşti în mod incomplet sau deformat, tu îţi compromiţi iremediabil mântuirea şi, în acelaşi timp, vei fi vinovat de distrugerea mântuirii celor care te ascultă. Apostolul Pavel a fost foarte categoric cu cei care pervertesc Evanghelia harului lui Dumnezeu (vezi Gal. 1:6-9; Filip. 3:18-19; Col. 2:1-8; 1 Tim. 4:16). Pavel, atunci când vorbeşte despre propovăduirea Evangheliei lui Cristos, el menţionează cu mare grijă: „vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Fap. 20:26-27). Care este cu adevărat Evanghelia mântuitoare? Ea este Cuvântul lui Dumnezeu; făgăduiţa făcută de El mai înainte în Vechiul Testament, cu privire la Fiul Său, Domnul Isus Cristos – Cel născut în trup din sămânţa lui David şi Cel dovedit cu putere a fi Fiul lui Dumnezeu prin învierea dintre cei morţi; Cuvânt propovăduit prin apostolii Domnului prin Duhul Sfânt (Rom. 1:1-5; Fap. 1:8). Evanghelia adevărată propovăduieşte mântuirea şi viaţa veşnică care vin ca dar din partea harului lui Dumnezeu şi care poate fi primit de oricine doar prin credinţa în Domnul Isus Cristos (Rom. 3:21-26; Gal. 2:16). Evanghelia adevărată mărturiseşte că în Domnul Isus Cristos avem totul deplin din partea lui Dumnezeu; iar în afara Lui nu există nici o binecuvântare veşnică (Col. 1:19; 2:9-10; Fap. 4:12; Ioan 14:6; Ioan 1:1-18): El este, pentru toţi cei ce cred, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (1 Cor. 1:30), cât şi nădejdea gloriei (Col. 1:26-29). (2) O focalizare nepotrivită, asupra lucrurilor pe care le-ai auzit prin Evanghelie, este de fapt necredinţă (Evr. 11:1). Cum au ajuns israeliţii să nu poată crede că Domnul îi va ajuta să intre şi în ţara promisă? Pot fi multe explicaţii. Domnul Isus vorbeşte despre importanţa felului cum primim Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Mat. 13:19-22). Israeliţii fie nu au înţeles Cuvântul şi au ascultat de Moise doar pentru a face şi ei tot ce făcea întregul popor (sub impulsul instinctului de turmă); fie din cauza pierderii entuziasmului lor – entuziasm care la început le-a permis să iasă din cuptorul de foc al Egiptului, dar apoi s-a pierdut în confruntările pe care le-au avut în pustie; fie au cedat uşor ispitelor de tot felul (vezi căderea în curvie şi în idolatrie în relaţia lor cu moabiţii – Num. 25:1-3; 1 Cor. 10:1-13). Toate acestea au demonstrat că ei de fapt nu au crezut Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei. Atitudinea lor faţă de Evanghelia vestită lor i-a costat. Ni se spune despre Moise că prin credinţă el a renunţat la privilegiile pe care le avusese în Egipt, a părăsit Egiptul şi a făcut toate lucrurile pe care el le-a realizat în viaţă (Evr. 11:24-29). Credinţa adevărată l-a făcut pe Moise să-şi „pironească ochii spre răsplătire” (Evr. 11:26 – cred că şi Iosua şi Caleb au făcut la fel). Moise, ca şi toţi oamenii credinţei, au avut grijă să aibă o mentalitate şi o atitudine modelate pe deplin de credinţa lor (aceasta este ascultarea credinţei – Rom. 1:5, sau „credinţa care duce la credinţă” – Rom. 1:17). La acest punct, israeliţii au eşuat. Din moment ce permanent ei au cârtit împotriva lui Dumnezeu, L-au ispitit, au cedat ispitelor în ciuda lucrărilor miraculoase pe care Domnul le-a făcut în mijlocul lor (Evr. 3:8-10; Num. 14:21-23); din moment ce permanent în situaţiile de încercare ei tânjeau după lucrurile pe care le avuseseră în Egipt dar care nu le aveau în pustie (Num. 11:4-7) – toate acestea arată că focalizarea lor era una greşită, o focalizare asupra binecuvântărilor imediate, palpabile şi nu asupra binecuvântărilor plenare ale Domnului din ţara promisă. Ei trăiau de fapt prin vedere şi nu prin credinţă (2 Cor. 5:7). Acest fapt este o realitate pentru mulţi aşa-zişi „credincioşi”, în special din vremea de astăzi. Credinţa multora se manifestă printr-o focalizare a fiinţei lor asupra binecuvântărilor materiale ale acestui pământ şi nu asupra lui Cristos Domnul, care locuieşte în cei credincioşi ca şi nădejde a slavei lor (Col. 1:27-28), nici asupra binecuvântărilor duhovniceşti care sunt în locurile cereşti în Cristos (Efes. 1:3-23). Numai în părtăşia cu Cristos Domnul, cu suferinţele, moartea şi învierea Lui credinciosul capătă adevăratul har al lui Dumnezeu (Rom. 8:14-17; 1 Pet. 5:10-12). Când credinciosul renunţă la tot ceea ce îl împiedică să aibă o relaţie de supunere şi ascultare prin credinţă cu Domnul Isus Cristos el se poate bucura de viaţa veşnică, de toate binecuvântările ei şi de intrarea deplină în împărăţia lui Dumnezeu (Mat. 19:16-29; Ioan 15:1-11; Gal. 2:20; Efes. 1; Filip. 3:7-12; 2 Pet. 1:3-11).

Credinţa prin care cineva intră în binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu (Cuvântul Evangheliei conduce pe om la credinţă mântuitoare, la o atitudine a inimii de ancorare în Cristos şi la focalizare totală asupra Lui) este esenţială în viaţa celor din poporul Său (Evr. 11:6; Rom. 1:16-17). Credinţa părea a fi veritabilă la cei din poporul Israel – israeliţii au ieşit într-adevăr din Egipt, sub conducerea lui Moise. Dar „credinţa” lor s-a dovedit mai târziu a fi necredinţă (Evr. 3:19). Diavolul îi face pe mulţi aşa-zis „credincioşi” să fie convinşi că, din moment ce au anumite binecuvântări de la Dumnezeu, ei au şi credinţa care le aduce mântuirea veşnică (intrarea în odihna lui Dumnezeu); ca mai târziu să se dovedească că ei sunt de fapt necredincioşi (1 Cor. 10:1-13; Mat. 13:19-22). Atacul din partea lui Satan, asupra credinţei veritabile, este extrem de furibund cât şi foarte perfid. Este foarte greu pentru mulţi să-şi dea seama dacă au adevărata credinţă mântuitoare, sau doar o credinţă de formă. Din toţi cei care au ieşit din Egipt (peste 600 mii de oameni – Num. 1:45-46) numai doi oameni au avut credinţă adevărată (Iosua şi Caleb – Num. 14:29-30; îl punem în categoria oamenilor credinţei şi pe Moise – vezi Evr. 11:24-29). Noi trebuie să ne învăţăm ca, sub călăuzirea Duhului Sfânt, să ne evaluăm foarte serios credinţa pe care o avem (2 Cor. 13:5). Să nu ne trezim prea târziu că avem o credinţă falsă.

Concluzia este foarte clară. Atunci când cineva primeşte o Evanghelie incompletă sau deformată, sau când acesta îşi focalizează întreaga fiinţă asupra a ceea ce este greşit, „credinţa” unui asemenea om este de fapt necredinţă. Atunci însă când cineva îşi pune întreaga credinţă în Domnul Isus Cristos, ancorându-se cu toată fiinţa de El până la capătul vieţii, doar atunci se poate spune că el are credinţa care îi permite să intre în odihna lui Dumnezeu (Evr. 3:14; 4:3).

Există o vreme potrivită pentru intrarea în odihna lui Dumnezeu. Această vreme nu trebuie ratată pentru că ea este hotărâtă de Dumnezeu Însuşi, nu de oameni. Dumnezeu este absolut suveran în mântuirea omului (Isaia 43:11-13; Rom. 11:36). Avertizarea de a veni prea târziu pentru a intra în odihna lui Dumnezeu este foarte proeminentă în pasajul nostru (vezi 3:7-8,13,15; 4:1,11).

În primul rând, această avertizare ne arată că există „astăzi” o chemare de a intra într-o altă odihnă, diferită de cea dată de vechiul legământ al Legii – odihna mântuirii prin Cristos (Evr. 3:14). Respectând porunca Legii, poporul Israel se putea bucura de binecuvântările date prin vechiul legământ, dar nu se putea bucura de mântuirea veşnică dată de Dumnezeu prin harul Lui, în Cristos (vezi Evr. 4:6-9; Ioan 1:15-17). Pasajul nostru se referă la intrarea lui Israel în ţara Canaanului sub conducerea lui Iosua; în felul acesta poporul lui Dumnezeu se putea bucura numai de binecuvântările odihnei de Sabat date prin Lege. Este important de subliniat faptul că Scriptura este foarte clară cu privire la odihna mântuirii; Iosua nu a dat poporului această odihnă (Evr. 4:8). În Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu s-a odihnit de lucrările Sale pentru că Şi-a terminat lucrarea pe care a avut-o în vedere (Gen. 2:1-3; Evr. 4:10). Există în Scriptură trei afirmaţii legate de sfârşitul lucrării lui Dumnezeu, de fiecare dată ea referindu-se la cu totul altă lucrare a Lui: (1) În Ex. 2:1-3 Dumnezeu a terminat lucrarea de creaţie a cosmosului şi, astfel El S-a odihnit. Legea obliga reamintirea permanentă a acestei odihne a lui Dumnezeu, prin odihna poporului din ziua de Sabat (Ex. 20:8-11). Este adevărat că poporul s-a bucurat în vechiul legământ de o odihnă, dar aceasta era o odihnă fizică şi sufletească, pentru că ea se datora faptului că poporul Israel a fost eliberat din robia Egiptului şi a primit o ţară a binecuvântărilor promise lui Avraam şi seminţei sale – Canaanul. (2) În Ioan 19:30, Cristos a isprăvit lucrarea spirituală de mântuire. Astfel, Dumnezeu, în Cristos, S-a odihnit (vezi, afirmaţia lui Isus că El lucrează, aşa cum şi Tatăl Lui lucrează; aceasta pentru că lucrarea mântuirii nu era terminată, deşi lucrarea creaţiei fusese terminată – Ioan 5:17-18). Prin credinţa în Cristos oricine poate intra în odihna lui Dumnezeu, adică în binecuvântările mântuirii (Evr. 4:3; Efes. 1:13-14). Această odihnă este spirituală. În Cristos, toţi cei care cred în El, se bucură chiar de aici, de pe pământ, de toate binecuvântările mântuirii lui Dumnezeu – binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Cristos (Efes. 1:13-14; vezi Efes. 1:3-23). (3) În Apoc. 21:6, apare ultimul „S-a isprăvit!” După ce Dumnezeu restaurează toate lucrurile şi astfel apar în toată plinătatea cerul nou şi pământul nou, va exista posibilitatea de intrare în desăvârşita moştenire a lui Dumnezeu (vezi Apoc. 21:7; 1 Pet. 1:9). Aceasta din urmă este culminarea odihnei lui Dumnezeu, prefigurată de prima odihnă şi garantată de a doua (Efes. 1:13-14). Toate acestea ne avertizează că, atâta timp cât este în picioare legământul cel nou, făcut de Dumnezeu în Cristos (Evr. 8; 3:14), noi nu ar trebui să rămânem legaţi de vechiul legământ al Legii şi de odihna (de binecuvântările) dată (date) de Lege. Noi trebuie să intrăm „astăzi” în odihna (în binecuvântările mântuirii) lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos. Noi nu mai trebuie să ne întoarcem înapoi la Lege şi la binecuvântările ei. Odihna mântuirii prin Cristos, odată ce a fost stabilită prin jertfa lui Cristos, face ca odihna de Sabat a Legii să fie nulă şi neavenită.

În al doilea rând, dacă există o altă odihnă, aşezată de Dumnezeu în locul odihnei de Sabat a Legii, există şi o altă zi stabilită în vederea intrării în mântuirea realizată de Cristos. Această zi este „astăzi” (Evr. 3:7,13,15; 4:1,7). Acest „astăzi” nu este o anume zi calendaristică. Ea este un timp, o vreme, a chemării Evangheliei prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Evr. 3:7). Este o vreme care poate dura o perioadă de timp (vezi, „în fiecare zi, câtă vreme se zice „astăzi”” – Evr. 3:13). Putem vorbi despre „anul de îndurare a Domnului” (Lc. 4:19; Isa. 61:2), vremea îndurării pe care Dumnezeu a inaugurat-o pe pământ prin venirea Fiului Său, Isus Cristos – vremea manifestării harului lui Dumnezeu (Ioan 1:17). Putem, de asemenea, vorbi despre o vreme a cercetării din partea Duhului Sfânt pentru fiecare om în parte, când acesta este chemat în mod personal prin Cuvântul Evangheliei la mântuire. Această vreme este o vreme pe care doar Dumnezeu o cunoaşte. Omul nu are nici un control asupra acestei vremi. De aceea, avertizarea ne face să fim foarte atenţi cu privire la ea. Dacă cineva nu răspunde chemării Duhului Sfânt de a intra în binecuvântarea mântuirii prin credinţa în Cristos, atunci când este cercetat, el poate pierde ocazia de a intra în această odihnă a lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune foarte clar că inima acelui om ajunge să se împietrească prin înşelăciunea păcatului (Evr. 3:13; vezi şi v. 8-11). Faptul că cineva respinge chemarea lui Dumnezeu, în momentul cercetării divine, sau amână să asculte de ea până la vremea când el consideră că ar fi mai dispus la ascultare de Dumnezeu, el de fapt arată în acest fel o „inimă rea şi necredincioasă” care îl va despărţi de Dumnezeu (Evr. 3:12). El, prin aceasta, se răzvrăteşte faţă de Dumnezeu (Evr. 3:8,15). Când Domnul Isus a venit pe pământ şi a intrat triumfal în Ierusalim, faptul că poporul din oraşul sfânt nu a înţeles la acel moment oferta lui Dumnezeu prin El, a atras judecata teribilă a lui Dumnezeu asupra celor din cetate (Lc. 19:41-44). Domnul Isus a plâns pentru cetate pentru că nu a cunoscut „vremea când a fost cercetată” (Lc. 19:44). Poporul din Ierusalim a pierdut astfel şansa mântuirii din partea lui Dumnezeu.

Merită să acordăm atenţie şi pasajului din Num. 14:39-45. Atunci când poporul Israel, din cauza necredinţei, a fost confruntat cu decizia Domnului de a-l pedepsi cu neintrarea în Canaan în următorii 40 de ani şi cu moartea în pustiu a generaţiei care era matură la momentul ieşirii din Egipt, la acel moment dureros, israeliţii răzvrătiţi au decis să intre totuşi în Canaan. Şi-au făcut curaj, s-au mobilizat, zicem noi, exemplar şi au pornit să intre efectiv în ţară. Moise le-a spus însă să nu facă acest pas, pentru că Domnul nu era în mijlocul poporului răzvrătit. Cuvântul ne spune că ei totuşi „s-au îndărătnicit şi s-au suit pe vârful muntelui” (Num. 14:44). Consecinţa actului lor a fost dezastruos – toţi acei israeliţi au fost măcelăriţi (Num. 14:45). De ce Dumnezeu a îngăduit un asemenea deznodământ? Nu a însemnat oare actul acelor israeliţi un act de pocăinţă pentru neascultarea lor anterioară? Cuvântul este foarte dur pentru ei: prin acţiunea lor ei de fapt au călcat din nou porunca Domnului; s-au îndărătnicit în răzvrătirea lor (Num. 15:41, 44; Evr. 3:8-11). Dar, la urma urmelor, ce au făcut de fapt, încât acţiunea lor a fost considerată răzvrătire? Nu voia Domnul ca poporul să intre în ţara Canaanului? Răspunsul la aceste întrebări este dat chiar de Num. 14 şi de Evr. 3:7. În primul rând, poţi face lucrarea Domnului, aşa cum vrea El, doar la chemarea Lui prin Duhul Sfânt. Atunci când Duhul Sfânt ţi se adresează, atunci este momentul potrivit al ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu, momentul în care poţi avea credinţă pentru a intra în odihnă. Ignorarea acestui moment potrivit înseamnă de fapt ignorarea chemării lui Dumnezeu. De asemenea, puterea cu care vei îndeplini chemarea lui Dumnezeu este în exclusivitate a Duhului Sfânt prin care Dumnezeu te cheamă. La momentul în care Domnul a cerut poporului Israel să intre în Canaan, atunci era vremea potrivită, pentru că atunci Domnul era cu ei (observă că după aceea, Domnul nu a mai fost cu ei şi nici chivotul Domnului – Num. 14:42,44). La momentul chemării Domnului, poporul urma să intre prin credinţă în Canaan. Dar ei nu au crezut în Domnul şi de aceea nu au intrat în ţară (Evr. 3:19). La momentul ulterior, când totuşi israeliţii au vrut să intre în Canaan, ei au vrut să intre prin voinţa şi prin puterea lor, într-o stare de răzvrătire faţă de Dumnezeu. Era foarte clar că nu puteau cuceri ţara prin abilităţile lor, ci doar prin harul şi puterea Domnului. Poporul a ignorat acest lucru. Consecinţele au fost aşadar groaznice pentru el. Ceea ce noi trebuie să înţelegem din istoria aceasta este faptul că şi credinţa şi pocăinţa sunt daruri ale harului lui Dumnezeu, înainte de a fi răspunsul nostru la oferta de a intra în odihna lui Dumnezeu (vezi Fap. 11:17-18; 13:48; Rom. 10:17). Nu ne putem pocăi şi nici crede atunci când vrem noi. Noi trebuie să ne pocăim de păcat şi să credem în Cristos atunci când Duhul Sfânt, prin Evanghelie, ne cheamă la pocăinţă şi credinţă. Au fost şi sunt oameni care au pierdut momentul cercetării din partea Duhului Sfânt şi nu au mai putut să se pocăiască şi nici să creadă în Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu este îndurător faţă de poporul Său, şi poate să dea din nou şansa pocăinţei şi a credinţei mântuitoare, dar Dumnezeu este suveran în darea şansei de mântuire. Poporul Israel a primit un verdict clar pentru necredinţa şi neascultarea lor: rătăcirea lui timp de 40 de ani în pustiu şi moartea celor de peste 20 de ani. Abia după aceea, Domnul a mai dat poporului şansa intrării în Canaan. Pocăinţă înseamnă şi acceptarea regimului pe care Dumnezeu l-a hotărât pentru tine. Harul lui Dumnezeu asupra celui care trebuie să se pocăiască (în felul pe care Dumnezeu l-a stabilit, nu în termenii omului) se arată prin chemarea Duhului lui Dumnezeu adresat acelui om. El trebuie să fructifice atunci intrarea în odihna lui Dumnezeu.

În al 3-lea rând, noi ştim că, în conformitate cu legământul Legii, ziua de odihnă era stabilită a fi a 7-a zi din săptămână (Ex. 20:8-11). Dar, chiar în perioada Vechiului Testament Duhul Sfânt al lui Dumnezeu vorbeşte despre o altă zi de odihnă şi, în acest caz, de o altă odihnă – adevărata odihnă a mântuirii (Evr. 4:6-9; Ps. 95:7-11). Ziua a 7-a de Sabat a fost doar o prefigurare a adevăratei zile de odihnă (Dumnezeu, în Cristos, oferă o odihnă „ca cea de Sabat” pentru poporul lui Dumnezeu – Evr. 4:9-10). Înţelegem de aici că adevărata odihnă în care noi trebuie să intrăm pentru a ne bucura de mântuirea deplină a lui Dumnezeu este odihna dată prin credinţa în Cristos, nu cea a vechiului legământ Evr. 3:14; 4:9-10). De asemenea, adevărata zi de odihnă, este „astăzi”, când auzim glasul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, nu ziua Sabatului din vechiul legământ (Evr. 3:13-15; 4:7-8). Evreilor, cărora li s-a adresat epistola la început, le venea foarte greu să se desprindă de întreg sistemul Legii Vechiului Testament pentru a se bucura de binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dăruit în Cristos. Probabil ei doreau să rămână cu Cristos, dar să rămână şi cu sistemul vechiului legământ al Legii. Lucrul acesta era şi este imposibil. Dumnezeu ne oferă intrarea în odihna Lui doar prin credinţa în Cristos, nu prin împlinirea Legii (Fap. 15:11; Gal. 2:16; vezi Galateni, în întregime). Şi astăzi sunt mulţi care cochetează cu ideea că trebuie să te întorci şi la sistemul Legii pentru a te bucura din plin de mântuirea lui Dumnezeu (vezi Fap. 15). Nu poate însă exista mântuire prin Cristos şi prin Lege, deopotrivă. De fapt, Legea nu poate mântui pe nimeni (Evr. 10:1). Numai prin Cristos omul poate fi mântuit şi în mod desăvârşit (Fap. 4:12; Evr. 10:14). Din moment ce în vremea vechiului legământ s-a spus, prin Duhul Sfânt, că Dumnezeu pregăteşte o altă odihnă şi o altă zi de odihnă (Ps. 95:7-11; Evr. 4:6-11), este evident că o asemenea schimbare nu este deloc în contradicţie cu planul lui Dumnezeu de mântuire revelat în întreaga Scriptură. Deci, chiar în Vechiul Testament ni se arată (prin cuvintele lui David din Ps. 95:7-11, în acest caz) că Legea este doar un indicator spre realitatea mântuirii prin Cristos (Gal. 3:24; Col. 2:16-17). Când noi vrem să fim mântuiţi prin restectarea Legii şi prin Cristos, în acelaşi timp, noi primim verdictul foarte clar din partea lui Dumnezeu, cât şi a Legii, că suntem în afara odihnei lui Dumnezeu; noi ne răzvrătim faţă de El şi de aceea vom fi confruntaţi cu pedeapsa Lui. Iată de ce, îndemnul Duhului Sfânt pentru noi este: „Să ne grăbim, dar, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare.” (Evr. 4:11). În Cristos, noi avem totul deplin; nu avem nevoie de altceva din afara Lui, pentru experimentarea unei odihne depline a mântuirii (Col. 2:6-10).

Când cineva îşi pune încrederea în Fiul lui Dumnezeu pentru mântuire şi viaţă veşnică, el intră deja în odihna lui Dumnezeu, în lucrarea harului Său; el se face părtaş al lui Cristos şi al tuturor binecuvântărilor lui Dumnezeu, care sunt în El (vezi Evr. 3:14; 4:9-10; Efes. 1). De aceea, să ne grăbim de a intra „astăzi” în această odihnă (Evr. 3:12-14).

Avertizarea de a fi atenţi la pericolul neintrării în odihna lui Dumnezeu, care ne paşte pe fiecare dintre noi, este însoţită de nişte precizări la care merită să fim foarte atenţi. Ele sunt consemnate în Evr. 3:16-19; 4:12-13.

Mai întâi, apar trei întrebări: (1) Cine au fost cei care s-au răzvrătit cu adevărat? (v. 16); (2) De cine S-a dezgustat Dumnezeu? (v. 17); (3) Cui s-a jurat Dumnezeu că nu vor intra în odihna Lui? (v. 18). Răspunsul la toate aceste întrebări ar putea fi unul singur, dacă îl aplicăm la noi înşine: Cei care au avut parte de cunoaşterea Cuvântului Evangheliei şi care sunt chiar membri în bisericile evanghelice, dar care se bucură să experimenteze din partea lui Dumnezeu doar binecuvântări pentru acest pământ şi pentru această viaţă (v. 16); care continuă să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, pentru că ei iubesc totuşi păcatul, deşi ştiu că au iertare şi curăţire deplină prin Cristos (v. 17; vezi şi 2 Pet. 2; 1 Ioan 1:7-10); şi care refuză să se bucure prin credinţă până la capăt de binecuvântările duhovniceşti din locurile cereşti, care sunt în Cristos (Efes. 1). Toţi aceştia, deşi au aparenţă de credincioşi, ei nu au deloc credinţă mântuitoare (Evr. 3:19). Aceşti oameni nu au credinţa „care duce la credinţă” (Rom. 1:16-17). Ei se mulţumesc doar cu primirea lui Cristos ca şi Mântuitor în viaţa lor, pentru a se bucura, spun ei, de iertare şi mântuire veşnică. Ei, de fapt, refuză să Îl primească pe Cristos prin credinţă ca Domn şi Mântuitor, ca astfel, după ce Cristos a fost întronat ca Stăpân în viaţa lor prin credinţă, ei să umble, tot prin credinţă, cu Cristos, în lumina Cuvântului Lui (Col. 2:6-7; 1 Ioan 1:7). Oamenii aceştia, nu reuşesc să facă legătura dintre intrarea pe uşa cea strâmtă şi umblarea pe calea îngustă (Mat. 7:13-14).

Apare şi o precizare legată de Cuvântul lui Dumnezeu (Evr. 4:12-13). Ni se spune că acesta este viu şi lucrător în viaţa noastră şi că nu putem să ne ascundem de Dumnezeu, de Cuvântul Lui. Înţelegem de aici că se poate ca atunci când noi spunem că avem credinţă, să ne înşelăm amarnic în această privinţă. Cei care au ieşit din Egipt, părea să aibe credinţa care să-i facă să se bucure de binecuvântările intrării în Canaan. Dar mai târziu, ei s-au dovedit a fi răzvrătiţi, păcătoşi, neascultători şi necredincioşi (Num. 13-14; Evr. 3:16-19). Există acelaşi pericol şi astăzi la cei care se numesc credincioşi. Cum ne putem da seama de această stare? Cum o putem evita? Noi trebuie să testăm în viaţa noastră dacă suntem cu adevărat în credinţă (2 Cor. 13:5). În Rom. 10:9-10 apar cele două feţe ale unei credinţe adevărate: (1) credinţa la nivelul inimii şi care este văzută doar de Dumnezeu. Dacă este o credinţă veritabilă, El oferă darul neprihănirii (Rom. 3:21-26; Gal. 2:16), şi Duhul Sfânt îl naşte din nou şi îi dă siguranţa mântuirii, pentru că Acesta locuieşte în cel credincios (vezi Efes. 1:13-14). Aceasta este o realitate lăuntrică care se va exprima în afară, prin mărturia vieţii despre Cristos. (2) credinţa manifestată în exterior (a celei din interiorul inimii) prin mărturia despre Cristos. Ea poate fi văzută şi de cei din jurul credinciosului. Această manifestare exterioară, ca şi cea interioară, este lucrarea harului lui Dumnezeu în cel credincios (1 Cor. 15:10; 12:3). Credinţa care se manifestă doar la nivel lăuntric este o imposibilitate în termeni. Dacă un copil, care se naşte, are viaţă în el, aceasta se va exprima prin mişcarea trupului, prin vorbirea gurii lui. Credinţa care se manifestă doar la nivel exterior, fără să existe o realitate a ei în inimă, este, de asemenea, o contradicţie în termeni. Manifestarea doar la nivel exterior a credinţei este făţărnicie, exprimarea unei credinţe moarte – acel om este de fapt o „păpuşă mecanică”. Doar trăirea vieţii va evidenţia ce fel de credinţă avem – una veritabilă, sau una moartă. Iată de ce, avem nevoie de o expunere sinceră şi totală a noastră în faţa Cuvântului lui Dumnezeu. El este lumina lui Dumnezeu pentru noi (1 Ioan 1:7; Ioan 1:1-5), cuvântul viu şi lucrător în vieţile noastre (Evr. 4:12-13). Acest Cuvânt ne aduce o deplină curăţire de ceea ce este lăuntric şi nu se vede şi care ne poate distruge din interior – păcatul şi păcatele noastre din inimă, necredinţa şi neascultarea noastră (1 Ioan 1:7-2:2). Mai mult, el ne poate oferi fiecăruia acea transformare a noastră din zi în zi după chipul Domnului Isus Cristos (2 Cor. 3:18).

Există, deci, un pericol foarte mare – acela de a nu intra, din cauza necredinţei, în odihna lui Dumnezeu. Să ne păzim deci de acest pericol şi să ne grăbim să intrăm în binecuvântarea mântuirii lui Dumnezeu, până nu este prea târziu. Există, însă, un har şi mai mare – acela de a fi invitaţi de Dumnezeu, prin Cuvântul Evangheliei şi prin Duhul Sfânt, în odihna deplină a lui Dumnezeu (Evr. 4:9-11). Acest har are în el şi puterea şi abilitatea de a ne avertiza în mod serios şi eficient (Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător pentru că este unealta Duhului Sfânt) şi puterea de a ne păzi ca să nu ratăm intrarea în deplina odihnă a lui Dumnezeu (Iuda 24-25). Acest har are de asemenea şi toate resursele spirituale (în Cristos) de care avem nevoie pentru a ne bucura din plin, prin credinţă, de toate binecuvântările odihnei lui Dumnezeu (Evr. 3:14; 2 Pet. 1:3-11; Col. 2:6-15). Nu ne lipseşte nimic, doar să ne odihnim în lucrarea terminată şi desăvârşită a lui Dumnezeu în Cristos (Evr. 4:10). Glorie Domnului!

AMIN.

ÎN CREŞTEREA SPRE MATURITATE SPIRITUALĂ

(Evrei 5:11-6:20)

Odată cu versetul 11 din capitolul 5 observăm în epistola către Evrei o întrerupere a prelegerii autorului despre Isus ca Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec”, prelegere începută în 4:14 şi reluată din 6:20. Subiectul despre Isus ca Mare Preot, numit de Dumnezeu după o cu totul altă rânduială decât cea aaronică din vechiul legământ, este un subiect magnific şi înălţător, cu siguranţă drag autorului. Îl vedem parcă cum se entuziasmează de ceea ce îi este dat să spună cititorilor lui, dar, dintr-o dată (din 5:11), apare ceva în mintea autorului care îl face să întrerupă şirul adevărurilor prezentate, ceva care îl obligă să se oprească. Cu siguranţă, îi este destul de greu să întrerupă prezentarea adevărurilor înălţătoare pe care a început-o, dar nu are încotro. El simte că, dacă nu face această întrerupere şi dacă nu tratează problema depistată la cititorii lui, va ajunge să vorbească în continuare degeaba. Iată de ce, avem pasajul din 5:11-6:20. Dar, deşi acest pasaj reprezintă o deviere de la ceea ce şi-a propus să spună iniţial autorul, acesta era şi este absolut necesar şi cu siguranţă în planul lui Dumnezeu, un mesaj pe care Duhul lui Dumnezeu i l-a dat prin inspiraţie, atunci când a scris această epistolă (2 Tim. 3:16-17; 2 Pet. 1:21). Această întrerupere poate fi considerată o avertizare foarte serioasă pentru cititorii epistolei, dar în acelaşi timp şi o dovadă de dragoste şi de îndelungă răbdare din partea Domnului pentru poporul Lui. Îl văd parcă pe Dumnezeul mântuirii noastre în postura patriarhului Iacov care are înţelegere faţă de întreaga lui familie şi faţă de tot ceea ce îl însoţea, atunci când fratele lui Esau îl invită să pornească la drum în ritmul însoţitorilor lui viteji. Iacov, poate şi-ar fi dorit să ajungă cât mai repede la destinaţie, odată cu fratele lui. Dar el se uită la însoţitorii lui şi le vede neputinţa, oboseala, limitările şi, înţelegând că nu pot mai mult, îi spune fratelui său, Esau: „Domnul meu vede că copiii sunt mici şi am oi şi vaci fătate; dacă le-am sili la drum o singură zi, toată turma va pieri. Domnul meu s-o ia înaintea robului său; şi eu voi veni încet pe urmă, la pas cu turma, care va merge înaintea mea şi la pas cu copiii, până voi ajunge la domnul meu, în Seir” (Gen. 33:13-14; marcarea expresiilor îmi aparţine). Dumnezeul nostru ne cunoaşte foarte bine şi, chiar dacă este nevoit să încetinească ritmul vorbirii Sale, El o face pentru că, prin Cristos (Marele Preot al mântuirii noastre), are „milă de slăbiciunile noastre” (Evr. 4:15).

Atenţie, însă, există o limită peste care dacă trecem, în manifestarea a ceea ce noi numim „slăbiciunile noastre”, Dumnezeu nu ne va arăta îngăduinţă. Noi suntem implicaţi prin voia Domnului într-un proces de maturizare spirituală (vezi Efes. 4:11-15). Domnul nu vrea să rămânem la stadiul de copii mici; El vrea să devenim oameni maturi. El poate şi va face orice pentru ca sfinţii Lui să ajungă la maturitate, la „înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos” (Efes. 4:13; Filip. 1:6; 2 Pet. 1:2-4). Dar trebuie să luăm în calcul că, în procesul maturizării noastre, poate exista un parcurs normal şi / sau unul anormal. Un copil, la vârsta de 10 luni, de exemplu, ar trebui să înceapă să meargă. Desigur, va cădea deseori şi mama lui va trebui să arate multă răbdare şi îngăduinţă până copilul ei va ajunge să nu mai depindă de ajutor în mersul lui. Acest lucru este normal şi orice mamă adevărată va accepta să stea lângă copilul ei, cu înţelegere faţă de pruncia lui, până când el va creşte. Ce va face însă o mamă când va vedea că la vârsta de 10 ani, de exemplu, copilul ei nu poate să meargă pe picioarele lui? Va considera acest lucru ca fiind normal? Va spune oare copilului ei: „Nu-i nimic dragule, te voi lua de mânuţe şi te voi ţine până vei reuşi să faci paşi de unul singur”? O mamă normală va intra în alertă într-o asemenea situaţie, va considera că este vorba, în cazul fiului ei, fie de o boală fie de o lenevie condamnabilă în a se mişca şi de aceea va recurge la măsuri drastice şi excepţionale. Cu aşa ceva s-a confruntat autorul epistolei, atunci când a trebuit să întrerupă firul expunerii lui. Descoperim la el un amestec de reproş sfânt, avertizare extrem de serioasă şi încurajare plină de dragoste în acest pasaj, aparent neplanificat, din 5:11-6:20. Ne este aici descoperită inima lui Dumnezeu pentru cei credincioşi. Merită să privim cu luare aminte la ceea ce El ne împărtăşeşte cu durere dar şi cu dragoste.

Care este problema ?
Care este pericolul ?
Care este soluţia ?
PERICOLUL PĂCĂTUIRII CU VOIA

Prima indicaţie referitoare la problema cu care se confruntau cititorii epistolei este afirmaţia „v-aţi făcut greoi la pricepere (5:11 – în original avem „la ascultare”). Autorul ar dori să le vorbească despre adevăruri spirituale deosebite (despre calitatea de Mare Preot a Domnului Isus Cristos – 4:14-5:10), dar îşi dă seama că îi va fi destul de greu să-i facă să înţeleagă un adevăr de profunzimea acestuia. Un asemenea adevăr spiritual este considerat a face parte din „cuvântul despre neprihănire” (5:13), absolut necesar pentru mântuirea lor. Este adevărat că autorul continuă să le vorbească despre ce şi-a propus (vezi întregul capitol 7), dar după ce-i face conştienţi pe cititorii lui de problema lor şi despre felul cum ar trebui ea rezolvată.

Autorul le mai dă de înţeles cititorilor lui şi faptul că ei ar fi trebuit să înţeleagă ceea ce el vrea să le spună, dar ei nu sunt suficienţi de maturi pentru a înţelege bine cuvântul despre neprihănire (5:12-14). Ei nu pot să se hrănească decât cu lapte (adică să înţeleagă cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu – 5:12), când ar fi trebuit să poată consuma „hrană tare” (cuvântul despre neprihănire – 5:13).

De asemenea, autorul epistolei le dă de înţeles că cititorii ei încă nu au ajuns să se deprindă să deosebească binele şi răul (5:14). Iată de ce, ei nu pot înţelege cuvântul despre neprihănire.

Ce ne spun toate acestea? Problema credincioşilor evrei (poate nu a tuturor) era imaturitatea lor spirituală. Dar nu o imaturitate normală ci una anormală, vinovată (vezi 5:12; 6:12). Să fim totuşi mai expliciţi.

Legea vieţii (inclusiv a celei spirituale) se manifestă prin creşterea fiinţelor vii spre maturitate. Este ceva normal ca o fiinţă vie să crească, să se dezvolte în toate direcţiile (biologic sau spiritual). Nu poţi ignora o asemenea lege. Creşterea spre maturitate este un proces inconştient (vezi Mc. 4:26-29), dar este şi unul conştient, la care omul trebuie să-şi aducă contribuţia (el trebuie să mănânce, să aibă grijă de sănătatea lui, să întreţină relaţii cu cei din jur, să exerseze în fiecare domeniu al vieţii, să asimileze tot ceea ce Dumnezeu pune la dispoziţia omului pentru creşterea sa – vezi prezentat acest proces în plan spiritual în 2 Petru 1:2-11). Un prunc trebuie să asimileze lapte în vederea creşterii lui; la fel şi un prunc spiritual (vezi nevoia de „lapte duhovnicesc şi curat” pentru creşterea spre mântuire – 1 Pet. 2:2). Laptele spiritual, odată asimilat, aduce edificare spirituală. Fără de el un credincios va ajunge să moară. Însă pentru creştere nu este suficient doar să te hrăneşti. Odată cu hrănirea trebuie eliberată şi energia acumulată prin hrănire. Aceasta se face prin mişcare şi prin orice manifestare exterioară a trupului. În plan pământesc un copil trebuie să alerge, să se joace, să înveţe, să muncească chiar, să îşi trăiască viaţa. În plan spiritual, credinciosul care se hrăneşte cu laptele duhovnicesc (adică cu Cuvântul lui Dumnezeu – 1 Pet. 1:23-25) trebuie „prin întrebuinţare” (5:14) să practice Cuvântul în viaţa de zi cu zi. De fapt el trebuie să practice „ascultarea credinţei” (Rom. 1:5) permanent, de-a lungul întregii lui vieţi. Această „întrebuinţare” a Cuvântului asimilat îi va aduce credinciosului formarea „muşchilor” spirituali (abilităţile spirituale pentru trăire şi creştere) absolut necesari trăirii şi dezvoltării vieţii cu Dumnezeu. În 2 Petru 1:2-11 ni se spune mai întâi că Dumnezeu, în Cristos, ne-a dăruit „tot ce priveşte viaţa şi evlavia (trăirea practică în sfinţenie)” (vezi v. 2-4). Avem deci totul în Cristos şi de aceea nu ne lipseşte nimic (Col. 2:9-10). Dar dacă ne oprim la 2 Pet. 1:4, noi nu putem spune că vom ajunge cu siguranţă în împărăţia cerurilor (vezi 2 Pet. 1:11), doar prin ceea ce Domnul ne dă prin harul Lui. Pentru că Domnul ne-a dat totul prin har, de aceea noi trebuie să ne dăm toate silinţele (2 Pet. 1:5) pentru a uni cu credinţa noastră fapta; ...(vezi 2 Pet. 1:5-7). Noi trebuie să ne însuşim, să folosim („să întrebuinţăm” – Evr. 5:14), în trăire efectivă, tot ceea ce Domnul ne-a dat prin har. Doar în acest fel, credincioşii ajung să acumuleze acele bogăţii spirituale prin care ei ajung să Îl cunoască cu adevărat pe Domnul (vezi „dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi” – 2 Pet. 1:8), adică să guste cu adevărat cât de bun este Domnul (1 Pet. 2:3). Este vorba aici despre cunoaşterea vie, personală şi profundă a Domnului prin umblare efectivă cu El (Ioan 17:3). Nu vorbim aici despre obţinerea mântuirii prin fapte (ea este primită prin har, prin credinţă – Efes. 2:8-9). Mântuirea trebuie să fie însuşită prin credinţă şi aceasta înseamnă să acceptăm să trăim efectiv în ea (faptele vieţii trebuie să fie roade ale mântuirii – Efes. 2:10; Tit 3:5-8). Care este rezultatul trăirii în mântuirea primită prin credinţă? Vom ajungem să devenim ca Domnul, prin părtăşia cu El (2 Cor. 3:18; 1 Ioan 3:2-3; 2 Pet. 1:8-10), şi, prin întrebuinţarea cuvântului despre neprihănire, ajungem să putem deosebi binele şi răul (Evr. 5:13-14). Aici nu este vorba despre cunoaşterea elementară a ceea ce este bine şi rău, dată de Legea lui Dumnezeu, ci despre cunoaşterea în profunzime a ceea ce este bine şi rău, despre discernământul spiritual al oamenilor maturi care îi va face pe aceştia să ajungă, conform spuselor apostolului Petru, în starea în care „nu veţi aluneca niciodată” (2 Pet. 1:10; Evr. 5:14). Discernământul spiritual obţinut astfel îi va face pe aceştia să discearnă între „adevărurile începătoare ale lui Cristos”, pe care ei trebuie să le înveţe la începutul vieţii spirituale fără să rămână doar la acestea (6:1-3; 5:12), şi „adevărurile desăvârşite” spre care ei trebuie neapărat să meargă (6:1). Doar prin întrebuinţarea cuvântului despre neprihănire (5:13) credincioşii pot obţine discernământul spiritual absolut necesar pentru a înţelege adevărul despre Isus ca Mare Preot al mântuirii noastre (numit de Dumnezeu după rânduiala lui Melhisedec – 5:10; 6:20). Acest adevăr trebuie nu numai ascultat şi înţeles; el trebuie îmbrăţişat şi trăit cu toată inima de credincioşi pentru că el este de o importanţă vitală pentru maturizarea lor spirituală. Abia apoi putem primi „din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (2 Pet. 1:11; Evr. 6:11-12).

Care deci era, în mod concret, problema credincioşilor evrei? Ei doar acumulau hrană spirituală, dar nu o foloseau pentru dezvoltarea „muşchilor spirituali”. Ei au ajuns să nu mai aplice în viaţă Cuvântul primit; ei au pierdut „deprinderea” (vezi 5:14) de a transforma Cuvântul primit prin credinţă în fapte ale credinţei (Rom. 1:5; 2 Pet. 1:5-7). În plan fizic, când cineva doar mănâncă fără ca să-şi consume energia acumulată prin mâncare în faptele vieţii zilnice, el se îngraşă, devine leneş şi muşchii lui se vor atrofia în timp. De aici vor rezulta complicaţii grave în dezvoltarea lui biologică. În plan spiritual, un credincios care nu întrebuinţează cuvântul primit în aplicarea lui practică în faptele vieţii, va ajunge să fie incapabil să înţeleagă adevărurile desăvârşite ale cuvântului lui Dumnezeu (cuvântul despre neprihănire – 5:13; 6:1), va apărea greutatea de a asculta aceste adevăruri (5:11) şi se va instala lenevia spirituală (6:12 – în l. greacă, cuvintele „greoi” din 5:11 şi „leneviţi” din 6:12 sunt similare). Faptul că erau „greoi la pricepere (la ascultare)” se datora leneviei (6:12) spirituale, care îi făcea să neglijeze practicarea (întrebuinţarea – 5:14) Cuvântului pe care îl auzeau. În acest fel, ei au ajuns să nu mai fie interesaţi de adevărurile desăvârşite ale lui Dumnezeu (6:1), pentru că nu le puteau asimila.

Este interesant aici un lucru. În 5:12 ni se sugerează că trebuie învăţate cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu. Cu acestea trebuie început în viaţa de credinţă, dacă vrei să ajungi să înţelegi adevărurile desăvârşite. Credincioşii, la început, au nevoie de laptele duhovnicesc (1 Pet. 2:2) în vederea creşterii lor spre mântuire. De ce atunci aceste adevăruri începătoare ale lui Cristos trebuie totuşi lăsate (6:1)? Problema credincioşilor evrei era următoarea. La început ei au pornit normal, prin învăţarea acestor adevăruri începătoare ale lui Cristos, deci cu lapte (5:12). Când, prin hrănire „întrebuinţezi” (5:14) Cuvântul (aplicând tot ce asimilezi în viaţă) procesul maturizării se derulează şi ţi se întăresc muşchii spirituali şi mai târziu vei simţi nevoia de hrană tare care va propulsa creşterea spre maturizare. Vei ajunge să capeţi deprinderea de a discerne în plan spiritual şi vei ajunge să asimilezi cu bucurie adevărurile desăvârşite ale neprihănirii şi aşa desăvârşirea ta este asigurată. Este un proces normal. Dar când tu nu vei „întrebuinţa” Cuvântul (aplicându-l în viaţă), mai târziu se va instala lenevia spirituală şi incapacitatea de a te hrăni cu adevărurile desăvârşite. Pentru că simţi totuşi nevoia de hrană spirituală te vei hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu, dar vei rămâne la adevărurile începătoare ale lui Cristos (doar ele sunt comode în asimilare) şi nu-ţi vei mai dori adevărurile desăvârşite, absolut vitale pentru dezvoltarea ta spirituală. Privind la adevărurile începătoare din Evr. 6:1-2 constatăm că ele erau adevărurile iudaice ale Vechiului Testament. Cititorii epistolei au fost la început creştinii evrei din sec. I. A fost benefic pentru ei să pornească de la adevărurile începătoare ale Vechiului Testament, pentru a-L înţelege pe Cristos şi a primi mântuirea prin Evanghelia lui Cristos. Dar, ei erau în pericolul de a rămâne pentru totdeauna la aceste adevăruri începătoare ale Vechiului Testament , ca şi cum ele ar fi fost suficiente pentru mântuire. Ele trebuiau primite doar ca un îndrumător spre Cristos (Gal. 3:24; Col. 2:17). Odată ce Cristos a fost înţeles, ei trebuiau să lase aceste adevăruri începătoare şi să meargă spre cele desăvârşite. Dar comoditatea spirituală, lenevia datorată doar acumulării Cuvântului (fără întrebuinţarea lui) i-a adus în starea de a nu mai putea primi adevărurile desăvârşite ale lui Cristos. Pericolul era mare pentru ei – acela de a renunţa de fapt la Cristos.

Credincioşii, cărora li se adresează epistola, îşi pierduseră zelul de a merge spre maturitate în viaţa creştină. Ei nu păreau a fi gata să audă o învăţătură avansată. Ei ajunseseră greoi la ascultare. Hrana tare este pentru cei maturi, dar ei nu erau maturi. Când nu practici credinţa (5:14) devii greoi la ascultare (vezi şi 2:1-3; 10:25; 3:12-13). Aici avem de-a face cu eşecul permanent de a exercita ascultarea credinţei (3:18; 4:11; 5:7-9; 10:36; 12:14).

Pericolul unei asemenea stări este prezentat în 6:4-8. Conform 6:6 inima poate ajunge atât de împietrită încât un asemenea om nu se mai poate pocăi – el ajunge dincolo de ajutorul pe care Domnul i-l dă. Dacă tu nu permiţi ca spălarea de păcat, de care te-ai bucurat la început prin credinţa în jertfa lui Cristos, să fie urmată de zelul pentru sfinţenie şi creşterea în har, atunci există pericolul justificării „răului” (5:14) pe care ar trebui să-l descoperi întrebuinţând „cuvântul despre neprihănire” (5:13), rău care nu îţi poate fi clar doar prin lumina adevărurilor începătoare ale lui Cristos (6:1). Când nu umbli în deplina lumină dată de Dumnezeu prin Cristos (vezi 1 Ioan 1:5-10) vei ajunge să consideri că nu ai de ce să te pocăieşti şi astfel momentul reîntoarcerii tale la Domnul (momentul pocăinţei) nu mai poate fi posibil (6:6). Cei ce trăiesc în mod firesc (carnal), deşi se numesc creştini, şi au impresia că vor fi curăţiţi în ciuda faptului că rămân în această stare, se înşeală amarnic (vezi cazul lui Esau – 12:14-17; vezi şi procesul în care intră cei care nu sunt dispuşi să crească spiritual în procesul sfinţirii – 2 Pet. 2:20-22). Atenţie deci la falsa siguranţă a mântuirii (6:4-8). Se poate ajunge la o condiţie spirituală care face pocăinţa şi deci mântuirea imposibile. Se poate ca să avem unele experienţe religioase dar nu roade spirituale în creştere (1 Cor. 10:1-13). Dacă noi suntem mânaţi de harul care biruie mândria naturală din noi, răzvrătirea şi necredinţa, atunci avem starea potrivită pentru pocăinţă şi mântuire. Noi depindem astfel de Dumnezeu.

Să privim mai de aproape pasajul din Evrei 6:4-8. O citire superficială a lui ne face să credem că ar fi vorba aici despre orice creştin adevărat, născut din nou, care, deşi ajunge să aibă experienţe deosebite cu Domnul şi astfel creşte în statura lui spirituală, ar putea la un anumit moment din viaţă, din cauza unei slăbiciuni sau a unei clipe de neveghere, să cadă în aşa fel încât căderea lui să-i fie fatală. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, atunci ar fi cu neputinţă pentru un asemenea om să fie înnoit şi adus la pocăinţă şi, de aceea, mântuirea lui se pierde. Un asemenea scenariu nu corespunde cu adevărul biblic. Dacă ar fi aşa, atunci promisiuni ca cele din Ioan 10:28-30; Lc. 22:31-32; Iuda 24-25; Isa. 41:10 s-ar dovedi neadevărate. Problema celor despre care se vorbeşte în Evr. 6:4-8 este legată de o atitudine de necredinţă care rămâne perseverentă în timp. În original, verbul „au căzut” din v. 6 nu exprimă o acţiune care s-ar putea petrece doar la un anumit moment în viaţa acestor oameni. Ideea din v. 6 ar trebui tradusă mai degrabă astfel: „şi care totuşi, căzând, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi (din nou)...”. Ceea ce de fapt ne spune pasajul din Evrei 6:4-8 este următorul lucru: „Căci cei ce au fost luminaţi odată (pentru totdeauna) şi au gustat darul ceresc şi au devenit părtaşi Duhului Sfânt şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, şi care totuşi răspund prin cădere, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă...”. Problema acestor oameni era aceea că, deşi au avut parte de harul lui Dumnezeu în Cristos, (vezi din nou 1 Cor. 10:1-13), răspunsul acestora la acest măreţ har era unul total neadecvat. Am putea spune că aceşti credincioşi, vizaţi în epistolă prin cuvintele din 6:4-6, sunt cei care, în înţelesul poruncii Domnului Isus Cristos din Mat. 7:13-14 se bucură de intrarea pe „poarta cea strâmtă” a mântuirii (care este Cristos şi jertfa Lui – Ioan 10:7-9), dar ignoră „calea îngustă” care duce la viaţă (care este de asemenea Cristos – Ioan 14:6). Poarta strâmtă şi calea îngustă formează un întreg; ele nu se pot despărţi. Dacă ai intrat pe poarta cea strâmtă trebuie să mergi pe calea îngustă pentru a ajunge la viaţă. Dacă crezi în Cristos şi jertfa Lui pentru obţinerea iertării de păcate tu trebuie să mergi pe calea vieţii (să umbli cu Cristos prin credinţă) pentru a te bucura din plin de intrarea în împărăţia veşnică a Domnului şi mântuitorului nostru Isus Cristos (2 Pet. 1:2-11). Dacă intri pe poarta cea strâmtă tu nu poţi evita calea îngustă (vezi legătura între primirea lui Cristos şi umblarea cu El – Col. 2:6). A te „bucura” de curăţirea de păcate prin sângele lui Cristos, „fără să te bucuri” de umblarea pe calea sfinţirii cu Cristos, reprezintă un non-sens (de ce atunci ai devenit curat de păcate? – Tit 2:11-14; vezi şi 2 Pet. 2). Prin harul lui Dumnezeu, credincioşii L-au primit prin credinţă pe Cristos (intrarea pe poarta strâmtă şi umblarea pe calea îngustă – vezi 2 Pet. 1:2-4). Ei beneficiază prin credinţă de mântuirea prin Cristos atunci când îşi dau toate silinţele ca să unească cu credinţa lor fapta... (2 Pet. 1:5-11). Acesta este adevărul Evangheliei. Iată de ce, acei care doar intră pe poarta cea strâmtă, fără să vrea să umble pe calea îngustă, resping de fapt adevărul Evangheliei şi „răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit” (6:6; vezi din nou 1 Cor. 10:1-13; 2 Pet. 2).

Trebuie menţionat faptul că experienţele spirituale prezentate în v. 4-6 sunt experienţele legate de noul legământ, făcut de Dumnezeu în Cristos. Dacă, experienţele adevărurilor începătoare din v. 1-2 erau legate în mod deosebit de legământul legii, acestea din v.4-6 sunt darurile harului lui Dumnezeu oferite în Cristos în baza noului legământ (Evr. 8). Problema reală a acestor oameni este explicată mai bine prin ilustraţia din v. 7-8. Dacă un pământ (ogor) care are parte de o îngrijire cu totul specială, de binecuvântări excepţionale, va rodi pe măsura acestor binecuvântări, atunci el este cu adevărat binecuvântat de stăpânul lui. Dar dacă, în pofida tuturor acestor binecuvântări primite şi a îngrijirii acordate ogorul nu rodeşte deloc ceea ce stăpânul aşteaptă, ci doar mărăcini şi buruiană sălbatică (deci viaţă carnală şi păcătoasă), atunci acel ogor este blestemat şi lepădat. Este ca şi cum, solul acelui ogor este total impropriu rodirii după voia lui Dumnezeu. Nu este vorba aici despre oamenii care au crescut în plan spiritual la o anumită statură, prin binecuvântările Evangheliei lui Cristos – faptul că ei au crescut arată că binecuvântările primite lucrează (rodeşte) în aceştia creştere spirituală. Problema apare atunci când un om doar primeşte binecuvântări ale harului, dar nu răspunde acestor binecuvântări prin ascultarea credinţei (Rom. 1:5); ei nu cresc spiritual, în pofida primirii acestor binecuvântări. Când cineva tot primeşte de la Domnul binecuvântările Lui, dar în trăirea vieţii lui nu se vede că ar fi avut parte de primirea unor asemenea binecuvântări, atunci, se poate spune că un asemenea om trăieşte degeaba în harul lui Dumnezeu. Lipsa de rodire spirituală este un lucru fatal pentru un aşa-zis credincios (vezi Ioan 15:1-11). Domnul caută rod pentru gloria Lui în fiecare credincios. De aceea am fost mântuiţi (vezi Lc. 1:68-75; Tit 2:11-14). Lipsa roadelor spirituale duce la eliminarea în foc a celor neroditori (Ioan 15:5-6; Evr. 6:8 – limbajul din aceste cuvinte sugerează în mod clar judecata veşnică a lui Dumnezeu, nu doar pierderea răsplătirilor spirituale, aşa cum vedem în 1 Cor. 3:12-15).

Autorul epistolei nu se opreşte însă la afirmarea avertizării. După v. 8, avem cuvintele din v. 9-12, prin care el arată totuşi că ascultătorii lui nu sunt în situaţia groaznică din 6:4-8. El spune: „Măcar că vorbim astfel, preaiubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea. Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi.” (Evr. 6:9-10). Afirmaţia aceasta ne arată că roadele mântuirii prin Cristos erau evidente în destinatarii evrei ai epistolei. Ei umblau prin credinţă pe calea sfinţirii. De aceea, Dumnezeu apreciază în mod corect osteneala şi dragostea lor arătate pentru Numele Lui (vezi şi aprecierea lui Pavel faţă de credincioşii din Tesalonic – 1 Tes. 1:3). Acestea erau roade veritabile ale locuirii lui Cristos în ei (Ioan 15:5). Autorul ţine să le spună credincioşilor aceste lucruri. El ţine să-i liniştească pentru ca ei să nu se învinovăţească într-un mod nesănătos. Numai Satan, cel „care înşeală întreaga lume”, „pârâşul fraţilor noştri” (Apoc. 12:9-10) îi acuză pe credincioşi într-un mod implacabil, căutând să-i ţină pe aceştia robi sentimentului de vinovăţie faţă de Dumnezeu (vezi Zah. 3; Apoc. 12:10), tocmai pentru ca ei să-şi piardă speranţa restaurării depline prin Cristos. Autorul epistolei este într-adevăr călăuzit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi noi avem de învăţat de la el, în felul în care ne apropiem de fraţii noştri. Noi nu avem voie să distrugem, prin avertismentele pe care ar trebui să le aducem în biserica Domnului, credinţa adevărată şi nădejdea sfinţilor în Cristos. Scopul avertizărilor ar trebui să fie descoperirea a ceea ce este cu adevărat nepotrivit înaintea lui Dumnezeu în cei credincioşi şi aducerea lor la pocăinţă prin Cristos, deci la restaurarea lor prin dragostea lui Cristos (vezi Mat. 18:15-20; 2 Tim. 2:24-26).

Şi totuşi, autorul rămâne în continuare pe terenul avertizării (vezi 6:11-12). Aceasta înseamnă că el ar vrea să le spună cititorilor săi că, deşi situaţia lor nu este chiar aşa de rea (ei ar putea să se reabiliteze), totuşi, dacă continuă în starea descrisă mai înainte (5:11-14), situaţia lor ar putea să degenereze în mod periculos. Faptul că se aşteaptă de la ei „lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea” (v. 9) ne arată că problema lor era stagnarea în creşterea spirituală. Ei au început bine în viaţa spirituală, dar ceva anume îi oprea să crească spre maturitate spirituală (5:11-14). Dacă ei ar rămâne în continuare în starea aceasta de stagnare spirituală, pericolul pierderii mântuirii ar deveni iminent. Din nou, se pune, iată, problema pierderii mântuirii. Poate un credincios veritabil (care rămâne în Cristos) să-şi piardă mântuirea? Răspunsul este cu siguranţă: „NU!” De aceea, şi autorul epistolei trage nădejde că cei cărora el le scrie epistola sunt credincioşi veritabili (6:9-10; vezi şi 1 Ioan 2:18-20). Problema însă este alta. (1) Sunt toţi destinatarii epistolei sensibili la avertizarea Duhului Sfânt cu privire la problema imaturităţii lor? Se pot desigur depista elemente care împiedică maturizarea spirituală şi în credincioşii veritabili. Dar ei se vor pocăi, atunci când Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt îi va avertiza. Ei nu pot rămâne complet indiferenţi la avertizarea Duhului Sfânt. Dacă vor rămâne complet indiferenţi la aceasta, atunci putem trage concluzia că acei „credincioşi” nu sunt veritabili. (2) Consideră cineva dintre cei consideraţi credincioşi că este suficient să rămână în starea iniţială în care l-a adus primirea lui Cristos în viaţa Lui, adică de beneficiar al iertării păcatelor? Consideră oare un asemenea „credincios” că este suficient să intre doar pe poarta strâmtă, fără a înainta pe calea îngustă (Mat. 7:13-14) - adică, consideră el că nu este necesar să crească în credinţă, dragoste şi nădejde creştină, că nu este necesar să aducă şi mai multă roadă prin Cristos? În viaţa unui asemenea om viaţa spirituală nu funcţionează normal. Legea vieţii (vezi viaţa biologică) impune automat creştere. O fiinţă vie se dezvoltă şi va aduce roadă (atât cât va considera Dumnezeu). Într-un creştin care are viaţă spirituală Dumnezeu lucrează ca el să rodească şi să aducă chiar multă roadă (Ioan 15:1-11; Gal. 5:22-23; Tit 2:11-14). Faptul că acesta aduce roadă şi încă multă, este lucrarea harului lui Dumnezeu, nu lucrarea meritorie a credinciosului. El doar acceptă să „rămână” în Cristos. Dacă o asemenea creştere şi rodire nu se realizează, atunci acel credincios nu rămâne în Cristos şi de aceea este eliminat în foc – este evident că ceva s-a interpus între viţă şi mlădiţă de s-a ajuns ca mlădiţa să se usuce (Ioan 15:6 – Poate fi considerat credincios cel care nu rămâne în Cristos?). Desigur, pot fi momente în viaţa credincioşilor veritabili care să-i aducă în starea de a fi întreruptă relaţia cu Cristos (fie prin neveghere, fie prin păcat). Dar Duhul lui Dumnezeu le semnalează asemenea stări şi Dumnezeu, în harul Lui, aduce curăţire prin Cuvântul Lui pentru ca aceştia să aducă „şi mai mult rod” (Ioan 15:2-3). Adevăraţii credincioşi sunt sensibili la asemenea cercetări ale Duhului lui Dumnezeu şi acceptă lucrarea curăţitoare a Cuvântului în viaţa lor (1 Ioan 1:5-2:2); ei nu se împacă cu ideea de a nu fi în Cristos – de aceea acceptă să se pocăiască faţă de Dumnezeu pentru a rămâne în Cristos (David, atunci când a păcătuit, nu a suportat să nu-şi mărturiseasă păcatul şi să nu se bucure de mântuire – Ps. 32:3-5; 51:12). Când însă cineva rămâne doar la adevărurile începătoare ale lui Cristos, refuzând din lenevie (5:13-6:3; 6:12) să crească în viaţa spirituală spre adevărurile desăvârşite ale lui Cristos, el arată prin aceasta că refuză să meargă pe calea îngustă spre viaţă, deşi a intrat pe poarta cea strâmtă. Pare a fi un non-sens ca cineva să intre pe poarta strâmtă şi să rămână la poartă, dar dacă aşa ceva se întâmplă este evident că lucrarea harului lui Dumnezeu nu se realizează în el (el o refuză – consideră că îi complică viaţa). El va ajunge să nu înţeleagă chemările (deci poruncile) viitoare ale Cuvântului despre neprihănire (5:13) cu care ar trebui să se întâlnească pe calea spre viaţă (de la Cristos – Ioan 14:6) şi de aceea el le va respinge fără să înţeleagă de ce anume ar trebui să se pocăiască (ei nu pot fi aduşi la pocăinţă – 6:6). Mai mult, stagnarea duce automat la regres şi decădere spirituală (vezi 2 Pet. 2:20-22). Creşterea spirituală (înaintarea pe calea îngustă) aduce abilitatea de a întrebuinţa cuvântul despre neprihănire, tărie spirituală pentru a rezista şi a înainta pe cale şi deprinderea de a judeca binele şi răul. Astfel, în cazul în care cineva ar păcătui (în sensul lui 1 Ioan 1:5-2:2), el va beneficia de iluminarea de care el are nevoie pentru pocăinţa personală (6:6). (3) Consideră cineva că nu ar trebui să persevereze pe calea sfinţeniei (pe calea îngistă spre viaţă) până la capăt? Aşa cum legea vieţii (în plan biologic) impune oricărei fiinţe vii ajungerea la stadiul de „matur” şi ea nu se opreşte din manifestarea ei decât la acest stadiu, aşa şi legea vieţii spirituale impune perseverare până la capăt. Dacă cineva nu simte nevoia lăuntrică de a persevera până la capăt, atunci ce lege spirituală se manifestă în acel om? În Cuvântul lui Dumnezeu descoperim că orice creştin veritabil tinde spre desăvârşire (Filip. 3:7-15; 2 Tim. 4:6-8). Există în credinciosul adevărat, în mod normal, un sentiment al neîmplinirii (dacă nu a ajuns încă la capătul drumului) şi astfel o dorinţă de a continua să persevereze până la capăt, aşa cum există şi un sentiment al împlinirii (dacă a ajuns la capătul drumului) care îi aduce celui credincios dorinţa de a fi în prezenţa Domnului (vezi Ioan 7:6,8,30; 12:23; 3:29-30; Filip. 1:24-26; 2 Tim. 4:6-8). Noul Testament este plin de porunci de la Domnul în acest sens (Filip. 2:12-13; Evr. 6:11-12; 10:35-39; 12:1-3). Suntem chemaţi să păstrăm „până la sfârşit o deplină nădejde”, pentru ca astfel să moştenim făgăduinţele (Evr. 6:11-12). Faptul că trebuie să păstrăm până la sfârşit o deplină nădejde impune în umblarea noastră cu Domnul ajungerea la finalul drumului stabilit de El, capacitatea de a persevera până la capăt şi o strategie adecvată ca nădejea noastră să rămână deplină până la capăt. Dacă cineva este neglijent în aceste aspecte, ignorându-le, atunci cunoaşte el oare planul lui Dumnezeu pentru viaţa Lui? Dacă apostolul Pavel a afirmat despre slujba lui, „De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” (Fap. 20-26-27), întrebarea care se ridică, în contextul în care Pavel poate fi curat de sângele tuturor, este: „Care este atunci destinul celui care nu perseverează până la sfârşit într-o deplină nădejde?” Un credincios veritabil poate avea eşecuri de moment în înaintarea lui pe cale şi în nădejdea sa viitoare, dar se va pocăi pentru că va fi sensibil la avertizarea Duhului lui Dumnezeu din 6:11-12. Ce putem spune însă despre cei care nu iau aminte la avertizările şi provocările Evangheliei lui Cristos de a păstra până la sfârşit o deplină nădejde?

Care este deci pericolul anunţat prin avertizarea din 5:11-6:20? Este imaturitatea aceluia care refuză, în faţa avertizării Evangheliei lui Cristos, să se pocăiască de lenevia de a merge pe calea vieţii până la capăt într-o deplină nădejde. Este imaturitatea celui care refuză să meargă spre adevărurile desăvârşite ale lui Cristos din cauza „credinţei” că sunt suficiente pentru mântuire adevărurile începătoare ale Lui. Când ignorăm, în ciuda avertizărilor Duhului Sfânt, adevărul că noi avem totul deplin în Cristos pentru intrarea pe poarta cea strâmtă şi pentru a merge până la capăt pe calea cea îngustă (Col. 2:9-10; Mat. 7:13-14; vezi şi cont. Col. 2:11-15; 2 Pet. 1:2-4) şi când acest lucru ne face să fim leneşi în a ne însuşi în trăirea noastră toate binecuvântările oferite de Cristos (vezi Evr. 5:11-6:3; 2 Pet. 1:5-11), atunci automat vom cădea sub incidenţa condamnării din Evr. 6:4-8. Aceasta este o condamnare veşnică pentru că noi, în acest fel, aducem jignire lui Dumnezeu care, în harul Său, ne-a dăruit o mântuire desăvârşită şi veşnică prin Fiul Lui (Evr. 5:9; 10:14).

Este Evanghelia complicată şi greu de înţeles? Aşa s-ar părea. În realitate, deşi ea este taina şi înţelepciunea lui Dumnezeu care poate fi înţeleasă numai de oamenii duhovniceşti, călăuziţi de Duhul Sfânt (Efes. 3; 1 Cor. 2:6-16), ea este simplu de înţeles de toţi cei care o primesc prin credinţa în Cristos (Mat. 11:25-27; Ioan 6:35-44). Apostolul Pavel spune că „Evanghelia lui Cristos...este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom. 1:16-17). Singurul lucru de care avem nevoie este să credem în Domnul Isus Cristos. Tema credinţei este foarte răspândită în epistola către Evrei (vezi de ex. 10:35-11:40). Şi totuşi, avertizarea cu privire la imaturitatea spirituală, chemările de „a pricepe” cuvântul despre neprihănire (de a nu fi greoi la pricepere, adică la ascultare – 5:11-13), de a ne depride prin întrebuinţare să deosebim binele şi răul (5:14), de a merge de la adevărurile începătoare spre cele desăvârşite ale lui Cristos (6:1-3), de a cultiva în noi lucrurile care însoţesc mântuirea (6:9), de a păstra până la sfârşit o deplină nădejde (6:11), de a nu ne lenevi ci de a călca pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele (6:12) – ei bine, toate acestea par a fi complicate pentru viaţa de credinţă şi o fac parcă foarte greu de trăit şi foarte costisitoare pentru credincioşi. Este explicabil, consideră unii, să fim tentaţi de a rămâne la adevărurile începătoare ale lui Cristos. În ultima vreme au apărut tot felul de teologi care ne vestesc o Evanghelie, considerată de ei, simplă. Ei consideră că „a crede în Cristos” ne face să nu mai avem nevoie de toate aceste îndemnuri şi avertizări, prezentate aici şi în toată epistola către Evrei. Ele nu ar mai fi obligatorii pentru mântuire şi nu ar condiţiona-o. Dacă suntem foarte atenţi la elementele avertizării menţionate mai sus, acestea sunt prezentate ca obligatorii în viaţa de credinţă, fără de care mântuirea veşnică va fi compromisă. Propovăduitorii „evangheliei simple” spun că este suficient doar să crezi în Isus Cristos şi astfel vei avea cu siguranţă viaţă veşnică. Deşi apar ca şi îndemnuri în Scriptură, toate impunerile despre care am vorbit mai sus nu sunt altceva (în gândirea acestor teologi) decât fapte prin care noi am vrea să obţinem mântuirea. Ori noi (spun ei) suntem mântuiţi prin har, prin credinţă (Efes. 2:8-9). Chiar dacă vor fi încălcate aceste cerinţe (continuă să spună aceiaşi teologi) şi chiar dacă Domnul va administra o anume pedeapsă celor care le încalcă, totuşi mântuirea nu se poate pierde (doar răsplătirile vor fi eventual pierdute, conform 1 Cor. 3:12-15 – pasajul din Evr. 6:4-8 nu se referă, spun aceşti teologi, la pierderea mântuirii ci doar la pierderea acestor răsplătiri). O asemenea gândire apare din cauza faptului că în concepţia acestor predicatori ai Evangheliei, ea trebuie să fie simplă şi uşor de primit pentru că doar în acest fel noi putem vorbi despre gloria harului lui Dumnezeu.

Adevărul Scripturii este însă acela că gloria harului lui Dumnezeu se vede în puterea de mântuire a Evangheliei Sale, în puterea ei transformatoare şi în accesibilitatea ei – ea este pentru toţi oamenii care cred (Rom. 1:16-17; 2 Cor. 3:18).

Aşadar, ce ar trebui să facem?

Cercetează şi ascultă cu atenţie cuvântul Scripturii! Când cercetăm în mod corect şi cu atenţie pasajele Scripturii (în cazul nostru textul epistolei şi în special pasajul din 5:11-6:20), descoperim că avertizările şi cerinţele la care ne-am referit au de-a face realmente cu mântuirea noastră veşnică, fără a fi însă fapte prin care noi obţinem sau cumpărăm această mântuire. Noi suntem mântuiţi prin har, prin credinţă; dar suntem mântuiţi pentru a umbla în „faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efes. 2:8-10; Tit 2:11-14; 3:4-8; 2 Pet. 1:2-11). Ele sunt faptele credinţei noastre, expresia „ascultării credinţei” la care cei mântuiţi au fost chemaţi (Rom. 1:5). De asemenea, limbajul din 6:4-8 nu ne dă posibilitatea să considerăm că pedeapsa de aici ar fi doar una disciplinară, ca cea arătată de Domnul faţă de fiii Lui pe care îi iubeşte (12:7-11). Avertizările din „Evrei” sunt teribil de drastice şi noi trebuie să luăm aminte la ele. De aceea, cercetează Scripturile cu maximă responsabilitate şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. Noi avem harul să avem întregul Cuvânt al lui Dumnezeu care: (1) este o călăuză pentru orice credincios care caută adevărul în sinceritate, umilinţă şi în dependenţă de Dumnezeu, oricât de lipsit este el de abilităţile acestei lumi; Duhul Sfânt ne poate călăuzi în tot adevărul lui Dumnezeu (Ps. 119; Mat. 11:25-27; Ioan 16:13-15; 1 Cor. 1:18-2:16); (2) este în stare să ne zidească sufleteşte şi să ne asigure moştenirea deplinei mântuiri; el are proprietatea de a fi viu şi lucrător în cei care se deschid lui (Fap. 20:32; Evr. 4:12); îl avem complet şi suficient (întreaga Sfântă Scriptură) pentru edificarea spirituală de care avem nevoie (2 Tim. 3:14-17; Apoc. 22:18-19). Aşadar, nimeni dintre noi nu avem scuze sau justificări înaintea Domnului pentru interpretarea eronată pe care am da-o cuvântului lui Dumnezeu.
Exercită permanent ascultarea credinţei! Noi am fost chemaţi, prin Evanghelie, la „ascultarea credinţei” (Rom. 1:5). O credinţă vie este o credinţă practică (Iac. 2:14-26). Când credem cuvântul Domnului noi arătăm aceasta prin ascultarea de acel cuvânt. De aceea suntem îndemnaţi să ne dăm toate silinţele „ca să uniţi cu credinţa voastră fapta” (2 Pet. 1:5). În felul acesta, prin hrănirea noastră cu „laptele duhovnicesc” al cuvântului lui Dumnezeu (adevărurile începătoare ale lui Cristos - Evr. 6:1) şi prin exersarea ascultării credinţei, ajungem să creştem spre mântuire (1 Pet. 2:2; Evr. 5:12-13). Prin creşterea spirituală se dezvoltă în noi „muşchii” trupului nostru spiritual. Odată cu creşterea noastră spirituală vom ajunge să simţim nevoia de hrana tare a cuvântului lui Dumnezeu. Trăind cuvântul pe care îl cunoaştem şi îl credem (exersând permanent ascultarea credinţei) ajungem să cunoaştem „cuvântul despre neprihănire”, să ni-l însuşim şi să ne obişnuim cu el (5:13 – astfel, mergem spre adevărurile desăvârşite ale cuvântului lui Dumnezeu). Prin întrebuinţarea acestui cuvânt despre neprihănire ajungem să deosebim binele şi răul (5:14). În procesul creşterii spirituale există etape ale creşterii (ca şi în viaţa biologică). Există pruncia în care hrana este laptele mamei; pruncia se depăşeşte odată cu „înţărcarea” şi, în acest fel, se trece la stadiul de copil (cu hrana adecvată acestuia; laptele mamei nu mai este potrivit pentru el), apoi el trece la stadiul de adolescent, apoi la stadiul de tânăr şi în final la stadiul de adult (om matur). De fiecare dată, omul care depăşeşte un anume stadiu în creşterea lui trebuie să treacă de la o anumită hrană la alta, de la un stil de hrănire şi de viaţă la altul. Şi în plan spiritual credinciosul trebuie să treacă de la laptele duhovnicesc (adevărurile începătoare ale lui Cristos) la hrana tare a Cuvântului (adevărurile desăvârşite ale lui Cristos). De fiecare dată el trebuie să-şi dezvolte deprinderile necesare de a întrebuinţa în mod potrivit hrana sprirituală. El nu trebuie doar să se hrănească, ci trebuie să întrebuinţeze hrana în trăire efectivă dezvoltându-şi abilităţile necesare fiecărui stadiu de viaţă. Iată de ce Apostolul Petru ne spune (vezi 2 Pet. 1:2-11), pe de o parte, că noi avem prin harul lui Dumnezeu tot ce priveşte viaţa şi evlavia prin Domnul Isus Cristos (Cuvântul şi mijloacele prin care el devine efectiv pentru noi hrană, energie şi trăire spirituală – 1:2-4) şi, pe de altă parte, că noi trebuie să ne dăm toate silinţele ca să unim „cu credinţa noastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (1:5-7). Când vorbim despre lucrarea harului lui Dumnezeu, acesta implică darurile nemeritate pe care le avem în Cristos (noi nu avem nici o contribuţie în câştigarea tuturor acestor binecuvântări – ele ne sunt date prin har), cât şi însuşirea acestora (prin credinţa în Cristos) în trăirea noastră (de fapt, acest proces al însuşirii prin a ne da toate silinţele ca să unim..., este tot o lucrare a harului lui Dumnezeu în noi – vezi Filip. 2:12-13). Însuşirea acestor daruri ale harului lui Dumnezeu presupune exercitarea „ascultării credinţei” („daţi-vă toate silinţele ca să uniţi” – 1:5; vezi şi Rom. 1:5,16-17). Aşadar, Dumnezeu „ne-a dăruit...” (1:3), „de aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi...” (1:5). În viaţa de credinţă nu se poate una fără cealaltă. În acest fel creşterea spirituală este asigurată.
Urmăreşte în mod conştient şi cu perseverenţă maturizarea ta spirituală (desăvârşirea ta în Cristos)! Nu considera că oricum legea vieţii spirituale (ca şi legea vieţii biologice) îşi va spune cuvântul în mod inconştient în procesul dezvoltării tale! Prea mulţi se bizuie doar pe afirmaţia Domnului Isus cu privire la lucrarea cuvântului împărăţiei: „fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum” (Mc. 4:26-27). Este adevărat acest cuvânt, dar este doar o parte din adevăr. Domnul Isus a vrut să sublinieze aici (în Mc. 4:26-29) puterea germinativă a cuvântului lui Dumnezeu – putere care este în el de la Dumnezeu. El acţionează în noi independent de voinţa noastră, odată ce l-am acceptat in inimă prin credinţă. Dar există cealaltă latură care contribuie la dezvoltarea matură a noastră şi la rodirea în plan spiritual: împlinirea cerinţelor pe care le avem din partea Domnului cu privire la atitudinea pe care noi trebuie să o arătăm faţă de cuvântul harului (cuvântul despre neprihănire – Evr. 5:13). Aşa cum un om în viaţa biologică trebuie să se hrănească în mod corespunzător, să respire, să aplice tratamentele necesare sănătăţii lui, să se mişte, să relaţioneze, să înveţe pentru viitor, etc., tot aşa şi credinciosul trebuie să se ocupe de „pământul” inimii lui pentru ca să fie asigurată aducerea roadei (Mc. 4:3-20; Lc. 8:15), să aibă grijă la felul în care ascultă Cuvântul (Mc. 4:23-25), să muncească cu râvnă, dăruire, şi încredere în vederea roadei viitoare (2 Tim. 2). Autorul epistolei către Evrei îi îndeamnă pe cititorii lui la ascultare responsabilă a cuvântului lui Dumnezeu (5:11-14), la a merge spre înţelegerea şi întrebuinţarea pentru viaţă veşnică a adevărurilor desăvârşite ale lui Cristos (6:1-3), la a arăta aceeaşi râvnă faţă de Dumnezeu şi faţă de sfinţii Lui, pe care o arătaseră la începutul vieţii lor de credinţă (6:9-11), la a păstra până la sfârşit o deplină nădejde (6:11), la a avea grijă să nu se lenevească ci să calce pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele (6:12). Apostolul Pavel vorbeşte despre obiectivul ajungerii la desăvârşire în Cristos într-o manieră atât de serioasă încât ajunge să afirme: „Gândul acesta, dar, să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi” (vezi Filip. 3:7-15). Credinciosul trebuie să considere ajungerea la desăvârşire în procesul maturizării spirituale ca obiectivul suprem al vieţii de credinţă şi care trebuie să ne însufleţească toate dorinţele şi energiile noastre spirituale (vezi şi Mat. 5:48; şi toate îndemnurile din epistolele Noului Testament cu privire la creşterea spre maturizare spirituală – în special: Efes. 1:15-23; 3:14-21; 4:11-16; 2 Pet. 1:2-11). Nu există scuză înaintea lui Dumnezeu pentru stagnare în acest proces – aceasta ar însemna lenevire (6:12); dar, ceea ce este şi mai grav, lenevirea duce la regres spiritual şi la căderea sub consecinţele avertizării din 6:4-8.

Există ceva care ne poate ajuta de o manieră extraordinară, pe noi, care de multe ori suntem slabi şi care ne vedem nevrednici înaintea lui Dumnezeu şi a cerinţelor Sale, în perseverarea în procesul desăvârşirii spirituale pentru a ajunge să moştenim făgăduinţele (6:12). Ne referim la lucrarea harului lui Dumnezeu. În mod concret ne referim la: (1) Tăria de nezdruncinat a nădejdii pe care o avem în Cristos. Este o nădejde a absolutei siguranţe a moştenirii făgăduinţelor pe care Dumnezeu ni le-a făcut în Cristos (6:13-20). Cel care ne-a făcut făgăduinţele este Însuşi Domnul Dumnezeu (6:13). Mai mult, nu doar că Dumnezeu ne-a promis aceste făgăduinţe; El s-a jurat pe Sine Însuşi că le va împlini (6:17-18). Jurământul lui Dumnezeu este cea mai puternică garanţie a faptului că Dumnezeu Îşi va împlini promisiunile făcute. Nu numai caracterul plin de credincioşie a lui Dumnezeu ne este garanţie (poate exista o mai mare garanţie decât aceasta ?), dar Dumnezeu, tocmai ca să ne elibereze pe noi (oamenii Lui; oameni cu multe slăbiciuni) de orice suspiciune posibilă, de orice urmă de îndoială, a găsit cu cale să facă ceva incredibil pentru mintea noastră: să se jure pe ceea ce este absolut suprem – pe SINE ÎNSUŞI (6:13). O asemenea nădejde, asigurată de Dumnezeu Însuşi prin jurământul Lui, este (ne spune autorul epistolei) o ancoră a sufletului care este ancorată în chiar Sfânta Sfintelor din cer (chiar în prezenţa directă a lui Dumnezeu – 6:19-20). Avem aici un îndemn foarte simplu: „să apucăm nădejdea care ne este (era) pusă înainte” (6:18). Aceasta este „scăparea” noastră (6:18). Este foarte simplu. Noi trebuie doar să apucăm această nădejde. Dumnezeu va face restul. Acesta este har – un har imens. (2) Adevărul (acesta este „cuvântul despre neprihănire” pe care trebuie să-L ascultăm şi să ni-L însuşim – 5:13) că Isus Cristos este Marele Preot al mântuirii noastre – Mare Preot pus după rânduiala lui Melhisedec (5:9; 6:20). Despre acest adevăr dorea autorul să vorbească cititorilor lui (vezi cap. 5-7). Acest adevăr trebuie bine înţeles şi pe deplin însuşit (5:11). Este un adevăr profund, care face parte din categoria adevărurilor desăvârşite ale lui Cristos (6:1-3). Când ajungem să înţelegem (cu mintea şi în duhul nostru) lucrarea de Mare Preot a Domnului Isus Cristos atunci ne vom bucura din plin de faptul că El „a intrat pentru noi ca înainte-mergător” „dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului” (6:19-20). El, Domnul Isus Cristos, „Marele Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”, „a intrat pentru noi ca înainte-mergător” (6:20) direct în prezenţa lui Dumnezeu. Ce înseamnă acest lucru? Că noi, cei care am apucat nădejdea că Domnul Isus este Marele Preot al mântuirii noastre, suntem (datorită Lui) deja chiar în prezenţa directă a gloriei lui Dumnezeu, beneficiari de drept ai tuturor binecuvântărilor duhovniceşti „în locurile cereşti, în Cristos” (Efes. 1:3; vezi Efes. 1); deşi (fizic vorbind) suntem încă pe pământ, în confruntările vieţii acesteia, marcaţi de fel de fel de slăbiciuni. În ciuda tuturor acestor lucruri, noi, cei credincioşi, suntem, prin Cristos, în „locurile cereşti”, în prezenţa glorioasă a lui Dumnezeu (vezi şi Efes. 3:4-7). Este doar o chestiune de timp până vom ajunge ca şi Domnul nostru (1 Ioan 3:1-3). Noi trebuie să credem aceasta – suntem (spiritual vorbind) acolo unde este şi Cristos, Domnul nostru. Cu aceste adevăruri glorioase în inima noastră să îndrăznim să urmărim cu perseverenţă maturizarea noastră spirituală! Să călcăm şi noi „pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele” (6:12)! A existat însă un preţ de plătit din partea cititorilor evrei. El părea unul dificil de plătit pentru ei, tocmai pentru că erau iudei (nu vorbim însă despre merite personale, ci despre o dificultate să-i spunem „psihologică” peste care ei trebuiau să treacă). Faptul că ei trebuiau să îşi pună încrederea (pentru mântuire) în Cristos, pentru că El este Marele Preot după o altă rânduială decât cea aaronică (cea a lui Melhisedec), presupunea automat ca ei să renunţe complet la iudaism (vezi chemarea de a ieşi „afară din tabără” şi de a suferi „ocara Lui” – Evr. 13:10-14) pentru a se bucura cu adevărat de binecuvântările lui Cristos. Desigur, şi noi (cei dintre neamuri) avem de plătit un preţ al credinţei (vezi, de ex., Coloseni 1-2). Ei bine, acum înţelegem mai bine reţinerea multora dintre iudei de a lăsa adevărurile începătoare ale lui Cristos pentru a merge spre cele desăvârşite (ei trebuiau să-şi expună, cu preţul blamării rudelor lor de sânge, ceilalţi iudei, credinţa lor că doar Isus Cristos este Marele Preot al mântuirii, pentru că numai El este rânduit să fie Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec; marele preot aaronic nu poate mântui). O asemenea credinţă din partea lor, presupunea înţelegere profundă a cuvântului despre neprihănire (5:13), curajul de a înfrunta o opoziţie cruntă din partea conaţionalilor lor şi, desigur, un mare risc asupra vieţii lor. Şi noi, trebuie să acceptăm preţul mărturisirii lui Cristos, a adevărurilor desăvârşite ale Lui, pentru a ne bucura din plin de binecuvântarea veşnică a lui Cristos. Noi nu putem evita crucea lui Cristos dacă vrem să ne bucurăm cu El în împărăţia Lui (Ioan 12:23-26; Evr. 13:10-14; 2 Pet. 1:2-11).

Concluzii

Avertizarea din 5:11-6:20 este teribilă. Dar Dumnezeu nu are de gând să ne îngrozească cu avertizările Sale şi nici să ne paralizeze trăirea noastră. Este suficient să stai în faţa acestui pasaj al Scripturii în umilinţă, cu teamă sfântă, cu inima deschisă, fără gânduri păcătoase, în duh de rugăciune, cu deplină încredere în Dumnezeu, cu toată disponibilitatea de a asculta şi de a înţelege adevărurile Cuvântului Său. Vei vedea atunci cât de minunat este Dumnezeu şi cât de extraordinare sunt adevărurile Sale. Vei înţelege atunci că merită să îţi însuşeşti prin credinţă adevărurile desăvârşite ale lui Cristos şi că este o bucurie să te hrăneşti cu ele şi să perseverezi (chiar dacă trebuie să te osteneşti, să lupţi, să fii alert în permanenţă, să te sacrifici) până la capăt, cu credinţă şi răbdare, pentru a moşteni făgăduinţele. „Când îţi întorci privirile spre El (spre Domnul), te luminezi de bucurie” (Ps. 34:5).

AMIN.

(Evr. 10:26-31)

Acest pericol este poate cel mai serios dintre cele prezentate până acum. Există un crescendo a pericolelor din Evrei: de la pericolul nepăsării (2:1-4), la pericolul neintrării în odihna lui Dumnezeu (3:7-4:13), apoi la pericolul lipsei de maturitate (5:11-6:20), şi în cele din urmă la pericolul păcătuirii cu voia (10:26-31). Observăm o accentuare a gravităţii pericolelor cu care se pot confrunta creştinii în atitudinea lor faţă de mântuirea prin Cristos. Aceste pericole nu trebuie considerate neapărat etape obligatorii în procesul căderii cuiva, dar ca orice proces şi căderea din harul mântuirii (Gal. 5:4) este un proces care se deruleazătreptat –putem deci identifica elemente ale acestor pericole într-un astfel de proces. Aceasta înseamnă că atunci când acceptăm să ne cercetăm cu seriozitate viaţa noastră de credinţă (2 Cor. 13:5) putem să fim restauraţi dacă, prin Duhul Sfânt, identificăm elementele căderii noastre şi dacă ne întoarcem prin pocăinţă cu toată inima la calea cea dreaptă a credinţei (Apoc. 3:17-20). Pe de altă parte, există întotdeauna pericolul ca să cădem oricând în oricare din capcanele menţionate în epistola către Evrei, dacă atitudinea noastră va permite ca să fim prinşi în laţurile acestora. Aceste pericole pot opera în viaţa noastră ca şi pericole distincte, separate unul de celălalt şi fiecare dintre ele ne poate fi fatal. De aceea trebuie să tratăm cu mare seriozitate fiecare avertizare în parte.

Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să trăim permanent în stres şi cu teama în suflet, că am putea oricând să cădem în mod periculos. Viaţa creştină este o viaţă care trebuie să fie caracterizată întotdeauna de bucurie şi de încredere deplină în Domnul nostru şi în mântuirea pe care El ne-a oferit-o; o viaţă în care confruntările ei trebuie să fie întâmpinate cu curaj sfânt în Numele Domnului nostru care, locuind prin Duhul Sfânt în noi, „este mai mare decât cel ce este în lume” şi care aa biruit deja lumea (Ioan 16:24,33; Filip. 4:4; Col. 2:9-15; 1 Ioan 4:4,17-18; Evr. 5:9; 10:14). Trebuie însă să cultivăm în viaţa noastră de credinţă, chiar de la începutul ei, atitudinea de teamă sfântă şi plină de evlavie în faţa unui Dumnezeu care este „un foc mistuitor” (Evr. 12:28-29) şi despre care ni se spune că „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evr. 10:31). Aici nu este vorba despre o teamă care să ne paralizeze trăirea noastră prin credinţă, bucuria şi curajul nostru în sfinţenie, ci este vorba despre o teamă sănătoasă în plan spiritual, care dezvoltă în noi închinarea plină de reverenţă (sau evlavie) faţă de Cel Preasfânt.

Ultima avertizare din epistolă (Evr. 12:25-29 – Pericolul refuzului de a asculta de Cuvântul Domnului) ar putea fi considerată ca o avertizare concluzivă, în care sunt incluse toate avertizările din epistolă. Poate de aceea ea pare să aibă o gravitate cu totul specială.

Privind la avertizarea legată de păcătuirea cu voia (10:19-31) ne vom îndrepta atenţia spre (1) semnificaţia unui asemenea fel de a păcătui; spre (2) gravitatea acestei păcătuiri; şi spre (3) felul în care putem evita să păcătuim astfel.

Ce înseamnă să păcătuieşti cu voia
Consecinţele păcătuirii cu voia
Cum să evităm păcătuirea cu voia

În versetul 26 ni se arată că cei care ajung să păcătuiască cu voia sunt cei care „au primit cunoştinţa adevărului”. Adevărul este că orice păcat comis de om este un păcat comis ca urmare a deciziei lui de a păcătui. Orice om trebuie să accepte înaintea lui Dumnezeu responsabilitatea că este vinovat de păcat şi că nu a avut nici o scuză atunci când a păcătuit. O pocăinţă veritabilă trebuie să pornească de la această recunoaştere (vezi Ps. 51). Dar, există o mare diferenţă între un om care a păcătuit fără să fi ajuns la cunoştinţa adevărului complet al Evangheliei lui Cristos, prin iluminare din partea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu (Evr. 6:4-6; vezi şi afirmaţia lui Pavel despre el înainte de convertire, „lucram din neştiinţă în necredinţă” – 1 Tim. 1:13); şi cu totul altceva este să ajungi să cunoşti deplin adevărul Evangheliei şi totuşi, în mod deliberat, să respingi acest adevăr divin pentru a păcătui. Una este să ajungi să comiţi un anumit păcat la un moment dat, dar apoi, prin cercetarea Duhului Sfânt să mărturiseşti cu deplin regret acea acţiune păcătoasă şi să te întorci la Dumnezeu prin pocăinţă (vezi cazul lui David – 2 Sam. 11-12; Ps. 51; 1 Ioan 1:8-2:2); şi cu totul altceva este ca, în urma cercetării Duhului Sfânt cu privire la păcatul tău (Ioan 16:8-11), să continui totuşi să perseverezi în păcatul tău (vezi 1 Ioan 3:8-9; vezi diferenţa între păcătuirea din 1 Ioan 1:8-2:2, unde este vorba despre verbul „a păcătui” la un timp grecesc care presupune o acţiune punctuală, bine definită în timp, şi păcătuirea din 1 Ioan 3:7-10, unde păcătuirea reprezintă o stare permanentă, un mod de a fi).La această acţiune deliberată de a păcătui şi de a continua să păcătuieşti, în ciuda cunoaşterii adevărului lui Dumnezeu, se referă avertizarea noastră. Deci, textul din Evr. 10:26 ne prezintă două aspecte ale păcătuirii cu voia: (1) aceasta este o acţiune permanentă de păcătuire şi deliberată din partea unui asemenea om, care se declară „creştin” (fie nu se pocăieşte de păcatul lui, fie, el se pocăieşte de formă, dar rămâne în păcatul lui) şi (2) cel care este în această stare a ajuns să cunoască deplin şi corect, nu parţial sau deformat, adevărul Evangheliei, iar acest adevăr nu este lăsat să lucreze în inima lui pentru a-l transforma într-o creaţie nouă, într-un om sfânt.

Când vorbim despre adevărul Evangheliei, care poate curăţi şi transforma viaţa noastră, ar trebui să privim la Evr. 10:19-21 (desigur, contextul întregului cap. 10 ne poate ajuta foarte mult în înţelegerea acestui adevăr binecuvântat). Aici avem alăturate imaginile vechi-testamentale ale Templului (sau a cortului întâlnirii), ale Marelui Preot şi a jertfelor prin care cineva se apropia de Dumnezeu, deci ale celor trei elemente esenţiale în vederea apropierii omului de Dumnezeu. După ce ni se prezintă ( în Evrei) faptul că în perioada Vechiului Testament, toate cele trei elemente nu puteau asigura credinciosului o apropiere deplină de Dumnezeu şi nici mântuirea lui deplină, acum ni se arată că, în Cristos, toate acestea capătă deplina lor consistenţă. În Cristos, oricine care crede în El poate intra direct şi liber, şi pentru totdeauna, în Templul real, cel din cer (Evr. 9:24), în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, în Locul Preasfânt (10:19). În Cristos, oricine care crede în El poate intra în locul Preasfânt o dată pentru totdeauna, „pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său” (10:20), „prin sângele lui Isus” (10:19), deci prin jertfa de ispăşire a Lui Însuşi (Ioan 1:29; Evr. 9:25-26; 10:10:5-10). Avem deci o intrare liberă, fără constrângerea meritelor sau a abilităţilor personale, doar prin harul lui Dumnezeu (Rom. 3:21-26) şi o intrare definitivă, pentru veşnicie (10:14; 5:9). În acelaşi timp, prin Cristos, noi avem o mijlocire reală, deplină şi veşnică la tronul harului lui Dumnezeu, pentru că El este Marele Preot al mântuirii noastre (10:21; 5:6-10; 10:12-14; 1 Ioan 2:1-2). Toate acestea noi le avem prin Cristos Domnul. Toate acestea reprezintă (desigur în manieră condensată) tot adevărul Evangheliei. Toate acestea sunt cunoscute prin iluminarea din partea Duhului Sfânt, de cel ce şi-a pus încrederea în Cristos. Din moment ce prin Cristos, cel credincios poate căpăta iertare reală şi deplină prin jertfa Lui de toate păcatele sale; din moment ce el poate căpăta un acces deplin în prezenţa Dumnezeului cel sfânt (10:19); şi din moment el poate trăi liber de păcatele Lui în sfinţenie şi pentru gloria Domnului; şi totuşi, el ar alege să ignore aceste adevăruri ale Evangheliei, pentru a trăi deliberat şi perseverent în păcat, atunci cel care se află într-o asemenea stare este un om care păcătuieşte cu voia.
Ca să ajungi să păcătuieşti cu voia, după ce ai primit „cunoştinţa adevărului” (v. 26), trebuie să ai o determinare serioasă. Aici nu este vorba despre neglijenţă trecătoare, sau despre necunoaştere cu privire la păcat, sau despre faptul că suntem încă slabi în confruntarea cu păcatul şi astfel ajungem să cădem, ci de acţiunea unei voinţe deliberate. Această voinţă deliberată trebuie să aibe în spate o puternică argumentare. Pentru ca cineva să păcătuiască cu voia, el are nevoie ca în timp să-şi construiască bine argumentele pentru liniştirea conştiinţei, care, desigur, l-ar mustra în cazul căderii în păcat. Scriptura ne vorbeşte despre oameni care „schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos.” (Iuda 4; vezi întreaga ep. a lui Iuda). Aceşti oameni, deşi cunosc calea mântuirii (deşi au primit „cunoştinţa adevărului” – Evr. 10:26), totuşi s-au întors la o trăire în păcat (2 Pet. 2:20-22; vezi 2 Pet. 2, în întregime). Cum poţi să ajungi să cunoşti bine adevărul Evangheliei şi totuşi să-ţi permiţi să trăieşti în păcat? Este nevoie de ceva foarte puternic care trebuie să aducă adormirea conştiinţei, dacă vrei să mergi în continuare pe calea păcătuirii deliberate. Astfel de oameni nu au ajuns de fapt niciodată să regrete profund păcatele lor pentru ca să le părăsească definitiv – ei iubesc realmente, în adâncul fiinţei lor, trăirea în păcat; de aceea ei vor ajunge să găsească o cale prin care să perpetueze trăirea în păcat în viaţa lor (dar într-un mod în care să împace cerinţa lui Dumnezeu cu privire la părăsirea păcatelor pentru a se bucura de iertarea de ele, cu dorinţa din adâncul inimii lor după păcat, sau cu alte cuvinte să „împace şi capra şi varza”). Calea aleasă de asemenea oameni este aceasta: (1) dezvoltarea sau adoptarea unei filosofii care să le justifice trăirea lor în păcat. Scriptura ne spune că sunt unii care adoptă o filosofie nebiblică cu privire la harul lui Dumnezeu – că putem păcătui mereu pentru că în acest fel harul se va înmulţi (Rom. 6:1; vezi şi îndemnurile din ep. către Tit; vezi în special Tit 2:11-14). „Dacă este har”, spun aceşti iubitori după păcat şi după ce au cunoscut adevărul lui Dumnezeu, „atunci Dumnezeu, care este plin de dragoste jertfitoare, ne va ierta orice păcat şi ne va îngădui în plăcerile noastre”. O asemenea mentalitate (sau filosofie „creştină”, dacă vreţi) este îmbrăţişată de mulţi aşa-zişi credincioşi. Asemenea oameni, spune apostolul Petru, „după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele şi starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi” (2 Pet. 2:20). Petru continuă să spună (vezi v. 21) că asemenea oameni, deşi au cunoscut calea mântuirii, ajung „să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată”, şi mai apoi el spune că, în acest fel, s-a ajuns ca ei să procedeze conform zicalei: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă” (v. 22). Întrebarea care se pune este aceasta: „Nu este Evanghelia plină de putere mântuitoare?” (Rom. 1:16-17). „De ce astfel de oameni ajung să se întoarcă la o trăire în păcat, în pofida „scăpării de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (v. 20)?” Răspunsul este evident: „scroafa a fost spălată (este drept), dar a rămas tot scroafă (porcului îi va plăcea întotdeauna să se tăvălească în mocirlă)” (v. 22). Acest lucru mă face să înţeleg că asemenea oameni au primit doar iertarea de păcatele lor, însă ei nu au primit în inima lor lucrarea transformatoare a Evangheliei lui Cristos care să-i facă făpturi (creaţii) noi (2 Cor. 5:17), adică lucrarea Duhului Sfânt de spălare şi înnoire (Tit 3:5). Oamenii care ajung să păcătuiască cu voia urmăresc doar o iertare a păcatelor lor, pentru ca astfel să poată crede că vor ajunge în cer, dar nu vor lăsa ca inima lor să fie schimbată prin Evanghelie. Ei iubesc în taină păcatul şi la vremea potrivită vor da curs naturii lor netransformate. Vorbind în termenii de mai înainte, folosiţi de Petru, scroafa nu a acceptat să fie transformată, prin Cristos, în porumbel (să zicem; porumbelul nu suportă deloc noroiul, chiar dacă s-ar putea să cadă accidental în el; este vorba despre diferenţa de natură dintre cea a porcului şi cea a porumbelului). Primirea iertării de păcatele noastre ar trebui să ducă neapărat la sfinţirea vieţilor noastre, adică la transformarea noastră asemenea Domnului nostru Isus Cristos (vezi Rom. 6; 2 Cor. 3:18). În pasajul nostru din Evrei 10:19-20 (coroborat cu 9:11-12) ni se spune că noi avem prin Cristos o intrare liberă în Locul Preasfânt, adică în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu, loc în care a intrat Cristos cu sângele Său o dată pentru totdeauna. Cel care intră în prezenţa Dumnezeului Preasfânt, pe calea care ne-a deschis-o Cristos, va rămâne şi trebuie să rămână pentru totdeauna în starea de sfinţenie (Evr. 12:14). Prin Cristos, credinciosul a sfârşit-o pentru totdeauna cu păcatul, ca să trăiască permanent în prezenţa lui Dumnezeu, prin viaţa lui Cristos Cel viu. Aşadar, dacă păcătuim cu voia noi de fapt respingem implicaţiile jertfei lui Cristos pentru viaţa noastră. Consecinţele vor fi teribile în acest caz.

Consecinţele păcătuirii cu voia ne sunt prezentate în Evr. 10:26-31. Avertizarea este, în această privinţă, extrem de dură. Este poate cea mai drastică avertizare din epistolă.

Ni se spune că omul care păcătuieşte cu voia, în condiţiile prezentate în text, nu mai are nici o şansă de mântuire pentru că pentru el „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” (v. 26-27). Este evident din această afirmaţie că nu este vorba doar despre o pedeapsă temporară. Este vorba aici despre pedeapsa veşnică a iadului.

De ce consecinţele păcătuirii cu voia sunt atât de drastice? În v. 29 ni se dau trei motive:

Primul lucru care trebuie spus în privinţa aceasta este faptul că, în mod normal, un om care este în Cristos „este o făptură (creaţie) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Un om care este „o făptură nouă” va ajunge să aibă o mentalitate nouă în toate lucrurile (Rom. 12:2). El nu mai tratează păcatul aşa cum îl trata ca om pierdut în păcat şi nu Îl mai tratează pe Cristos aşa cum o făcea înainte (2 Cor. 5:16). Dacă aceste lucruri nu devin reale pentru un credincios atunci suntem îndreptăţiţi să ne îndoim de mântuirea unui asemenea credincios. Un om cu o mentalitate transformată în acest fel de Duhul Sfânt, atunci când este în faţa provocării de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească harul” (Rom. 6:1), va reacţiona aşa cum cineva (repet: om normal şi sănătos la minte) va reacţiona atunci când a călcat pe un spin (sau un ac) – va sări violent în sus şi îşi va scoate imediat spinul (sau acul) din picior (vezi Rom. 6:2 – ideea de a păcătui, fie şi accidental, pentru credincios este o idee total respinsă de el). Dacă el ar reacţiona aşa cum spune Petru în 2 Petru 2:20-22, ca „un câine” sau ca „o scroafă”, care se întoarce la ce a vărsat (a vomitat), sau pentru a se tăvăli iarăşi în noroi, atunci, prin chiar asemenea atitudini (păcătuirea cu voia) acel „credincios” se va descalifica fără drept de apel – el de fapt nu este un credincios real. Un credincios se defineşte, printre altele, printr-o mentalitate nouă, duhovnicească (prin cuget luminat de Duhul Sfânt – Rom. 9:1). Aşadar, în primul rând, soluţia este inclusă în chiar procesul mântuirii – o nouă gândire (Rom. 8:5).

Pe baza aceasta, noi avem de la Dumnezeu trei porunci (vezi Evr. 10:22-25):

Este interesant de observat că fiecare dintre cele trei porunci este legată de cele trei aspecte ale vieţii creştine, sau de cele trei aspecte ale trăirii unui om mântuit: credinţa (v. 22), nădejdea (v. 23) şi dragostea (v. 24-25) (vezi 1 Cor. 13:13; 1 Tes. 1:3). Avertizarea păcătuirii cu voia trebuie să se aplice la întreaga viaţă a celui credincios.

Pentru că în această a patra avertizare (10:19-31) ne este prezentată lucrarea mântuirii în întreaga manifestare a ei în noi (credinţa, nădejdea şi dragostea), vom aborda şi noi acest pericol al păcătuirii cu voia în trei meditaţii distincte:

Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva credinţei (vezi v. 22), sau, Pericolul ignorării sfinţirii vieţi, a nerămânerii voite îndreptatea lui Dumnezeu;
Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva nădejdii (vezi v. 23), sau, Pericolul şovăirii în mărturisirea nădejdii noastre;
Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva dragostei (vezi v. 24-25), sau, Pericolul unor relaţii superficiale în Biserica lui Cristos.

AMIN.

4A. PERICOLUL ABANDONĂRII SFINŢIRII

( Evrei 10:22; 12:14 )

Pare improbabil ca cineva care a primit cunoştinţa adevărului să păcătuiască cu voia. Din moment ce un astfel de om a primit iertare de păcate, prin credinţa în jertfa Domnului Isus Cristos, se presupune că el a ajuns să regrete păcatele sale, să şi le mărturisească şi să se întoarcă de la ele la Dumnezeu (1 Ioan 1:9; Col. 1:13-14). Este adevărat că cel credincios, în această viaţă, nu scapă deplin de păcate. Vor fi în viaţa lui momente de neveghere şi slăbiciune, când va ajunge să comită păcate. Dar, dacă se va pocăi de ele, se va bucura de mijlocirea Domnului Isus care este la dreapta lui Dumnezeu ca şi Mijlocitor al nostru (1 Ioan 2:1-2). Dar, în acele momente, nu este vorba din partea lui despre o intenţie deliberată de a păcătui. El nu poate ajunge în situaţia descrisă în 1 Ioan 3:6-10, adică să păcătuască pentru că doreşte acest lucru, sau să persevereze în păcatul lui. De aceea, nu credem că pasajul din Evr. 10:26-31 se referă la situaţii ca cele menţionate în pasaje de genul celor din 1 Ioan 1:8-2:2. Totuşi, pericolul păcătuirii cu voia este unul foarte real şi foarte prezent în vieţile celor credincioşi. Din moment ce Evrei 10:26-31 se adresează credincioşilor, înţelegem că trebuie să ne gândim foarte serios la o asemenea posibilitate.

Aşa cum am văzut în mesajul anterior (4. Pericolul păcătuirii cu voia), păcătuirea cu voia afectează, după caz, credinţa, nădejdea şi dragostea noastră – adică cele 3 domenii ale trăirii noastre ca oameni mântuiţi (1 Cor. 13:13; 1 Tes. 1:3; vezi Evr. 10:22-25). Vom privi acum la ce pericole am putea să fim expuşi, când este vorba despre păcătuirea cu voia. Ne vom referi mai întâi la credinţa noastră (vezi v. 22).

1. Păcătuirea cu voia în relaţie cu credinţa noastră

Păcătuirea cu voia devine un delict în faţa judecăţii divine atunci când cineva a primit „cunoştinţa adevărului” (v. 26). Un asemenea om ştie bine ce face.

Versetul 22 ne arată în ce mod trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Suntem îndemnaţi „să ne apropiem (de Dumnezeu) cu o inimă curată, cu credinţă deplină (în original sensul este: „cu o inimă potrivită, în deplina asigurare a credinţei” ), cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (v. 22). Aici ne este prezentată curăţirea de care avem parte, prin credinţa în jertfa Domnului Isus Cristos, în limbajul ritualurilor de curăţire ale Vechiului Testament (credincioşii iudei, către care este adresată epistola, ştiau foarte bine la ce se referă acest îndemn). Sunt trei elemente care trebuie să caracterizeze apropierea noastră de Dumnezeu.

Păcătuirea cu voia se manifestă atunci când ne apropiem de Dumnezeu într-o stare de necurăţie din cauza necredinţei noastre. Ce înseamnă în mod concret acest lucru? Noi trebuie, mai întâi, să înţelegem bine mecanismul unui asemenea mod de a păcătui. Sunt două elemente care trebuie bine înţelese în păcătuirea cu voia.

(1) Pe de o parte, noi nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că există în fiecare dintre noi o puternică tendinţă de a ne întoarce înapoi la viaţa de păcat (din partea firii noastre păcătoase – Gal. 5:17). Puterea naturii noastre păcătoase nu trebuie neglijată. Când ni se spune (în Evr. 6:7-8) că, în pofida unei preocupări foarte susţinute pentru ca pământul să rodească „o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat”, el totuşi poate ajunge să aducă „spini şi mărăcini”, Cuvântul lui Dumnezeu vrea să ne atragă atenţia că spinii şi mărăcinii reprezintă vegetaţia naturală pe care o produce pământul. Plantele folositoare pe care le cultivăm pe pământ sunt de fapt plante nenaturale pentru pământ; de aceea, pentru cultivarea lor trebuie o investire foarte serioasă şi susţinută, din afara a ceea ce este natural pentru pământ. Domnul Isus a spus despre Sine (la fel şi Ioan Botezătorul) că El a venit din cer, nu de pe pământ (Ioan 3:12-13,31-32). Natura noastră spirituală a apărut în cei mântuiţi prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt în noi; aceasta nu este o realizare omenească şi pământească în noi, ea vine din cer de la Dumnezeu (Ioan 3:1-21; Tit 3:4-7; 1 Pet. 1:23-25). Dacă cineva nu se supune în totalitate lucrării Duhului Sfânt prin Cuvântul Evangheliei, pentru a investi El în noi, atunci spinii şi mărăcinii acestei lumi vor sufoca plantele folositoare din inima noastră (vezi Lc. 8:11-15). Pentru spini şi mărăcini nu este nevoie de o investire din partea omului în vederea dezvoltării lor. Pământul va produce asemenea plante în mod natural. Puterea naturii este o putere foarte mare, mult mai mare decât puterea voinţei noastre umane. Numai o putere mai mare poate anihila puterea naturală. Numai Duhul Sfânt, prin lucrarea Lui în viaţa celui credincios (vezi Evr. 6:1-8), poate contracara efectele naturii păcătoase ale omului; doar atunci când Duhul Sfânt are autoritate deplină în viaţa lui, natura păcătoasă (legea păcatului şi a morţii) nu îşi poate face lucrarea (Rom. 7:14-8:11). Dar, atunci când noi trăim prin noi înşine (prin puterea noastră) şi nu prin Duhul Sfânt, pericolul căderii noastre în păcat devine unul iminent. Noi nu avem voie să lăsăm niciodată garda jos (1 Cor. 10:12; Efes. 6:13; 2 Pet. 2:20-22).

(2) Pe de altă parte, o incompletă pocăinţă şi o insuficientă credinţă în soluţia lui Dumnezeu de mântuire (în Domnul Isus Cristos) devin devastatoare pentru viaţa noastră spirituală. Când cineva spune că se pocăieşte, dar păstrează în inima lui o dragoste ascunsă faţă de păcat (în general sau faţă de un anume păcat), sau când cineva spune că doreşte iertare şi curăţire de păcat din partea lui Dumnezeu dar nu ar vrea ca Domnul Isus prin Duhul Sfânt să domnească în viaţa lui pe deplin, atunci pericolele păcătuirii cu voia sunt inevitabile pentru un asemenea om. El de fapt este vinovat de un imens păcat, fără ca să fie poate conştient de aceasta – păcatul nesupunerii faţă de Domnul (vezi Mat. 12:43-45; Lc. 19:27). Umblarea în lumina lui Cristos (a Evangheliei) are, în mod normal, ca rezultat demascarea oricărei strări de păcat, mărturisirea acestora şi primirea prin credinţă a curăţirii depline de orice păcat (1 Ioan 1:5-2:2; Ioan 3:17-21). A nu aduce la lumină un anume păcat înseamnă de fapt a refuza să te pocăieşti de acel păcat. Consecinţe pot deveni, în acest caz, ireparabile în viaţa cuiva.

Noi ar trebui să ne răspundem în modul cel mai serios la întrebări ca acestea: Regret eu în adâncul inimii mele păcatele pe care le-am comis? M-am pocăit eu cu adevărat de ele? Este această pocăinţă de păcate atitudinea reală a inimii mele? Urăsc eu orice păcat pe care îl cunosc în urma cercetării pe care mi-a făcut-o şi mi-o face Duhul Sfânt, prin Cuvântul lui Dumnezeu? În forul meu intim (adică în lăuntrul inimii mele) poate vedea Dumnezeu vreo dorinţă după vreun anumit păcat, sau nu? Dacă totuşi există o asemenea dorinţă în inima mea, acolo unde numai Dumnezeu şi conştiinţa mea luminată de Duhul Sfânt pot pătrunde, iar această dorinţă nu este mărturisită (adică dacă acel păcat lăuntric nu este scos la iveală în vederea mărturisirii, condamnării şi lepădării totale, pentru ca astfel sângele lui Cristos să mă cureţe de el pe deplin), atunci, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla aşa cum spune ap. Petru în 2 Pet. 2:20-22 – mă voi încurca din nou şi voi fi iarăşi biruit de un asemenea păcat şi starea mea de pe urmă se va face mai rea decât cea dintâi. Pentru că am refuzat să mărturisesc o asemenea dorinţă lăuntrică după păcat, în vederea primirii curăţirii prin sângele lui Cristos, acel păcat va deveni faptă săvârşită şi astfel voi ajunge să păcătuiesc cu voia. În acest fel eu voi fi vinovat că am schimbat în desfrânare harul lui Dumnezeu (Iuda 4). Toate acestea vor arăta că inima mea nu a fost pe deplin reînnoită de Evanghelie – ea se va demonstra a fi necurată, cu intenţii necurate (vezi Lc. 8:15).

Vorbind despre mecanismul păcătuirii cu voia, să mai privim la două situaţii din Sfânta Scriptură pentru o mai bună edificare a noastră.

a) Prima situaţie este din Vechiul Testament. Vom căuta să înţelegem mai bine ce înseamnă, din perspectiva lui Dumnezeu, o pocăinţă completă (o restaurare deplină); în acest fel, vom înţelege pericolul unei pocăinţe incomplete (şi a unei credinţe insuficiente în soluţia lui Dumnezeu pentru mântuire). Această situaţie se află în cartea Exodul cap. 32-34. Aici ni se arată felul în care Moise a condus poporul spre o reînnoire a relaţiei cu Dumnezeu, relaţie care a fost ruptă din cauza închinării sale la viţelul de aur, făcut de ei la un moment dat. Mijlocirea lui Moise a fost decisivă în restaurarea relaţiei cu Dumnezeu. El a mijlocit în baza legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu patriarhii – un legământ al harului, nu al Legii (vezi Geneza 12,15,17; vezi Geneza şi după moartea lui Avraam). Aceasta este o ilustrare a relaţiei pe care noi o avem cu Dumnezeu prin noul legământ în Domnul Isus Cristos (vezi Evr. 8-10). Descoperim 3 etape ale restaurării relaţiei dintre Dumnezeu şi Israel – toate aceste 3 etape au condus la o restabilire a acestei relaţii rupte. Nu au fost suficiente primele două etape, a trebuit să fie neapărat şi a 3-a. După prima etapă, în urma mijlocirii lui Moise, Dumnezeu a promis că nu va nimici pe Israel (Ex. 32:7-14; vezi v. 14). Am putea spune că Moise a obţinut ceva extraordinar de la Domnul – viaţa pentru popor. Foarte mulţi se apropie de Dumnezeu şi Îi cer îndurare, pentru ca ei să fie salvaţi – să aibă viaţa veşnică, să nu fie nimiciţi de mânia Lui. Dar acest lucru nu este suficient pentru restaurarea unei relaţii rupte cu Dumnezeu. Moise a condus poporul spre o conştientizare profundă şi dureroasă a păcatului lor (dar foarte necesară) şi a cerut poporului să se pocăiască (vezi Ex. 32:15-29). A urmat a 2-a etapă. Prin mijlocirea lui Moise, Dumnezeu a promis că va duce poporul în ţara promisă şi în binecuvântarea ei (32:30-33:11), dar El, Dumnezeu, nu va merge cu poporul, în mijlocul lui. Dacă este să traducem pentru noi această promisiune a lui Dumnezeu (în cadrul noului legământ), probabil mulţi s-ar bucura foarte mult de o asemenea binecuvântare. Nu trăiesc mulţi „creştini” plini de bucuria unei asemenea binecuvântări din partea Domnului? Există impresia la mulţi că o asemenea binecuvântare (chiar dacă Dumnezeu nu este în mod personal şi permanent cu ei) este una deplină. Dar, poporul Israel şi desigur Moise însuşi, nu au fost deloc satisfăcuţi cu aşa ceva (observă: „Când a auzit poporul aceste triste cuvinte, toţi s-au întristat...” – Ex. 33:4-6). Imaginea cortului lui Moise în afara taberei lui Israel (Ex. 33:7-11), acolo unde se întâlnea el cu Dumnezeu, era o imagine jalnică pentru poporul care nu se putea bucura de o părtăşie reală şi deplină cu Dumnezeu. Este interesant de văzut de ce o asemenea binecuvântare era incompletă pentru popor. Dumnezeu explică poporului: „Voi sunteţi un popor încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi” (Ex. 33:5). Apar două elemente aici: Pe de o parte, poporul era încăpăţânat. În starea lui păcătoasă, prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului ar fi însemnat nimicirea poporului. Pe de altă parte, oare ce binecuvântare mai era aceea fără prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu în mijlocul poporului? De aceea, urmează etapa a 3-a. Moise mijloceşte înaintea lui Dumnezeu şi-i spune că dacă El Însuşi nu merge cu poporul, atunci nu are nici un rost ca să meargă mai departe (Ex. 33:15). Moise, cere să vadă slava lui Dumnezeu (de fapt caracterul lui Dumnezeu în acţiune – vezi 33:18; 34:5-7). Când Dumnezeu a promis că va merge El Însuşi cu poporul în binecuvântarea promisă, abia atunci, conflictul dintre Dumnezeu şi popor s-a stins cu adevărat. Abia când Dumnezeu a decis să locuiască în mijlocul poporului (vezi Ex. 34), Israel s-a putut bucura de binecuvântarea reală din partea lui Dumnezeu. Dacă privim cartea Exodul, descoperim (prin finalul ei – Ex. 40:34-38), că mântuirea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Exodul este cartea mântuirii, a răscumpărării lui Israel) înseamnă de fapt „Dumnezeu Însuşi în mijlocul poporului Său, în baza harului Său, pentru a lucra binecuvântarea promisă de El”. Prin Domnul Isus Cristos, Dumnezeu Însuşi (prin Duhul Sfânt) vine să locuiască şi să acţioneze ca Dumnezeu în inima şi prin viaţa celor răscumpăraţi (Ioan 14:23; vezi tot contextul din Ioan 14-16; Gal. 2:20). Fără o asemenea locuire şi domnie a lui Dumnezeu în Cristos, în viaţa celor credincioşi, nu poate fi deloc eliberare de păcat, nici un fel de mântuire şi nici binecuvântarea vieţii veşnice (Ioan 17:3). Lipsa prezenţei şi domniei lui Dumnezeu în viaţa celor credincioşi, în baza harului Său, înseamnă de fapt premize sigure pentru păcătuirea cu voia.

b) A 2-a situaţie este din Noul Testament. Vom privi la pilda nunţii fiului de împărat din Matei 22:1-14, în special la omul care nu era îmbrăcat în haina de nuntă (v. 11). În esenţă, pilda ne vorbeşte despre intrarea în împărăţia cerurilor (la nunta cerească – Apoc. 19:6-9) a tuturor celor chemaţi şi aleşi, intrare care se face numai prin harul lui Dumnezeu. În pildă, a existat mai întâi o invitaţie a împăratului, o invitaţie de care puteau beneficia toţi cei care acceptau să vină la nuntă. Cei invitaţi nu trebuia să plătească nimic pentru a intra în graţiile împăratului, ei doar trebuiau să accepte să lase totul deoparte şi să vină să se bucure de nuntă. Ei doar trebuiau să accepte oferta împăratului. Mulţi oameni (buni şi răi – v. 10) au fost aduşi în palatul împăratului. Constatăm însă că oferta împăratului, care trebuia acceptată de fiecare nuntaş, nu a fost doar invitaţia de a veni la nuntă. Oferta împăratului includea şi haina de nuntă (v. 11-12), pe care fiecare dintre cei ce intrau la nuntă trebuiau să o aibă. „Prietenul” din v. 11-13, desigur, nu a intrat în sala nunţii fără haine; dar el a intrat cu hainele lui, nu cu haina dată de împărat. De aceea, el a fost imediat dat afară.

Aplicaţia este foarte clară. Cel care vrea să beneficieze de binecuvântarea mântuirii lui Dumnezeu trebuie să accepte mai întâi să se curăţească prin sângele Domnului Isus Cristos, prin credinţa în El (Efes. 2:8-9; Col. 1:13-14). El trebuie să se pocăiască de toate faptele sale păcătoase şi doar astfel, curat, poate să se apropie de Dumnezeu (Evr. 10:19-22). Dar acest lucru înseamnă şi primirea (tot prin credinţă) a unei alte oferte – haina neprihănirii Domnului Isus cu care să te îmbraci (Efes. 4:17-24; Col. 3:8-14; Filip. 3:7-9). Pasajele menţionate ne vorbesc despre o dezbrăcare de omul cel vechi, de faptele păcătoase în care am trăit fără Cristos şi despre o îmbrăcare în omul cel nou, în neprihănirea lui Cristos, în faptele bune pregătite de Dumnezeu ca să umblăm în ele (Efes. 2:10). În prezenţa lui Dumnezeu nu putem apărea decât îmbrăcaţi în haina primită de la El prin har (în neprihănirea lui Cristos – Apoc. 19:7-9).

Oare ce a fost în mintea omului din pilda Domnului Isus (Mat. 22:1-14)? Pe de o parte, un asemenea om (beneficiar al harului lui Dumnezeu) a considerat cu siguranţă că este suficient să intre doar în sala de nuntă. Nu a fost şi el chemat la nuntă (Mat. 22:14)? Dar el nu a primit întreaga ofertă a harului lui Dumnezeu – haina de nuntă (el nu s-a dezbrăcat de haina lui de cerşetor pentru a se putea îmbrăca cu cea nouă, dată de împărat). Sunt credincioşi în biserică care consideră că este suficient pentru ei să primească iertare de păcatele lor pentru a intra în împărăţia cerurilor. În 2 Petru 2:20 ni se spune că asemenea oameni „au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos”. Dar, înţelegem că ei au scăpat de păcatele lor doar temporar, pentru că ajung să se încurce iarăşi în ele şi să fie biruiţi din nou de ele. Ei nu au primit prin credinţă o eliberare completă de păcatele lor. Pe de altă parte, un asemenea om (Mat. 22:1-14) a considerat probabil că haina sa propie, pe care o avea, nu era aşa de rea ca a celorlalţi; ea era suficient de bună (considera el) pentru a fi un accesoriu potrivit pentru nuntă. Sunt unii dintre membrii bisericii lui Cristos care consideră că faptele lor, în care au trăit fără Cristos, nu sunt chiar aşa de rele ca ale altor păcătoşi. De ce s-ar pocăi de ele? Ei au o moralitate bună, chiar dacă este a lumii fără Cristos. De aceea, nici aceştia nu se bucură pe deplin de curăţirea pe care Cristos a săvârşit-o prin moartea Sa pe cruce. Dar mai este şi o altă explicaţie posibilă. Poate că omul nostru din pilda Domnului avea o haină pregătită de el însuşi pentru asemenea ocazii. Se presupune deci că el s-a dezbrăcat de haina lui de om de pe stradă şi s-a îmbrăcat cu o haină care era a lui şi care a considerat-o potrivită pentru nuntă. Poate era o capodoperă de haină, cine ştie? Dar o asemenea haină era lucrată de el însuşi – nu era haina de nuntă a palatului regal. Împăratul se aştepta ca să-i vadă pe cei din sala de nuntă îmbrăcaţi în hainele marcate cu emblema palatului, nu în alte haine. Când apostolul Pavel a afirmat că lucrurile pe care le avea le-a socotit ca o pierdere (Filip. 3:4-11), el a făcut această afirmaţie în contextul primirii neprihănirii lui Cristos – o neprihănire care este cu adevărat de la Dumnezeu şi mântuitoare. Neprihănirea proprie a lui Pavel nu-i permitea să stea în prezenţa gloriei sfinţeniei lui Dumnezeu (deşi în plan omenesc ea avea o deosebită valoare). Pentru a se bucura de neprihănirea lui Cristos (singura care îi asigura o acoperire satisfăcătoare în prezenţa lui Dumnezeu), Pavel trebuia să se dezbrace (să se lepede) de propria lui neprihănire. Iată ce ar fi trebuit să facă omul din pilda Domnului (Mat. 22:1-14).

Orice credincios, dacă vrea să se bucure de binecuvântarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lui, trebuie să se apropie de El, într-o deplină credinţă, curăţit pe deplin de orice păcat şi necurăţie, prin harul lui Dumnezeu. Dar, o curăţire deplină presupune dezbrăcarea de orice faptă păcătoasă a lumii şi de orice faptă moartă (prin curăţirea în sângele lui Cristos – 1 Ioan 1:9; Dumnezeu nu poate suporta nici un păcat şi nici o faptă bună a neprihănirii noastre, pentru că toate acestea ne fac incapabili de a sta în prezenţa unui Dumnezeu sfânt şi de a-L sluji cum se cuvine – vezi Isa. 64:6; Evr. 9:14), şi îmbrăcarea cu faptele neprihănite ale lui Cristos (cu neprihănirea Lui – Filip. 3:9; Efes. 2:10). Păcatul cu voia este fapta care respinge acest deplin har al lui Dumnezeu în persoana şi lucrarea lui Cristos. Invitaţia din v. 22 a textului nostru din Evrei 10 presupune faptul că Dumnezeu, în Domnul Isus Cristos, a îndeplinit toată lucrarea de curăţire care să ne permită să stăm şi să umblăm în prezenţa Lui (un Dumnezeu sfânt – vezi şi versetele de dinainte, adică v. 19-21). Dumnezeu în Cristos a realizat întreaga noastră mântuire; trebuie doar să o primim prin credinţă (să ne dezbrăcăm de păcătoşenia noastră, de neprihănirea noastră proprie şi să ne îmbrăcăm cu neprihănirea Domnului Isus Cristos, cu El Însuşi). Printr-o deplină încredere în Cristos, noi putem beneficia în mod deplin de o curăţire şi mântuire depline. Când cineva nu îşi însuşeşte prin credinţă în jertfa lui Cristos curăţirea de orice păcat şi neprihănirea Lui, cu care să se îmbrace, precum omul fără haina de nuntă din pilda Domnului nostru (Mat. 22:1-14), atunci acel om păcătuieşte cu voia.

Care este consecinţa unei asemenea păcătuiri? Pasajul din Evrei 10:26-31 este foarte clar – acel om va cădea în mâinile unui Dumnezeu mânios; va fi acuzat de lucruri de o gravitate înspăimântătoare (el de fapt va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului – v. 29) şi va avea parte de o pedeapsă groaznică (va fi pedepsit de Dumnezeu însuşi – v. 30-31). În termenii pildei Domnului, cel găsit fără haina de nuntă a fost legat fără drept de apel şi a fost aruncat afară, acolo unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mat. 22:13 – acesta este iadul pur şi simplu). Observaţi că nu există nici o înţelegere şi nici o milă din partea lui Dumnezeu faţă de asemenea oameni.

Când vorbim despre păcatul cu voia noi trebuie să stabilim foarte clar, din perspectiva Cuvântului lui Dumnezeu, coordonatele trăirii în sfinţenie. A ieşi din cadrul acestor coordonate noi ne vom expune automat păcătuirii cu voia. Şi vina în acest sens ne aparţine în întregime. Când un copil refuză să asculte de părinţii lui care îi spun să nu iasă deloc afară pe balcon, şi va ajunge astfel, prin neascultarea lui, să iasă pe balcon, ca apoi să se uite pe fereastră să se aplece deasupra bordurii balconului, el va ajunge să cadă aproape sigur de acolo. Noi am putea spune că el nu a avut suficientă îndemânare să se sprijine corect şi bine de balustrada balconului şi, copil fiind, a fost normal să cadă. De aceea, am putea spune că el nu este chiar aşa de vinovat de căderea lui. Un asemenea copil nu este însă vinovat doar pentru faptul că a căzut, din cauza slăbiciunii şi neîndemânării lui; el este foarte vinovat din cauza neascultării deliberate de părinţii lui, de încălcarea poruncii dată lui de ei; el le-a sfidat cu bună ştiinţă porunca, a ieşit pe balcon afară din cameră, şi astfel vulnerabilitatea lui a ieşit la iveală – a ajuns să cadă. Noi, care cunoaştem adevărul mântuirii, dacă vom ieşi din sfera harului lui Dumnezeu şi a autorităţii Sale cu bună ştiinţă vom fi automat expuşi pericolului căderii şi de aceea vom fi vinovaţi de păcătuire cu voia. În afara cadrului mântuirii noastre (locuirea şi domnia lui Dumnezeu prin har în vieţile noastre – 1 Cor. 6:19-20; Ioan 3:14-21; Col. 1:13-14; Tit 2:11-14; Evr. 6:1-8), noi vom ajunge oricând şi oricum expuşi păcătuirii cu voia (vezi Mat. 12:43-45).

Iubiţii mei fraţi, cercetaţi-vă vieţile! Dacă toleraţi păcate ascunse, sau lucruri ale lumii în adâncul fiinţei voastre, şi, în loc să le aduceţi la lumină pentru ca Domnul nostru să le judece şi să vă curăţească de ele, veţi ajunge să intraţi (să vă încurcaţi de fapt) în logica acestor dorinţe necurate, veţi ajunge să justificaţi acele păcate şi, mai devreme sau mai târziu, veţi fi robiţi de ele. Veţi fi atunci vinovaţi de păcătuire cu voia înaintea Domnului (vezi din nou 2 Pet. 2:20-22). Dacă, de asemenea, vă veţi croi o haină a neprihănirii personale şi veţi trăi în „faptele bune” ale acestei lumi, considerând că ele sunt suficient de bune înaintea Domnului, aveţi grijă că în acest fel voi veţi refuza în mod deliberat să vă îmbrăcaţi cu haina neprihănirii lui Cristos. Numai această neprihănire vă va permite să staţi în ziua judecăţii înaintea lui Dumnezeu, fără ca să fiţi nimiciţi de gloria sfinţeniei Sale (vezi Filip. 3:4-11; Mat. 7:21-23; Efes. 2:8-10).

2.Soluţia lui Dumnezeu împotriva păcătuirii cu voia

Să privim la pasajul schiţat din Evrei 10:19-22. „..., fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt,..., şi, ... un Mare Preot..., să ne apropiem...”. Apropierea noastră de Dumnezeul cel Sfânt (de Locul Preasfânt) este posibilă datorită a ceea ce avem în Cristos, Domnul nostru. Noi, în Cristos: (1) Avem o intrare slobodă în Locul Presfânt prin sângele Lui, pe calea cea nouă şi vie (trupul Lui – Evr. 10:19-20). Sângele Lui ne poate curăţi de orice păcat (vezi Evr. 9:14; Efes. 1:7; 1 Ioan 1:9). Această curăţire este total diferită de felul de curăţire de care au beneficiat cei din vechiul legământ, în sensul că este pe deplin superioară celei vechi, ea fiind desăvârşită (vezi Evr. 9:13, în contextul mai larg din Evr. 9:1-10:18). Aceasta este o curăţire de orice păcat, de orice faptă bună a neprihănirii umane şi, de asemenea, o curăţire nu doar exterioară ci o curăţire la nivel lăuntric, la nivelul inimii noastre. (2) Avem şi un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu (Evr. 10:21). Acest Mare Preot este net superior celui din vechiul legământ (vezi Evr. 5-8). El ne poate ajuta la vreme de nevoie pentru că este vrednic de încredere (Evr. 2:17-18; 4:15-16). El este Mijlocitorul nostru de la dreapta lui Dumnezeu, pentru că El este jerfa de ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 2:1-2). Observă, de asemenea, că intrarea noastră în Locul Preasfânt prin sângele lui Cristos este una liberă şi permanentă. Cristos Domnul a intrat „odată pentru totdeauna în Locul Preasfânt” (Evr. 9:12). De asemenea, Cristos – Marele nostru Preot, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, nu doar în locul de închinare pământesc (vezi Evr. 10:12).

Aşadar, soluţia pentru a nu păcătui cu voia este să rămânem cu toată inimaancoraţi în credinţa pe care am primit-o prin Evanghelie. Această ancorare trebuie să se arate prin apropierea noastră de Dumnezeu aşa cum ni se arată în Evr. 10:22. Curajul de a ne apropia de Dumnezeul Preasfânt trebuie să vină din deplina noastră curăţire de păcat pe care o avem prin jertfa lui Cristos şi prin mijlocirea Lui ca Mare Preot al mântuirii noastre. Credinţa noastră deplină în Cristos ne dă un asemenea curaj. Din moment ce am intrat prin Cristos în prezenţa lui Dumnezeu, noi avem harul şi binecuvântarea să rămânem pentru totdeauna în prezenţa Lui. Cum ar trebui în mod concret să ascultăm de îndemnul din Evrei 10:19-22?

Apropierea noastră de Dumnezeu, pe calea pe care ne-a deschis-o Cristos prin jertfa Sa de pe cruce, adică intrarea noastră în libertate în Locul Preasfânt, ne pune pe fiecare dintre noi în legătură cu conceptul sfinţirii. Noi trebuie să urmărim sfinţirea vieţii, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12:14). Sfinţirea este procesul prin care, cei care au acceptat să creadă în Domnul Isus Cristos şi astfel au fost socotiţi neprihăniţi prin credinţă (Rom. 3:21-26; Gal. 2:16), au fost puşi deoparte de Dumnezeu pentru mântuire (Tit 2:14) şi pentru a deveni asemenea Domnului Isus Cristos, desăvârşiţi ca El (2 Cor. 3:18; Efes. 4:11-16; Col. 1:28). Din momentul convertirii lor, credincioşii au fost declaraţi de Dumnezeu sfinţi din cauza lui Cristos (1 Cor. 1:2; Filip. 1:1), adică puşi deoparte pentru Dumnezeu, pentru faptele bune pe care El le-a pregătit mai dinainte ca ei să umble în ele (Efes. 2:8-10; Tit 2:14; 3:4-7; Lc. 1:72-75; Rom. 6:22). Ni se spune că prin jertfa lui Cristos (Evr. 10:19-21), toţi cei ce sunt sfinţiţi (adică toţi sfinţii Domnului) au fost (deja) făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna (Evr. 10:14; Filip. 3:15). Sfinţirea deci este procesul (proces care durează toată viaţa) prin care Dumnezeu îi face pe cei credincioşi să devină ceea ce Dumnezeu a declarat despre ei de la început, atunci când ei au crezut în Cristos – sfinţii (cei chemaţi de Dumnezeu), prin procesul sfinţirii vor deveni sfinţi, desăvârşiţi ca şi Cristos (Efes. 5:25-27). Iată de ce sfinţii trebuie să urmărească sfinţirea vieţii lor până la capăt (Evr. 12:14; Mat. 5:48; Filip. 3:10-16). Pentru aceasta, noi trebuie să ştim de la început că suntem deja sfinţi în Cristos (1 Cor. 1:2) şi, dacă Dumnezeu ne consideră sfinţi, atunci noi trebuie să urmărim sfinţirea vieţii noastre. Acest lucru trebuie îndeplinit prin umblarea noastră în faptele bune pe care El le-a pregătit dinainte pentru noi (Efes. 2:8-10; Tit 2:14; Lc. 1:72-75).

Dar ce legătură are urmărirea sfinţirii cu lupta împotriva păcătuirii cu voia? Când urmărim sfinţirea vieţii, atunci păcătuirea cu voia nu-şi mai are locul în trăirea noastră. Îndemnurile din pasajul nostru (Evr. 10:19-31) ne arată foarte clar că ascultarea de îndemnurile de aici ne vor pune în imposibilitatea de a mai păcătui cu voia.

Să privim din nou la situaţia din Ex. 32-34. Atâta timp cât poporul s-ar fi mulţumit doar cu binecuvântările primelor două etape ale restaurării lor spirituale (vezi 32:14 şi 33:1-3), ei ar fi fost predispuşi în continuare la păcătuire împotriva Domnului (vezi 33:3,5). Restaurarea lor incompletă nu ar fi rezolvat problema lor spirituală – deplina restaurare a relaţiei lor cu Dumnezeu. În cadrul noului legământ, dacă rămânem doar la binecuvântarea că Domnul nu ne va nimici ci ne va duce în cer datorită îndurării Sale, chiar dacă noi (cum cred unii) vom mai păcătui (vezi Rom. 6:1-2), ne va expune pericolelor întoarcerii la păcatele anterioare (vezi 2 Pet. 2:20-22). Apostolul Pavel ne avertizează foarte serios cu privire la primirea incompletă a binecuvântărilor harului lui Dumnezeu în 1 Cor. 10:1-13. El arată foarte clar că toţi beneficiarii ieşirii din robia Egiptului (toţi cei din poporul Israel care aveau peste 20 ani la momentul ieşirii, cu excepţia lui Iosua şi Caleb) au murit în pustie pentru că au păcătuit împotriva Domnului. Avertizările de a nu păcătui ca şi cei din vechime (vezi v. 7-10) sunt adresate creştinilor, tocmai pentru a-i conştientiza că pericolul păcătuirii cu voia este unul foarte real şi pentru ei (v. 11-12). Observă însă cum se încheie partea din Exod 32-34. După ce Dumnezeu i-a promis lui Moise că va merge cu poporul în mijlocul lor, deci după etapa finală a restaurării relaţiei rupte, Moise vede gloria lui Dumnezeu, primeşte tablele legământului (deci legământul rupt a fost restaurat), şi se întoarce la popor cu o dovadă incontestabilă că a văzut faţa Domnului – faţa lui Moise strălucea, deşi el nu îşi dădea seama. Acest lucru ne arată că efectul şederii în prezenţa Domnului a fost întipărirea gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise. De ce era vital important pentru poporul Israel ca Dumnezeu Însuşi (nu doar un înger al Lui) să locuiască în mijlocul poporului şi să meargă împreună cu el? Pentru că doar Dumnezeu în mijlocul poporului ar fi însemnat întipărirea caracterului lui Dumnezeu asupra poporului Său, adică binecuvântarea reală a sfinţirii poporului (a eliberării complete de păcatul despre care a fost atenţionat în Ex. 33:3,5). Este adevărat că prin legământul Legii, acest lucru nu s-a întâmplat. Doar legământul nou (prin harul lui Cristos) urma să realizeze o reală sfinţire în poporul lui Dumnezeu (vezi diferenţa dintre slujba aducătoare de moarte a Legii şi slujba Duhului Sfânt, cea dătătoare de viaţă veşnică – 2 Cor. 3).

Ce înţelegem din slujba Duhului Sfânt în cel credincios? Prin jertfa Domnului Isus Cristos noi avem o mântuire desăvârşită şi veşnică (Evr. 5:9; 10:14). Această curăţire de păcate devine experienţă reală în noi înşine prin lucrarea Duhului Sfânt care locuieşte în noi. O asemenea curăţire este una completă şi profundă (este vorba despre „spălarea naşterii din nou” şi „înnoire”, sau transformare radicală a fiinţelor noastre – Tit 3:5). Observă acum cum este prezentată slujba (lucrarea) Duhului Sfânt în cei care cred în Domnul Isus Cristos – 2 Cor. 3:17-18: „unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia (nu ne vorbeşte Evr. 10: 19 despre o intrare slobodă în Locul Preasfânt?). Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului (ca şi Moise în Ex. 34), şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Dar această lucrare a Duhului Sfânt este de fapt lucrarea sfinţirii în noi, în cei care credem în Cristos (vezi şi Rom. 6:22). Aşadar, îndemnul de a ne apropia cu o inimă curată (Evr. 10:22) are în vedere tocmai urmărirea sfinţirii noastre. Aşa cum strălucirea feţei lui Moise era dovada clară pentru Israel că relaţia sa cu Dumnezeu a fost pe deplin restaurată (fără de care nu avea rost să continue călătoria spre ţara promisă – Ex. 33:15-19), aşa şi pentru noi, cei care suntem în Cristos, transformarea noastră continuă asemenea Domnului Isus Cristos prin Duhul Domnului este dovada că mântuirea lui Dumnezeu este o realitate incontestabilă în noi. Acest proces al sfinţirii (vezi şi Rom. 6) este pentru noi adevărata premiză că nu vom ajunge să păcătuim cu voia. Curăţirea de care avem astfel parte este o curăţire radicală de păcate, chiar şi de dorinţele păcătoase, oricare ar fi ele. Din moment ce sfinţirea are ca rezultat transformarea noastră zilnică asemenea Domnului Isus Cristos, noi vom deveni ca El, în gândire, în vorbire şi în purtare, deci şi în cele mai adânci intenţii ale noastre. Iată, deci, cum ar trebui să privim noi îndemnul din Evr. 10:22.

Să privim, de asemenea, şi la pasajul din 1 Ioan 1:5-2:2. Foarte mulţi cunosc 1 Ioan 1:8-9: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”. Şi foarte mulţi interpretează acest pasaj ca unul asigurator al iertării din partea Domnului, oridecâte ori ei au păcătuit sau vor păcătui (Rom. 6:1). Aşadar, putem păcătui mult şi bine, că avem posibilitatea apoi să ne mărturisim păcatele şi, dacă facem aşa, Domnul ne va ierta acele păcate. Posibilitatea păcătuirii cu voia devine una foarte reală, dar nu va fi nici o problemă pentru că Domnul ne asigură iertare de toate păcatele mărturisite înaintea Lui. Desigur, există adevăr în această concepţie. Întrebarea la care ar trebui să răspundem este însă următoarea: ce fel de mântuire (deci şi eliberare de păcate) este aceea, dacă viaţa unui credincios se va caracteriza doar prin păcătuire şi obţinere a iertării de păcatele comise (vezi cum defineşte Zaharia mântuirea prin îndurarea lui Dumnezeu, prin Cristos – Lc. 1:72-75; aici, perspectiva mântuirii din partea Domnului este cu totul alta decât perspectiva amintită mai sus)? Adevărul este că doar cei care privesc cu superficialitate pasajul din 1 Ioan 1:8-9 vor ajunge la o astfel de înţelegere a mântuirii din partea lui Dumnezeu (doar iertare de păcate, fără eliberare de ele). Noi trebuie să privim acest pasaj în contextul lui mai larg (vezi 1 Ioan 1:5-2:2). Ni se spune că „Vestea (vestea bună a Evangheliei), pe care am auzit-o de la El (Cristos) şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat...”. Ce înţelegem de aici? Pasajul din v. 8-9 este legat în mod organic de pasajul citat din v. 5-7. Curăţirea de orice păcat este pusă în legătură cu umblarea noastră în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Vestea bună a Evangheliei este că prin Cristos noi avem harul de a umbla în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Noi am scăpat de umblarea în întunericul păcatului şi putem umbla prin harul lui Dumnezeu în această lumină a lui Dumnezeu. Deci, în această bază, noi suntem îndemnaţi (ca şi în Evr. 10:19-25) să umblăm în lumină, şi nu în întuneric. Ce se întâmplă, atunci când umblăm în lumină? Noi descoperim orice păcat, orice urmă de dorinţă după păcat din inimile noastre şi ajungem să ne scârbim de toate acestea (fie că este păcat mare sau mic – nu vom mai suporta în viaţa noastră vreun păcat). În acest fel, vom aduce la lumină orice păcat şi orice dorinţă păcătoasă, orice necurăţie, pe care Dumnezeu Însuşi nu le poate suporta (vezi Isaia 6:1-7; Ioan 3:16-21), vom mărturisi toate acestea, şi ne vom pocăi de ele pentru a primi curăţire prin sângele lui Cristos. Când facem acest lucru noi ne vom bucura nu doar de iertare de păcate ci şi de curăţirea de orice nelegiuire (aceasta presupune şi extirparea cauzelor păcatelor respective), şi în acelaşi timp de continuarea de a umbla în lumina lui Dumnezeu. O asemenea umblare continuă în lumină înseamnă de fapt procesul sfinţirii permanente, până la capătul vieţii. De fapt, aceasta duce la deplina noastră curăţire, la desăvârşirea noastră în asemănarea cu Domnul Isus Cristos (2 Cor. 3:18; Filip. 3:10-16; Efes. 5:25-27; Evr. 13:20-21). Obiectivul oricărui credincios trebuie să fie obiectivul pe care Dumnezeu l-a stabilit în mântuirea noastră (Tit 2:14; Efes. 2:8-22). Iată, din nou, sensul pasajului din Evr. 10:19-31. Iată, deci, ce înseamnă „să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină,...” de Dumnezeu, în Locul Preasfânt. Cel care doreşte să umble în lumină va respinge în mod categoric păcătuirea cu voia.

Când vorbim despre păcatul cu voia noi trebuie să-l analizăm din perspectiva acestui obiectiv al sfinţirii vieţilor noastre. Un credincios care se mulţumeşte doar cu iertarea pe care o primeşte prin jertfa lui Cristos, bucurându-se că astfel va ajunge în cer, dar fără să fie preocupat de urmărirea sfinţirii vieţii sale, trăieşte de fapt într-o eroare fatală. În Evr. 12:14 se spune foarte clar că cei care nu urmăresc pacea cu toţi şi sfinţirea, nu vor vedea pe Domnul (nimeni dintre aceştia). Dar (după cum spun unii), mântuirea nu este doar prin har? Ea este şi prin faptele noastre? Ea presupune străduinţa noastră de a urmări sfinţirea? Aceasta este Evanghelia lui Dumnezeu? Răspunsul Cuvântului lui Dumnezeu este foarte clar în această privinţă. Da, mântuirea este doar prin harul lui Dumnezeu, nu prin faptele noastre (Efes. 2:8-9). Da, mântuirea înseamnă intrarea într-o trăire sfântă prin puterea harului lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10; Tit 2:11-14). Da, mântuirea nu înseamnă că ea este obţinută prin faptele noastre bune; ea înseamnă că a fost realizată prin harul lui Dumnezeu, prin jertfa lui Cristos şi are ca roade sfinţirea care duce la viaţa veşnică, faptele bune date (prin har) de Dumnezeu nouă (Rom. 6:22-23; Efes. 2:8-10; Lc. 1:72-75). Da, mântuirea prin Cristos înseamnă primirea unui mod de viaţă prin care, în puterea harului lui Dumnezeu, mă pot strădui să duc sfinţirea până la capăt (Filip. 2:12-13; 2 Pet. 1:2-11). Da, străduinţa de a urmări sfinţirea vieţii până la capăt, şi străduinţa de a face faptele bune date mie de Dumnezeu, înseamnă mântuire prin har pentru că asemenea demersuri sunt de fapt manifestarea duhului meu în libertatea pe care o am de fiu al lui Dumnezeu, prin Cristos care locuieşte în mine prin Duhul Sfânt (Rom. 8; Gal. 2:20; 5). Da, toate acestea sunt prin har; numai prin har (1 Cor. 15:10). De aceea, păcatul în cel credincios este doar o manifestare accidentală şi temporară – el se va pocăi din toată inima şi va primi nu doar iertare ci şi curăţire de păcat (1 Ioan 1:8-2:2). Păcatul cu voia nu are nici o logică în viaţa celui mântuit.

Există totuşi posibilitatea ca un credincios să ajungă să păcătuiască cu voia. Dar, dacă a ajuns în această stare şi este cercetat de Duhul lui Dumnezeu cu privire la starea lui, atunci el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu imediat (Evr. 3:7-8), cu toată inima şi să condamne cu toată fiinţa lui o asemenea stare pentru ca Domnul să-l izbăvească de orice păcat şi să accepte cu încredere în Domnul disciplinarea Lui, oricare ar fi ea (Evr. 12:4-11). Posibil, ca el să primească iertare şi curăţire (Rom. 10:13; vezi şi Fap. 8:18-24). Dar este posibil ca să fi fost prins aşa de rău în păcat încât să ajungă la împietrirea inimii sale şi robia în păcat să-l facă incapabil de o pocăinţă veritabilă (2 Pet. 2:20-22; Evr. 3:7-19; 6:4-8). Doar intervenţia drastică şi radicală a lui Dumnezeu în viaţa unui asemenea om l-ar mai putea salva (1 Tim. 1:18-20; 1 Cor. 5:5). Cert este că nu avem voie să ne jucăm cu păcatul. Nu avem voie să dezvoltăm filozofii omeneşti cu privire la trăirea în prezenţa lui Dumnezeu. Nu avem voie să intrăm într-o logică omenească a păcătuirii şi a umblării cu Dumnezeu. Lasă-te călăuzit de Duhul lui Dumnezeu şi de Cuvântul Său, dacă vrei să nu greşeşti (Ps. 119:9-11; Fap. 20:32; Rom. 8:5-9)! Condamnă cu toată puterea ta orice păcat şi urmăreşte cu toată fiinţa ta sfinţirea vieţii (Rom. 6; Evr. 12:14)! Ia seama ca nu cumva să cazi, gândind că ai putea sta în picioare oricum, oricând şi oriunde, doar pentru că tu crezi aceasta şi fără o echipare corespunzătoare în plan spiritual (1 Cor. 10:12; Efes. 6:10-20)!

Aşadar, prin credinţa în Domnul Isus Cristos, noi am intrat într-o viaţă de permanentă luptă împotriva vieţii de păcat (noi nu avem voie să o neglijăm deloc – vezi Gal. 5:16-26), dar prin El noi avem asigurată o victorie deplină. Viaţa creştină este o viaţă de permanentă luptă a credinţei, de pemanentă străduinţă (Efes. 6:10-20; 1 Tim. 6:12-16; 2 Tim. 4:7-8; 2 Pet. 1:2-11) pentru că pericolul căderii, a întoarcerii înapoi, este unul permanent şi foarte puternic (vezi 2 Pet. 2:20-22). Ancorarea în harul lui Dumnezeu prin credinţă ne asigură însă permanent o protecţie desăvârşită în faţa atacurilor celui rău, puterea de a ne strădui să luptăm şi să creştem spiritual până la capăt şi, de asemenea, puterea de a nu păcătui cu voia (vezi Filip. 2:12-13; 2 Pet. 1:2-7; Efes. 6:10-13).

4B. PERICOLUL UNEI ATITUDINI ŞOVĂIELNICE

ÎN MĂRTURISIREA NĂDEJDII NOASTRE CREŞTINE

( Evrei 10:23 )

Indiscutabil, este în natura noastră umană să avem momente în care şovăim în viaţa de credinţă. Nici un om al lui Dumnezeu nu a fost scutit în viaţa lui de experienţe în care a şovăit în relaţia lui cu Dumnezeu, în privinţa siguranţei mântuirii sale sau în privinţa promisiunilor divine. Dar, credincioşii adevăraţi au strigat la Dumnezeu în acele momente şi au ştiut să se agaţe cu întreaga lor fiinţă de Dumnezeu şi de promisiunile Sale. Ca şi psalmiştii, ei nu au rămas în acea stare ci au experimentat ajutorul lui Dumnezeu şi au ajuns pe o temelie sigură pentru credinţa şi nădejdea lor (Ps. 40:1-2; 61:1-2).

Este cu totul altceva, însă, să ne complacem în necurăţiile noastre pământeşti, fără să urmărim sfinţirea vieţii, sub motivul că oricum suntem slabi atâta timp cât trăim pe pământ. Am văzut acest lucru în meditaţia noastră anterioară (4.A – Pericolul abandonării sfinţirii). Şi, la fel, este cu totul altceva să ne complacem într-o atitudine şovăielnică cu privire la nădejdea noastră creştină, doar pentru motivul că noi, ca oameni care trăim încă pe acest pământ, suntem fiinţe slabe dar Domnul este bun şi ne acceptă aşa cum suntem. Păcătuirea cu voia apare întotdeauna din această atitudine de îngăduinţă pe care o adoptăm cu privire la slăbiciunile noastre. Să nu înţelegem greşit. Noi suntem cu adevărat fiinţe slabe şi nevrednice (vezi profetul Ilie – Iacov 5:17; vezi starea reală a inimii noastre – Ierem. 17:9) şi trebuie să acceptăm această realitate, dar pasajul din Evrei 10:19-31 (în deplină concordanţă cu întregul adevăr al Evangheliei lui Cristos) ne arată că Dumnezeu, în Cristos, s-a apropiat de noi tocmai în slăbiciunile noastre pentru a ne ridica din ele. Complacerea în starea de slăbiciune, în situaţia în care Dumnezeu ne-a oferit soluţia salvatoare prin jertfa Fiului Său, înseamnă de fapt ignorarea şi călcarea în picioare a acestei soluţii desăvârşite de mântuire(Evr. 10:29; 2 Pet. 2:20-22). Aşa trebuie să privim noi păcătuirea cu voia.

Dacă este adevărat că a murit Domnul Isus Cristos pentru păcatele noastre, atunci: „Deşteaptă-te (acum) tu care dormi, scoală-te (acum) din morţi şi Cristos te va lumina” (Efes. 5:14; Isa. 60:1; Rom. 13:11-12; Ioan 5:25). Este inadmisibil să rămânem şi să ne complacem în starea de păcat şi slăbiciune. Atâta timp cât este valabilă oferta harului lui Dumnezeu (vezi Evr. 10:19-21), poruncile din pasajul nostru sunt absolut obligatorii pentru noi, cei care recunoaştem că suntem slabi şi nevrednici: „Să ne apropiem (de locul preasfânt) cu o inimă curată, cu credinţă deplină... (v. 22); să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, ...(v. 23); să veghem unii asupra altora ...(v. 24-25)”.

1. Motivele unei atitudini şovăielnice

Ce ar trebui să înţelegem noi când vorbim despre şovăire în mărturisirea nădejdii noastre creştine?

Mai întâi, trebuie să ştim că nădejdea creştină, pe care noi o avem ca şi sfinţi ai Domnului, este legată de împlinirea viitoare a tuturor promisiunilor pe care Domnul ni le-a făcut prin Evanghelie. Mântuirea realizată prin Cristos, în toată plenitudinea ei, o vom dobândi „ca sfârşit al credinţei noastre” (1 Pet. 1:9), atunci când Domnul Isus Cristos va reveni în toată gloria. Atunci vom primi, ca şi act final al acestei mântuiri, „răscumpărarea trupului nostru (învierea în trup)” (Rom. 8:23-25) şi „intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (2 Pet. 1:11). Atunci, ca şi „sămânţă a lui Avraam” vom intra prin Cristos în moştenirea lui Dumnezeu (în împlinirea tuturor făgăduinţelor lui Dumnezeu) (Gal. 3:16,29; Rom. 8:17-18). Până atunci însă noi am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care este „o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu” (Efes. 1:13-14; 4:30). Până atunci noi trăim în nădejdea acestei mântuirii depline (Rom. 8:23-25), plini de „o bucurie negrăită şi strălucită” (1 Pet. 1:8-9). Această nădejde este (trebuie să fie) pentru toţi credincioşii „o ancoră a sufletului” (Evr. 6:18-20). Ea este o „nădejde tare şi neclintită”, fixată în chiar prezenţa lui Dumnezeu (în locul preasfânt) (vezi Evr. 6:19).

Toate aceste afirmaţii ale Cuvântului lui Dumnezeu au menirea de a ne întări în credinţa noastră. În mod normal, chiar dacă am fi ispitiţi să şovăim în vreun fel în mărturisirea nădejdii noastre, noi ar trebui să ne redresăm şi să ne întărim în credinţă. Ni se spune: „Dumnezeiasca Lui putere (a Domnului nostru Isus Cristos) ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe,...” (2 Pet. 1:3-4). Ni se mai spune că noi suntem „păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Pet. 1:5; vezi tot pasajul din 1 Pet. 1:3-9). Ce motive am avea deci să şovăim? Ce ar justifica pentru noi rămânerea în starea de şovăire în mărturisirea nădejdii noastre creştine? Absolut nimic. Şi dacă totuşi, din slăbiciunea cărnii am ajuns să cădem, noi trebuie să ne ridicăm prin puterea harului lui Dumnezeu (vezi din nou porunca imperativă a Duhului Sfânt din Efes. 5:14; Isa. 60:1).

Şi totuşi, ce presupune o mărturie şovăielnică a nădejdii noastre? De ce este ea legată de păcatul cu voia (Evr. 10:26)?

a. Şovăirea periculoasă este legată de aşteptări din partea lui Dumnezeu doar în plan pământesc. Desigur, Domnul Isus ne-a promis că va fi cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mat. 28:20). Dar El nu ne-a promis că ne va da toate binecuvântările acestui pământ. Acestea ar fi aşteptări nerealiste pentru sfinţii Domnului (vezi Mat. 13:22). El ne-a spus că ne va da tot ceea ce este necesar pentru viaţa aceasta, dacă vom căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui (Mat. 6:33). Sunt unii dintre credincioşi care aşteaptă ca Domnul să le dea din belşug binecuvântări materiale, din moment ce ei se consideră copiii lui Dumnezeu şi Dumnezeu are tot universul sub autoritatea Lui. „Vrea oare Dumnezeu ca copiii Lui să fie săraci?” – se întreabă asemenea credincioşi. Şi pentru că Dumnezeu nu ne dă comorile acestui pământ (vezi Mat. 6:19-24), ei ajung să şovăie în mărturisirea nădejdii lor. Mai mult, unii dintre aceşti oameni vor ajunge să caute un alt mântuitor – unul care să le dea ceea ce ei aşteaptă. Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar în această privinţă. Nu bogăţiile acestui pământ reprezită moştenirea sfinţilor Domnului. Petru spune că Dumnezeu merită binecuvântarea noastră pentru că, „după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru voi” (1 Pet. 1:3-4). Moştenirea noastră este în ceruri, este una spirituală şi veşnică, nu de esenţă pământească (vezi şi Efes. 1:3-23). Iată de ce, sfinţii Domnului, ar trebui să se bucure chiar dacă vor ajunge să fie deposedaţi (chiar şi cu forţa) de averile lor; ei ştiu foarte bine că au în ceruri „o avuţie mai bună, care dăinuieşte” (Evr. 10:34).

b. Şovăirea periculoasă, de asemenea, este legată de suferinţele şi prigonirile de care au parte cei credincioşi, tocmai din cauza Domnului Isus Cristos (Evr. 10:32-34). „Dacă eu sunt mântuit prin dragostea lui Dumnezeu, arătată în Cristos, de ce atunci nu sunt protejat de necazuri? De ce trebuie să sufăr din cauza Cuvântului lui Dumnezeu, din cauză că Îl urmez pe Domnul Isus?” – se întreabă alţii dintre cei credincioşi. Acest lucru îi face pe unii credincioşi să abandoneze, chiar, credinţa creştină (vezi Mat. 13:20-21). Dar Domnul Isus ne-a spus chiar de la început care este pe pământ preţul pentru faptul că Îl urmăm pe Cristos. Dacă El a fost urât de cei din lume, aceeaşi soartă o vor avea şi urmaşii Lui (Ioan 15:18-16:4). Destinatarii epistolei către Evrei erau realmente în pericol de a şovăi în mărturisirea nădejdii lor. De aceea Duhul Sfânt le adresează mesajul din ea (vezi Evr. 10:32-39). Faptul acesta ne arată că roada Evangheliei în cei ce o cred este, printre altele, şi o mentalitate (o gândire) transformată (Rom. 12:2). Dacă Domnul Isus Cristos este Domnul şi Mântuitorul nostru, atunci înseamnă că noi înţelegem (prin Duhul Sfânt) că El este comoara noastră (Mat. 13:44-46); că noi avem totul deplin în El (Col. 2:9-10); că dacă în El avem tot ceea ce avem nevoie (2 Pet. 1:3-4), atunci în afara Lui nu este nimic care să ne fie vital necesar. Ba mai mult, vom dori chiar şi „părtăşia suferinţelor Lui, şi (chiar să ne facem) asemenea cu moartea Lui” (Filip. 3:10), pentru a-L câştiga pe Cristos (Filip. 3:7-11). Credinciosul care Îl cunoaşte cu adevărat pe Cristos are o asemenea mentalitate şi asemenea dorinţe. Iată de ce el nu stăruie în şovăirea mărturisirii nădejdii lui. Petru, atunci când a scris prima sa epistolă (1 Petru), a arătat că noi suntem chemaţi să ne înarmăm cu gândirea lui Cristos, gândire care L-a făcut să accepte să pătimească în trup (1 Pet. 4). El a concluzionat că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul care ne face să fim una în Cristos şi în suferinţele Sale (1 Pet. 5:12; 4:12-14). Dacă vrem cu adevărat să avem parte de Cristos şi de cetatea cea veşnică viitoare (spune autorul epistolei către Evrei) atunci „Să ieşim, dar, afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui”, (Evr. 13:12-14). Mai mult, tot Petru ne spune că Dumnezeu vrea să ne purifice prin încercarea credinţei noastre, aşa cum aurul este curăţit prin foc, pentru ca să avem parte de lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Cristos (1 Pet. 1:5-7). Apostolul Pavel ne spune că această glorie viitoare este infinit mai vrednică de urmărit decât tot ceea suferim pe acest pământ ca şi creştini (Rom. 8:17-18). Merită să şovăim în nădejdea noastră? În nici un caz.

c. Şovăirea periculoasă mai are şi o altă cauză. Mulţi creştini ştiu într-adevăr că binecuvântările sunt în locurile cereşti şi că ele nu sunt pământeşti; ştiu că ele sunt posesiunea lor atunci când au părtăşie cu suferinţele lui Cristos, dar ei aşteaptă din partea Domnului experienţe spirituale palpabile şi imediat. „Dacă Domnul este Mântuitorul lor (întreabă aceştia), de ce, atunci când trec prin valea umbrelor morţii, teama apare imediat în sufletul lor şi nu experimentează lipsa de teamă, aşa cum vedem că Domnul promite în Ps. 23:4 ? De ce Domnul Isus Cristos, chiar, atunci când era în Ghetsimani înainte de patimile Sale a spus: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Mat. 26:28), deşi era chiar Fiul lui Dumnezeu?” Ei pun problema în mod greşit: „De ce Domnul, dacă este cu noi aşa cum a promis (Mat. 28:20) ne lasă ca în situaţii dificile şi periculoase să experimentăm teamă, frustrare, îndoieli, şi nu ne fereşte total de ele. De ce nu avem stări spirituale înalte sau viziuni înălţătoare, aşa cum de ex. a avut Ştefan atunci când era lovit de moarte de duşmani (Fap. 7:55-60)?” Ca şi cum, asemenea stări înălţătoare ar trebui să se declanşeze în noi instantaneu în situaţii de criză, pentru că suntem copiii Domnului. Aceştia se bazează, în relaţia lor cu Dumnezeu pe experienţele lor subiective. Se vorbeşte tot mai mult despre stări înalte, despre ceva care ne-ar face pe noi credincioşii să trăim ca şi într-un incubator, feriţi de toate relele din lume. Există, e drept, o mare parte de adevăr în această mentalitate. Dar eroarea acestor credincioşi este următoarea: Noi, pe pământ, avem harul să ne bazăm pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe promisiunile Lui. Avem, de asemenea, la dispoziţie rugăciunea, postul chiar, părtăşia frăţească, mărturisirea lui Cristos (Apoc. 12:11), posibilitatea de a lupta prin puterea lui Cristos (Efes. 6:10-20) pentru a ne întări şi a ne putea bucura cu adevărat chiar şi în situaţii dificile. Este ca şi cum un copil poate flămânzi şi astfel i se poate face rău în timpul unei zile pentru că mama lui trebuie să meargă la servici şi nu are cum să-i dea mâncare ea personal; dar îi spune copilului: „vezi, când îţi este foame, ia mâncarea din frigider, încălzeşte-o la cuptorul cu microunde, pune-ţi în farfurie şi mănâncă! Nu sta nemâncat!” Dar el ignoră toate acestea şi ajunge să i se facă rău de foame. În acest caz, el singur este vinovat, pentru că este leneş şi nu vrea să folosească mijloacele oferite de mama lui, mijloace care sunt la îndemâna lui. El aşteaptă „pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă”, vorba proverbului românesc. Când vorbim despre ocrotirea şi resursele spirituale ale Domnului pentru copiii Lui, ne referim la oferta harului Său (vezi 2 Pet. 1:3-4), dar şi la întrebuinţarea acesteia prin credinţă de copiii Domnului (vezi 2 Pet. 1:5-11). Când vorbim despre întărirea credinţei noastre în vremuri dificile, ne referim la faptul că Domnul ne-a dăruit promisiunile Sale, mari şi scumpe (2 Pet. 1:4), dar nu ni le-a băgat pe gât, ci ne-a cerut nouă să ni le însuşim prin credinţă (Rom. 15:8-13). Când poporul Israel a primit prin îndurarea lui Dumnezeu Ţara Canaanului, ei, ca popor al Său, avea datoria să intre în ţară, să o ia în stăpânire prin credinţa în Domnul care le-a promis că va lupta pentru ei (Iosua 1:1-8). Când Domnul Isus era cuprins de o întristare de moarte, în Ghetsimani, El s-a rugat cu toată fiinţa (S-a luptat în rugăciune) şi apoi au venit îngerii să-L slujească (nu înainte). Când Ştefan era între călăi, fiind plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer (Fap. 7:55), şi atunci a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Când cei credincioşi străbat, ca şi David, valea umbrelor morţii (valea pângerii), ei o prefac (observă că este de fapt acţiunea plină de credinţă a acestor credincioşi) într-un loc plin de izvoare (Ps. 23:4; 84:6). Ce ne spun toate acestea? Sfinţii Domnului consideră că Domnul le-a dat Cuvântul Lui de care ei au datoria să se agaţe în toate trăirile lor de pe pământ, să se roage cu credinţă, să-şi pironească ochii credinţei spre Domnul, în situaţiile lor dificile. Este o lucrare a harului lui Dumnezeu, dar este şi o lucrare a credinţei sfinţilor care îi face să beneficieze din plin de această lucrare a harului divin. Cei care şovăie în mărturisirea nădejdii lor, ajung să şovăie tocmai din cauza necredinţei lor, care îi face să fie delăsători în a se agăţa cu toată fiinţa de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta îi poate costa imens.

2.Cum putem scăpa de o atitudine şovăielnică

Apostolul Pavel se roagă astfel: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fim tari în nădejde!” (Rom. 15:13). Înţelegem astfel că: (1) Dumnezeul nostru este Dumnezeul nădejdii. El este Cel care ne poate întări, atunci când şovăim în mărturisirea nădejdii noastre. (2) Există, de asemenea acţiuni ale credinţei la dispoziţia noastră (la dispoziţia tuturor sfinţilor) prin care ne putem umple de bucurie şi pace şi care ne întăreşte mărturisirea nădejdii noastre. Noi trebuie doar să le folosim. Iată câteva din aceste acte ale credinţei:

a. Ancorarea în caracterul lui Dumnezeu şi în nădejdea pusă înaintea noastră (Evr. 6:13-20) – Orice marinar ştie ce este ancorarea. El ştie cât de importantă este o asemenea acţiune. O ancorare bine îndeplinită oferă garanţie unui vapor că nu se va depărta de ţărm. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndreaptă atenţia spre Dumnezeu care este, în caracterul Lui, credincios Cuvântului Său. Avraam a primit promisiunile lui Dumnezeu şi L-a crezut pe Dumnezeu. Acest act a fost considerat de Dumnezeu ca şi neprihănire (Gen. 15:6). El L-a crezut pe Dumnezeu chiar şi atunci când realitatea palpabilă părea a fi împotriva credinţei sale (vezi Rom. 4:16-25). Este interesant ce ni se spune în Evrei 6:13-20. Dumnezeu, care cunoaşte toate slăbiciunile noastre umane, a dat garanţii suplimentare lui Avraam şi seminţei lui pentru ca ei să poată crede fără nici o rezervă Cuvântul Său. El, Dumnezeu, S-a jurat pe Sine Însuşi că îşi va împlini promisiunile (Evr. 6:13-14; Gen. 22:15-18). Dumnezeu nu a fost obligat deloc să se jure. El a promis ceva şi putea pretinde pur şi simplu credinţă din partea oamenilor. Dar Dumnezeu a găsit plăcere să se jure pe Sine Însuşi, după ce a promis binecuvântarea, pentru că El este nu numai credincios, dar şi binevoitor în a-Şi împlini promisiunile. În felul acesta, ancorarea noastră în Dumnezeu şi în promisiunile Sale, capătă o consistenţă mult mai mare. El, Dumnezeu, este vrednic de încredere pentru că are puterea de a-Şi împlini promisiunile; în acelaşi timp, El este total binevoitor de a le împlini. Iată de ce nădejdea că promisiunile Domnului se vor împlini până la ultima iotă (Mat. 5:17-18; Rom. 15:8-13; 2 Cor. 1:20-22), este o ancoră care este fixată exact acolo unde putem avea o deplină siguranţă – în locul preasfânt (chiar în Dumnezeu Însuşi). Iată de ce, noi trebuie să ne însuşim în viaţa noastră tot cuvântul lui Dumnezeu, să-l credem şi să ne zidim casa vieţii noastre pe acest Cuvânt (Mat. 7:21-27).

b. Pironirea ochilor inimii noastre spre nădejdea viitoare (Evr. 11:24-29) – Moise a fost un om deosebit, un exemplu de credinţă pentru noi. Sunt două expresii interesante legate de atitudinea lui Moise: el „avea ochii pironiţi spre răsplătire” (v. 26), şi „a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (v. 27). Moise a făcut ceva neobişnuit şi care a presupus un efort serios din partea lui. Aceasta ne arată că deşi a crede este o acţiune extrem de simplă (şi un copilaş poate crede), această acţiune presupune o angajare totală şi serioasă din partea noastră. Moise a privit întotdeauna spre ceea ce Dumnezeu a promis (spre ţara Canaanului – Ex. 6:1-8). Aceasta a însemnat din partea lui că a umblat prin credinţă, nu prin vedere (2 Cor. 5:7). El avea în faţa ochilor lui o realitate îndepărtată, nepalpabilă, nu una imediată şi palpabilă. Nu era o realitate la îndemâna lui. Era o realitate doar promisă de Dumnezeu. Ea era pentru Moise o realitate incontestabilă pentru că Dumnezeu a promis-o. În acelaşi timp, tocmai pentru a nu pierde din vedere această realitate promisă de Dumnezeu, Moise şi-a pironit ochii spre ea. Actul pironirii a presupus luarea unui piron (la figurat) şi fixarea ochilor cu acesta, pentru ca ei să nu mai poată să privească deloc în alte direcţii ci numai înainte. Pironirea presupune un act dureros şi incomod. Moise şi-a impus deci să privească doar la răsplătirea lui Dumnezeu. El a fost conştient că provocările drumului, slăbiciunile lui omeneşti şi problemele poporului îi creau serioase probleme şi îi întunecau perspectiva. De aceea, el a luat asemenea măsuri pentru vederea lui. Dumnezeu ne cheamă şi pe noi la a lua măsuri pentru ca privirea noastră să fie concentrată doar spre „mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Pet. 1:5). Aceasta înseamnă disciplinare spirituală serioasă. Fără ea noi vom pierde din vedere claritatea şi măreţia plină de glorie a mântuirii viitoare. Şi vom pierde astfel din vedere nădejdea acestei mântuiri. Când studiem în mod serios, în duh de umilinţă şi de rugăciune, cuvântul lui Dumnezeu; când medităm serios la el şi îl păstrăm într-o inimă bună şi curată (Lc. 8:15); atunci noi ne întărim nădejdea noastră. Atunci, indiferent de greutrăţi, noi nu vom şovăi în mărturisirea nădejdii noastre.

c. Aşteptarea cu răbdare a împlinirii nădejdii noastre (Evr. 6:15) – Ce legătură este între răbdare şi nădejdea creştină? Apostolul Pavel spune printre altele (vezi Rom. 5:1-11): „...ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea” (v. 3-4). Răbdarea este necesară pentru că ea conduce la biruinţă în încercare şi astfel se ajunge la nădejde. Ni se spune că Avraam a aşteptat cu răbdare împlinirea promisiunilor făcute lui de Dumnezeu şi, în acest fel, el a obţinut împlinirea lor (Evr. 6:15). Noi ştim că Dumnezeu i-a promis toată ţara Canaanului ca moştenire pentru el şi pentru sămânţa lui. Ştim, de asemenea, că i s-a promis o sămânţă numeroasă (ca nisipul mării, de ex.). Dar, la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Avraam a obţinut doar un fiu (pe Isaac; se pare că se născuseră şi Esau şi Iacov în timpul vieţii lui) şi doar un loc de înmormântare (Gen. 23). Totuşi el a crezut că Dumnezeu îşi va împlini în mod desăvârşit promisiunile făcute lui. Faptul că el a murit în credinţă, fără să vadă cu ochii lui împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, a însemnat că Avraam a avut răbdarea să aştepte împlinirea lor. Încrederea lui în Dumnezeu i-a dat lui Avraam putere de a răbda până la sfârşit cu credinţă în nădejdea promisă. Noi, creştinii, aşteptăm revenirea Domnului Isus Cristos de 2000 de ani; deşi nu a venit încă, noi credem că El va reveni. Noi trăim aşteptând cu răbdare acest măreţ eveniment şi trăim în această aşteptare răbdătoare. Conform lui 2 Petru 3:8-18 noi ştim că la Dumnezeu evenimentele mântuitoare nu se derulează în cadrul aşteptărilor noastre umane şi a limitelor calendarelor noastre pământeşti. Ele se derulează la nivel ceresc, dar ele se vor împlini cu siguranţă. De aceea, noi trebuie să ne înarmăm cu aşteptare răbdătoare pentru a nu cădea de oboseală şi pentru a nu şovăi în mărturisirea nădejdii noastre. Oamenii credinţei (vezi Evr. 11) nu şi-au reglat niciodată aşteptările după calendarele şi posibilităţile umane, ci după Dumnezeu care este veşnic şi care este credincios în împlinirea promisiunilor Lui. Doar aşa putem aştepta cu răbdare împlinirea nădejdii noastre.

Concluzii

Suntem chemaţi „să ţinem (cu fermitate) fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa” (Evr. 10:23). Şovăirea este legată de adoptarea unei false nădejdi şi de aşezarea ei pe o temelie şubredă.

Putem avea siguranţa că Dumnezeu are putere să facă tot ce vrea, dar dacă nădejdea noastră nu este cea proclamată de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci degeaba credem că Dumnezeu îşi va împlini promisiunile. Noi de fapt aşteptăm cu totul altceva decât ceea ce Dumnezeu a promis. Şi atunci apare şovăirea. Putem, de asemenea să avem o nădejde corectă (cea promisă de Dumnezeu în Cuvântul Lui), dar Dumnezeul în care noi credem nu este cel proclamat de Cuvântul Scripturii. Atunci temelia nădejdii este şubredă şi noi vom ajunge să şovăim în nădejdea noastră.

Aşadar, să ne reglăm nădejdea pe care o mărturisim după Cuvântul lui Dumnezeu şi pe aceasta să ne-o însuşim prin credinţă. De asemenea, să ne ancorăm credinţa noastră în Dumnezeul cel viu şi adevărat (Cel revelat în Sfânta Scriptură) şi în Cuvântul Lui revelat, pentru ca astfel temelia nădejdii noastre să fie una absolut sigură.

In felul acesta, doar în acest fel, noi evităm să păcătuim cu voia, atunci când avem de-a face cu mărturisirea nădejdii noastre.

AMIN.

4C.PERICOLUL ABANDONĂRII DRAGOSTEI

ÎN RELAŢIILE DINTRE NOI

( Evrei 10:24-25 )

Dragostea este cel de-al treilea element fundamental al vieţii celor mântuiţi, al trăirii creştine (1 Cor. 13:13; vezi şi 1 Tes. 1:3 şi toate referinţele din epistolele ap. Pavel cu privire la aceste aspecte). Vorbind despre păcătuirea cu voia (Evr. 10:26), noi trebuie să avem în vedere că pericolul de a ajunge să păcătuim astfel este unul real şi poate afecta întreaga noastră viaţă creştină, atunci când un asemenea păcat se manifestă pe terenul unuia dintre cele trei domenii ale trăirii noastre spirituale (textul nostru din Evrei 10:19-31 ne spune foarte clar că binecuvântarea mântuirii are în vedere toate aceste trei domenii ale vieţii creştine: domeniul credinţei – v.22; domeniul nădejdii – v.23; şi domeniul dragostei creştine – v.24-25).

Despre pericolul abandonării dragostei în relaţiile dintre noi a vorbit Domnul Isus Însuşi (Mat. 24:12). În acelaşi timp El a semnalat acest lucru în mod foarte clar în viaţa bisericii Sale (Apoc. 2:4). Domnul Isus Cristos ne arată că din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Biserica din Efes (biserica fanion al bisericilor de la sfârşitul secolului întâi) a ajuns într-o asemenea stare, deşi avea multe calităţi demne de apreciat. Aceasta nu înseamnă că în istoria bisericii nu au fost şi nu vor fi credincioşi adevăraţi care să fi avut grijă să nu li se răcească dragostea şi care nu vor veghea în această direcţie. Noi credem că, prin harul lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10) şi în urma unei pocăinţe veritabile (Apoc. 2:4-5), orice credincios poate reveni la dragostea dintâi şi poate creşte în această dragoste sfântă, indiferent de vremuri şi de împrejurări (1 Tes. 3:12-13). De fapt, ceea ce Domnul Isus a spus ucenicilor săi, în discursul Lui apocaliptic de pe muntele Măslinilor cât şi bisericii Sale din Efes, este, inainte de orice, o avertizare către toţi sfinţii pentru ca ei ca să nu ajungă în situaţia de a-şi abandona în mod iremediabil dragostea lor.

1.Abandonarea dragostei – terenul păcătuiri cu voia

Trebuie spus de la început că abandonarea (părăsirea) dragostei nu reprezintă doar un accident sau o acţiune de care să nu-ţi poţi da seama. Este vorba despre un act premeditat şi despre un proces care presupune mai multe acţiuni înfăptuite în timp. Când Domnul Isus a semnalat bisericii din Efes că şi-a părăsit dragostea dintâi, El a avut în vedere o atitudine premeditată şi de aceea foarte vinovată (ea şi-a părăsit dragostea dintîi; nu a pierdut-o, aşa cum ai pierde un obiect într-un moment de neatenţie. Biserica, de asemenea, a trecut printr-un proces de durată în pierderea dragostei – vezi faptul că pocăinţa presupunea o analiză serioasă a procesului pierderii dragostei dintâi: Apoc. 2:4-5). Pentru a înţelege cum se aplică cele de mai sus la situaţia credincioşilor evrei din epistolă vom încerca să privim cu atenţie la pasajul nostru din Evrei 10:19-31, în special la v. 24-25.

Credincioşii sunt îndemnaţi să vegheze unii asupra altora ca să se îndemne la dragoste şi la fapte bune. Versetele 24 şi 25 formează în original o singură frază. Mai bine ele s-ar putea traduce astfel:

„ Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune, ne părăsind adunarea noastră, cum au unii obicei, ci îndemnându-ne (încurajându-ne) unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie”.

Elementul esenţial aici este îndemnul la dragoste pentru credincioşi. O asemenea îndemnare (ar spune autorul epistolei) se poate face într-un cadru potrivit: prin vegherea unii asupra altora. De asemenea, faptele bune menţionate aici sunt faptele dragostei. Dragostea trebuie să se arate prin fapte potrivite ei. Nu este vorba aici despre două lucruri distincte (dragoste şi fapte bune) ci despre dragoste şi roada ei: faptele bune (vezi şi Gal. 5:22,23 – observă că avem de-a face cu „roada” la singular; aceasta este dragostea. Celelalte, care sunt prezentate în textul din Galateni, sunt de fapt manifestări ale dragostei). Faptele concrete ale dragostei (în textul nostru din Evrei) sunt: (1) nepărăsirea adunării; (2) îndemnarea (încurajarea) reciprocă. Avem aici şi o atenţionare foarte serioasă cu privire la împlinirea faptelor bune ale dragostei: ele trebuie îndeplinite „cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie”. Aceasta înseamnă că nu avem nici o justificare pentru răcirea dragostei la cel mai mulţi, din cauza înmulţirii fărădelegii, cu cât vremea sfârşitului se apropie (vezi atenţionarea Domnului Isus din Mat. 24:12). Dimpotrivă, credincioşii sunt îndemnaţi să se mobilizeze tot mai mult, pentru ca aceste fapte bune ale dragostei să fie îndeplinite din ce în ce mai exemplar, cu cât ne apropiem de ziua revenirii Domnului nostru (să existe o creştere în dragoste – 1 Tes. 3:12-13; Filip. 1:9-11; vezi şi Rom. 13:8-14).

Care sunt elementele care fac ca abandonarea dragostei să fie foarte gravă şi care atrag verdictul divin de „păcătuire cu voia”?

a. Pierderea sensului biblic al dragostei – Trăim vremuri în care sensul cuvântului „dragoste” şi-a pierdut în mare parte din semnificaţia biblică. În limba română noi avem două cuvinte care exprimă acest concept: „dragoste” şi „iubire”. Cele două cuvinte sunt sinonime în înţelesul lor; ele însă se folosesc pentru a reda foarte multelucruri. Cineva îşi iubeşte soţia, sau îşi iubeşte ţara, sau câinele, sau maşina pe care şi-a cumpărat-o.Vorbim despre „sentimentul dragostei” sau despre „fiorul dragostei”. În numele dragostei, unii oameni ajung să facă tot felul de nelegiuiri, chiar să-şi omoare fiinţa iubită. Vorbim despre dragostea care tolerează totul şi în numele ei se cere să trecem peste principii morale şi peste credinţe religioase pentru ca să ne iubim cu adevărat (vezi sloganul invocat de formaţia de muzică rock, Beatles: „Să nu mai facem război; să facem dragoste” – şi aşa a apărut revoluţia sexuală). Dragostea este astăzi invocată peste tot şi cu privire la toate.

Cuvântul în limba greacă, din Noul Testament, pentru „dragoste” (dragostea pe care trebuie să o manifeste creştinii) este agape. În agape avem cel mai grandios concept despre dragoste, cel mai înalt nivel de dragoste – este dragostea care este asociată cu Dumnezeu.

Acest cuvânt agape, nu înseamnă niciodată dragostea „romantică” sau „sexuală”. Grecii au un alt cuvânt pentru aceasta: eros. Acest cuvânt exprimă atracţia fizică dintre un bărbat şi o femeie, la nivel sexual. Cuvântul eros nu apare deloc în NT. De ex., în Efes. 5:25, unde se spune „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele…” nu este vorba despre dragostea romantică.

De asemenea, în Biblie, dragostea nu înseamnă niciodată dragostea emoţională. Biblia nu vorbeşte niciodată despre senzaţia care stârneşte fiori ca fiind dragoste, sau despre dragostea sentimentală. Desigur aceste stări sunt normale în trăirile omului, dar ele nu descriu dragostea biblică.

În acelaşi timp, cuvântul agape nu înseamnă niciodată dragostea frăţească sau dragostea prietenească dintre două persoane care sunt legate, fie prin relaţii de familie, fie prin relaţii prieteneşti. În limba greacă există pentru aceasta cuvântul fileo. Acest gen de dragoste reprezintă un spirit frăţesc de toleranţă şi frăţie faţă de cel iubit astfel.

Dragostea biblică nu este nici dragostea care tolerează pe oricine, indiferent de convingerile sale. Genul de prietenie într-un spirit de toleranţă şi frăţie fără ca să existe vreo convingere sau vreo doctrină la baza acelei prietenii, şi care să-i lege pe aceştia, nu este deloc dragoste în spirit biblic.

Pe de altă parte, dragostea biblică nu înseamnă „caritate (filantropie)”, deşi versiunea Bibliei King James (în l. Engleză) a tradus agape cu cuvântul care se traduce prin „caritate (filantropie)”. Caritatea este ceea ce te îndeamnă la acţiuni caritabile faţă de cei în nevoie, chiar dacă dragostea agape duce şi la asemenea acţiuni.

Dragostea biblică, exprimată prin cuvântul grecesc agape este exprimată în Ioan 3:16 – „Dumnezeu a iubit aşa de mult lumea încât a dat pe singurul Lui Fiu...”. Dragostea este un act de sacrificiu de sine. Agape este întâi de toate o acţiune. Nu există deloc agape fără acţiune. Nu există deloc agape în sens de sentiment, sau emoţie, sau senzaţie. Agape este un act de voinţă care te face să acţionezi în modul cel mai potrivit faţă de cel iubit. De asemenea, agape presupune întotdeauna actul jertfirii de sine. În Ioan 13:1 ni se spune că Isus i-a iubit pe ucenicii Lui până la capăt (în mod desăvârşit). Pentru că i-a iubit astfel, Isus a spălat picioarele ucenicilor Lui (vezi Ioan 13:4). Definiţia dragostei în sens biblic o avem în Ioan 15:13 – cineva care îşi dă viaţa pentru cei pe care îi iubeşte (vezi Ioan 15:9-10 – Isus ne-a iubit prin venirea Lui în lume şi prin faptul că S-a dat la moarte pentru noi). Apoi, Isus a poruncit ucenicilor Lui să se iubească aşa cum şi El i-a iubit (Ioan 13:34-35). Dragostea deci este un act de sacrificiu de sine, de dăruire plină de sacrificiu. Dragostea noastră faţă de Dumnezeu este actul nostru de jertfă în a împlini voia Lui. Când Domnul Isus discută cu Petru cu privire la dragostea pe care el o are faţă de Domnul, El îi cere să-L urmeze într-un mod în care să-l coste viaţa (Ioan 21:15-22).Dragostea biblică este actul nostru de sacrificiu de sine, de umilire în a renunţa la eul nostru pentru a face voia lui Dumnezeu. Nu există în aceasta nici afişarea noastră (ci lepădare de noi înşine), nici mândrie (ci umilinţă), nici glorificarea noastră (ci căutarea doar a gloriei lui Dumnezeu) (vezi 1 Cor. 13; Filip. 2:1-11). Dragostea este acţiunea plină de umilinţă în slujirea altora şi plină de jertfă de sine. Acest spirit al dragostei jertfitoare este indicat de Domnul Isus atunci când ne porunceşte: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” (Mat. 5:44). Îi putem iubi pe vrăjmaşii noştri, în sensul învăţăturii Domnului Isus Cristos, prin a le face cel mai mare bine, exact aşa cum procedează Dumnezeu (Mat. 5:48; Ioan 3:16; Rom. 5:8; Efes. 2). În 1 Cor. 13:4-7 ni se arată că dragostea este căutarea celui mai mare bine pentru cel iubit, într-un spirit de jertfă de sine.

Se pare că mulţi dintre noi am pierdut din vedere sensul adevărat al dragostei lui Dumnezeu, arătată nouă prin jertfa Domnului Isus Cristos şi poruncită nouă ca şi credincioşi ai Lui (Efes. 5:1-2; Mat. 5:48). Avem impresia, ca şi credincioşii din biserica din Efes, că putem acoperi deficitul nostru de dragoste sfântă prin alte acţiuni bune (Apoc. 2:2-4). Lucrul acesta aduce însă, celor care sunt într-o asemenea stare, o judecată drastică din partea Domnului – pierderea mărturiei creştine şi a locului pe care ei îl au în planul lui Dumnezeu (Apoc. 2:5).

Când noi înlocuim dragostea lui Dumnezeu cu o dragoste omenească, atunci sarea noastră îşi pierde gustul înaintea oamenilor şi lumina noastră nu mai luminează în lume (Mat. 5:13-16). Atunci viaţa noastră creştină este comparabilă cu cea a vameşilor şi a păgânilor, şi Dumnezeu nu este deloc implicat în acţiunile noastre (Mat. 5:46-48).

b.Abandonarea părtăşiei adunării sfinţilor – Situaţia destinatarilor evrei ai epistolei a fost una care i-a împins pe unii dintre ei să abandoneze adunarea bisericii lui Cristos. Aşa cum s-a arătat, ei erau loviţi, pe de o parte de prigonirile iudeilor necredincioşi, care le reproşau că şi-au abandonat religia strămoşească (vezi, de ex. Fapte), şi pe de altă parte de organele statului roman care au pornit, prin împăratul Nero, o campanie furibundă de prigonire a creştinilor (vezi Evr. 10:32-34). Toate acestea i-au făcut pe unii să considere că ar fi poate mai bine să se întoarcă din nou la iudaism. Au existat de-a lungul istoriei bisericii nenumărate situaţii în care mulţi creştini au considerat că este mai „înţelept” să-şi apere viaţa şi posesiunile abandonând adunarea sfinţilor lui Cristos sau chiar credinţa lor creştină. Asemenea atitudini au părut în ochii lor foarte justificate. Fie din dragoste pentru lumea de acum, fie din cauza prigonirilor din pricina Cuvântului, fie din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora ajunge să se răcească (Mat. 13:20-22; 2 Tim. 4:10). Toate acestea ne arată că legăturile cu care ne înfăşoară fie lumea de acum, fie presiunea prigonirilor, fie fărădelegile acestei lumi, ar fi atât de puternice încât relaţiile sfinţilor din biserica lui Cristos sunt foarte slabe, în comparaţie cu primele. Desigur, atunci când se întâmplă ca unii credincioşi să abandoneze biserica lui Cristos, ei demonstrează foarte clar că toate legăturile care îi despart de această biserică sunt mult mai puternice decât legăturile pe care ei le-au avut cu Domnul Isus Cristos şi cu adunarea sfinţilor Lui. Întrebările însă la care ar trebui să răspundă credincioşii, în perspectiva confruntării cu asemenea provocări (la fel ca şi creştinii iudei din epistolă), sunt acestea: Oare chiar merită să te separi de adunarea sfinţilor lui Cristos? Oare legăturile dragostei lui Cristos dintre sfinţii Lui nu ar fi, în ele însele, suficient de puternice pentru a mă păzi de pericolul abandonării părtăşiei din adunarea sfinţilor Lui? Oare chiar ar putea exista vreo justificare valabilă pentru care să ne permitem o asemenea abandonare a adunării bisericii lui Cristos? Dacă ar exista vreo justificare valabilă în ochii lui Dumnezeu pentru care pot, în anumite circumstanţe, să părăsesc adunarea sfinţilor lui Cristos, atunci eu nu ar trebui să mă tem că aş păcătui cu voia. Dar, dacă nu am nici o justificare pentru aşa ceva, atunci orice motiv aş invoca pentru a-mi părăsi fraţii şi surorile mele în credinţă în asemenea circumstanţe este păcătuire cu voia.

Nu poţi invoca înaintea lui Dumnezeu loialitatea faţă de iudaism (aşa cum unii au invocat-o) pentru a te separa de părtăşia din adunarea bisericii lui Cristos, chiar dacă ai fi un iudeu din naştere. Pasajul din Evrei 13:9-13 este unul foarte interesant şi conţine un îndemn la fel de interesant: „Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui (a lui Cristos)” (v. 13). Aici, iudaismul cu tot ceea ce însemna el (poporul iudeu, legea lui Moise, închinarea la Templu, faptele Legii, Vechiul Testament), este asociat cu termenul „tabără”. Domnul Isus Cristos a pătimit, pentru mântuirea noastră, afară din tabără. Ni se spune că dacă vrem să beneficiem de mântuirea prin El trebuie să ieşim la El, afară din tabără. Întregul sistem iudaic conduce spre Cristos (Gal. 3:24). Dacă, după ce Cristos a pătimit pentru păcatele noastre, ca iudeu din naştere aş rămâne în continuare în interiorul taberei (în cadrul iudaismului), eu l-aş pierde pe Cristos şi mântuirea prin El. Acelaşi lucru se poate spune despre orice sistem sau despre orice lucru care ne poate conduce la Cristos. Dacă după ce te-a condus la Cristos vei continua să rămâi în cadrul acelui sistem sau sub autoritatea acelui lucru care te-a condus la Cristos, tu Îl vei pierde pe Cristos şi mântuirea prin El. Tu trebuie să ieşi afară din sistem (din tabără), sau de sub autoritatea acelui lucru care te-a condus la Cristos. Doar aşa te vei bucura de părtăşia cu Cristos şi de binecuvântările mântuirii Sale. Din perspectiva pasajulul menţionat mai sus (Evr. 13:9-13) putem spune că biserica (adunarea bisericii) este totalitatea celor care au ieşit afară din tabără la Cristos, pentru a suferi ocara Lui. Iată de ce nu este deloc justificată înaintea lui Dumnezeu loialitatea faţă de iudaism (sau faţă de orice altceva care m-a condus la Cristos – vezi de ex. Colos. 2:16-23) pentru a mă separa de părtăşia din adunarea bisericii lui Cristos; altminteri sunt vinovat de păcătuire cu voia.

Nu poţi invoca înaintea lui Dumnezeu suferinţele pe care le-ai avea din cauza părtăşiei cu Cristos şi cu biserica Lui, pentru a părăsi aceste relaţii sfinte. Moise, a trebuit să facă o alegere clară: ori să „sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu” „ocara lui Cristos”, pentru a se bucura de răsplătirea promisă de Dumnezeu; ori să fie numit fiul fiicei lui Faraon şi să se bucure astfel de „plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evr. 11:24-27). Suferinţele de dragul lui Cristos, fiind în părtăşie cu biserica Lui, sunt singura cale spre gloria lui Cristos (Rom. 8:17-18; Fap. 14:21-22; Filip. 3:7-11; Evr. 13:13-14). Renunţarea la relaţiile sfinte cu poporul Domnului, din cauză că nu suntem dispuşi să plătim preţul pentru aceste relaţii, înseamnă să intrăm pe terenul păcătuirii cu voia.

Nu poţi invoca înaintea lui Dumnezeu nici măcar relaţiile fireşti cu cei din familia ta, sau cu rudele tale de sânge, sau cu poporul tău, pentru a te separa de adunarea bisericii lui Cristos. Observă că întreaga lucrare a lui Dumnezeu de a-şi binecuvânta poporul este clădită pe porunca lui Dumnezeu (adresată lui Avraam) de a ieşi din ţara lui, din rudenia sa şi din casa tatălui său (Gen. 12:1-3). Fără această ascultare a credinţei nu a putut şi nu poate exista binecuvântare a lui Dumnezeu pentru tine. Observă, de asemenea, că noul legământ pe care Dumnezeu l-a încheiat prin Cristos în vederea mântuirii celor care cred în Cristos se bazează pe ruperea vechiului legământ al Legii (vezi Evr. 8). Nu poate nimeni să beneficieze de binecuvântările noului legământ dacă rămâne în cadrul vechiului legământ. Pe de altă parte, observă că poporul lui Dumnezeu care beneficiază de binecuvântările veşnice ale lui Cristos este constituit prin relaţii spirituale (prin lucrarea Duhului Sfânt în ei), nicidecum prin alt gen de relaţii (vezi Ioan 1:11-13; 3:1-21; Rom. 9:1-13; 1 Cor. 12:12-27). Este interesant să vedem (chiar din primul veac apostolic) că odată ce a apărut în istorie biserica lui Cristos (adunarea celor ce au crezut în Cristos), deşi ea a apărut în cadrul iudaismului, a venit vremea să se separe total de iudaism (iată deci şi rostul poruncii: „să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui” – Evr. 13:13). Nu discutăm aici despre relaţii care nu pot fi schimbate în plan pământesc şi care, atât cât atârnă de noi, trebuie să fie bune (Rom. 12:18); este vorba aici despre lucruri care pot distruge relaţiile spirituale din poporul lui Dumnezeu, acele lucruri care ne pun în faţa unei alegeri – să rămânem cu poporul lui Dumnezeu sau să rămânem legaţi de ceea ce este omenesc şi pământesc. Când noi renunţăm la relaţiile din cadrul bisericii lui Cristos de dragul relaţiilor fireşti şi pământeşti, atunci noi păcătuim cu voia.

c.Refuzul de a ne implica în viaţa celor din familia lui Dumnezeu

Duhul Sfânt, Cel care a inspirat epistola către Evrei, ne îndeamnă să veghem unii asupra altora, pentru a ne îndemna unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune (Evr. 10:24-25). Cred că implicarea în vieţile şi problemele celorlalţi este astăzi unul dintre cele mai delicate aspecte ale relaţiilor din biserica lui Cristos. Considerăm astăzi că nu este bine să ne amestecăm în viaţa altora (chiar dacă ei sunt fraţii noştri). Nu discutăm aici despre respectarea dreptului fiecăruia la intimitate – este corect un asemenea lucru. Discutăm despre necesitatea de a veghea unii asupra altora. Există un sindrom care se dezvoltă astăzi tot mai mult: sindromul Cain. După ce Abel, fratele lui a fost ucis, Cain a fost întrebat de Dumnezeu: „Unde este fratele tău Abel?” Şi Cain a răspuns mimând nevinovăţia, dar acuzându-se în mod clar: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen. 4:9). Dincolo de faptul că el ştia foarte bine ce i-a făcut fratelui său, şi deci era un ucigaş (Gen. 4:8), Cain se comportă ca şi cum el nu ar fi trebuit să ştie de soarta fratelui său şi nu ar fi trebuit să dea socoteală de soarta lui. Acesta este sindromul Cain. Dumnezeu ne-a creat şi ne-a mântuit aşezându-ne apoi într-un cadru al relaţiilor (fie relaţii fireşti, fie relaţii spirituale). El a stabilit relaţiile de dragoste, tocmai ca să ne pese de ceilalţi şi să veghem unii asupra altora. Nu avem voie să spunem că nu suntem „păzitorii” fraţilor noştri. Ba da. Dumnezeu ne va cere socoteală pentru fraţii şi surorile noastre şi pentru cei care sunt apropiaţii noştri. El ne-a pus păzitori asupra celor din poporul lui Dumnezeu, cât şi peste casele noastre (Ezech. 3:17-21; Evr, 10:24-25). Nu putem evita acest lucru.

Aşadar, iubirea frăţească presupune cunoaşterea celor din adunarea sfinţilor din care facem parte şi implicarea în viaţa acestora. Dragostea noastră de Dumnezeu este dovedită prin dragostea noastră de fraţi (1 Ioan 3:10-18; 4:7-21). Sunt câteva lucruri pe care le desprindem din pasajul nostru din Evr. 10:24-25, şi care pot conduce la păcătuirea cu voia. Iată câteva dintre acestea:

d.Adaptarea noastră la spiritul vremii în care trăim

Îndemnul de a veghea unii asupra altora şi de a ne încuraja unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune este accentuat de Duhul Sfânt prin aceea că ni se spune să facem aşa „cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie” (v. 25). Se desprind două lucruri de aici: (1) Trăirea noastră creştină trebuie să fie întotdeauna în contratimp cu spiritul vremii (vezi Rom. 12:2). Suntem chemaţi să ne dezvoltăm o filozofie sfântă, biblică, a vieţii spirituale – noi trebuie să trăim întotdeauna ca unii care înoată „împotriva curentului” acestei lumi şi acestor vremuri. (2) Direcţia în care se îndreaptă lumea, în trăirea ei, este spre degradare morală şi spirituală, care se accentuează tot mai mult până la „lepădarea de credinţă” şi până la descoperirea „omului fărădelegii” (vezi 2 Tim. 3; 2 Tes. 2:3-12). Tendinţa spre care ne îndreptăm şi noi, cei credincioşi, este deci înspre răcirea dragostei celor mai mulţi din cauza înmulţirii fărădelegii (Mat. 24:12). Direcţia dată de Duhul Domnului însă, pentru sfinţii Lui, este creşterea lor spirituală în credinţă, nădejde şi dragoste (1 Tes. 1:3; 3:12-13; Filip. 1:9-11), până ce ei ajung desăvârşiţi, asemenea Domnului Isus Cristos; şi aceasta pe zi ce trece până va veni ziua Domnului (Filip. 1:6; 3:8-16; 2 Cor. 3:18; Efes. 5:25-27; Evr. 13:20-21; 10:25).

Aşadar, descoperim o dinamică spirituală a lumii fără Cristos – un mers în jos spre dezintegrare spirituală şi morală şi condamnare din partea lui Dumnezeu. Această dinamică reprezintă o forţă imensă care antrenează întreaga lume nemântuită. Dar există şi o altă dinamică spirituală a poporului lui Dumnezeu – un mers în sus spre desăvârşire spirituală şi glorie din partea lui Dumnezeu. Această dinamică reprezintă o forţă dumnezeiască mult mai mare decât cea a lumii şi care antrenează pe toţi cei mântuiţi prin credinţa în Cristos (vezi Efes. 1:17-23; 1 Ioan 4:1-6). Când autorul epistolei către Evrei ne îndeamnă prin Duhul Sfânt pe noi, cititorii ei, „să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” (v. 25), fiţi siguri că era conştient de presiunile imense din lume care îi împiedică pe oameni să trăiască în dragoste sfântă. Întreaga epistolă către Evrei stă mărturie în acest sens. Dar el este conştient şi de măreţia şi gloria Domnului nostru care ne-a promis că va fi cu noi în fiecare zi până la sfârşit (Mat. 20:20; Evr. 13:8). Autorul epistolei este de asemenea conştient de planul lui Dumnezeu de desăvârşire a credincioşilor în asemănarea lui Cristos (Efes. 4:11-16), plan care are o dinamică dumnezeiască şi deci o putere dumnezeiască de motivare la sfinţire pentru oricine care şi-a pus încrederea în Cristos.

Este deci o problemă de alegere: de care curent spiritual ne lăsăm noi antrenaţi? De spiritului veacului acestuia sau de Duhul Domnului şi de promisiunea Lui că ceea ce s-a început în noi va desăvârşi până în ziua lui Cristos (Filip. 1:6)? Alegem noi oare să ne încredem în Domnul nostru, în Cel care a biruit păcatul şi moartea, sau nu? Când noi eşuăm pe calea credinţei în a creşte în dragoste şi fapte bune, noi de fapt eşuăm din cauză că am ales să nu ne încredem în Domnul nostru – am ales să ne lăsăm antrenaţi de spiritul veacului în care trăim. În acest fel noi ne aşezăm pe terenul păcătuirii cu voia (vezi şi Evr. 10:35-39; 12:1-4).

2.Urmărirea dragostei – terenul eliberării de păcătuirea cu voia

Pasajul din Evrei 10:19-31 este remarcabil în ceea ce priveşte prezentarea resorturilor (a pârghiilor) unei vieţi spirituale de succes, în care păcătuirea cu voia să nu aibă nici o raţiune în viaţa celui care şi-a pus încrederea în Domnul Isus Cristos. Observaţi construcţia textului:

„Astfel dar, fraţilor, fiindcă ...avem, ...

să ne apropiem...cu credinţă deplină, ... să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, ... să veghem unii asupra altora ... la dragoste şi la fapte bune ...

Căci dacă păcătuim cu voia ... grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!”

Duhul Sfânt ne arată, în primul rând (vezi v. 19-21), că noi, cei păcătoşi şi fără nici un merit sau vreo abilitate de a ne mântui singuri, avem o mântuire desăvârşită prin Cristos. Prin ea, noi avem harul de a intra şi a sta pentru totdeauna într-o stare de sfinţenie în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Avem, de asemenea în El şi un ajutor potrivit în nevoile noastre (oricare ar fi ele şi oricât de mari), El fiind Marele nostru Preot care este pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu. Faptul că avem o asemenea mântuire reprezintă o motivare puternică la o viaţă după voia lui Dumnezeu. Aşadar, în al 2-lea rând (vezi v. 22-25), Duhul Sfânt ne cheamă la o viaţă de credinţă, nădejde şi dragoste, deci la o viaţă plenară cu Dumnezeu (vezi 1 Cor. 13:13). Cerinţele lui Dumnezeu pentru cei credincioşi sunt pe măsura harului Său. În al 3-lea rând (vezi v. 26-31), ni se arată că păcătuirea cu voia nu are nici o justificare în viaţa credincioşilor, ţinând cont de ceea ce avem în Cristos. De aceea şi gravitatea unei asemenea păcătuiri este imensă. Avertizarea de a respinge păcătuirea cu voia, are astfel toate elementele necesare de a ne pune cu adevărat în gardă în această privinţă.

Duhul Sfânt ne mai arată ceva. Dacă tot am vorbit mai sus despre dinamica spiritului acestui veac care îi poate antrena pe oameni într-o viaţă de păcat, n-ar trebui oare să vorbim şi despre dinamica Duhului Sfânt care îi poate antrena pe oameni în a primi mântuirea lui Dumnezeu şi a trăi în puterea harului Său, indiferent de vremuri şi de situaţii? Pe lângă puterea pe care o are, fie spiritul veacului acestuia în el însuşi, fie Duhul lui Dumnezeu în El Însuşi, de a influenţa pe oameni, există şi o ţesătură bine făcută de evenimente şi stări, de provocări şi motivaţii, ca un fel de plasă capabilă în a-i ţine pe oameni sub influenţa, fie a păcatului (în cazul spiritului acestui veac), fie a trăirii în neprihănire (în cazul Duhului Sfânt). Priviţi vă rog la această „plasă” care ne poate ţine într-o trăire după voia lui Dumnezeu: suntem chemaţi la o viaţă de credinţă (v. 22), dar această credinţă este bine ancorată în Cristos, Mântuitorul desăvârşit. Ea este accentuată de o inimă curată, pe care o putem avea datorită eficienţei sângelui Domnului nostru. O asemenea credinţă mântuitoare ne garantează şi o nădejde a mântuirii veşnică şi glorioasă în Cristos (Efes. 1:13-23). Din moment ce avem convingerea că Dumnezeu este credincios promisiunilor făcute, atunci viaţa noastră spirituală se întăreşte şi mai mult. Astfel, prin credinţă şi nădejde, avem, ca şi credincioşi, garantată întreaga structură de rezistenţă a vieţii noastre spirituale. Odată ce acestea sunt bine fixate în viaţa noastră, dragostea pentru Dumnezeu şi pentru sfinţii Lui, cât şi pentru apropiaţii noştri, are cadrul cel mai potrivit de afirmare şi dezvoltare. În acest fel, viaţa noastră spirituală devine una plenară, atotcuprinzătoare; noi devenim astfel desăvârşiţi în Cristos. Dragostea sfântă reprezintă încununarea lucrării harului lui Dumnezeu în viaţa noastră (1 Cor. 13:13; Col. 3:14). Să nu dăm deci curs, în trăirea noastră, păcătuirii cu voia!

Sunt două aplicaţii concrete pe care trebuie să le îndeplinim în această privinţă:

„Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu...Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia... (v. 2-4 – Lucrarea harului lui Dumnezeu)

De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta...cu dragostea de fraţi iubirea de oameni. (v. 5-7 – Străduinţa prin harul lui Dumnezeu)

Căci dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa...Dar cine nu are aceste lucruri este orb...În chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului...” (v. 8-11 – Binecuvântările trăirii prin harul lui Dumnezeu; consecinţele netrăirii prin har).

Prima aplicaţie o descoperim în v. 5-7. Ni se cere să ne dăm toate silinţele ca să unim „cu credinţa noastră fapta...”. La fel ca şi în pasajul nostru din Evrei, noi depistăm această dinamică a harului lui Dumnezeu în viaţa celor credincioşi. În Cristos noi avem tot ceea ce priveşte viaţa şi evlavia. Avem, deci tot echipamentul pentru o viaţă sfântă după voia lui Dumnezeu. Nu ne lipseşte nimic. Pe de altă parte, observă ţesătura elementelor care trebuie să se dezvolte în viaţa noastră de credinţă. Noi suntem chemaţi să ne lăsăm antrenaţi, prin harul lui Dumnezeu, de această dinamică a Duhului Sfânt: „uniţi cu credinţa voastră fapta; ... cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (v. 5-7). Când noi ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt El ne călăuzeşte şi ne antrenează într-o viaţă în care credinţa duce la faptă, care duce la cunoştinţă, şi în final duce la iubirea de oameni. Toate se leagă unele de altele şi toate conduc spre dezvoltarea noastră spirituală în mod armonios. Este un har că Dumnezeu nu ne cheamă la o viaţă în care avem de-a face doar cu cerinţele Sale (El nu ne cheamă la mântuire prin împlinirea faptelor Legii – Gal. 2:16). Cerinţele Domnului nu sunt grele (1 Ioan 5:3) pentru că, pe de o parte, este Duhul Sfânt care te împuterniceşte în trăire sfântă şi, pe de altă parte, viaţa creştină este astfel concepută încât eşti antrenat prin harul lui Dumnezeu să înaintezi pe drumul credinţei în mod normal. Te vei simţi purtat spre desăvârşirea lui Cristos, prin harul lui Dumnezeu. În acest context, aplicaţia pentru noi, credincioşii, este: „Daţi-vă toate silinţele ca să uniţi...” (v. 5). Suntem chemaţi la străduinţă sfântă prin harul lui Dumnezeu (vezi şi Filip. 2:12-13). Aceasta înseamnă angajare totală în trăire sfântă; înseamnă preocupare serioasă, luptă, efort, lepădare de sine, purtarea crucii lui Cristos, jertfă până la moarte. Înseamnă că am scos din gândirea mea preocuparea de a păcătui cu voia. Avem impresia că prin har totul ni se dă de la sine, din partea lui Dumnezeu, fără vreun efort, fără nici o luptă, fără să fim chiar preocupaţi de creşterea noastră spirituală. Dacă cineva are o asemenea mentalitate, el trebuie să se pocăiască imediat, pentru că o astfel de mentalitate reprezintă un teren prielnic pentru păcătuirea cu voia. Nouă ni se porunceşte să iubim (Ioan 13:34-35; Mc. 12:29-31). Şi pentru a împlini această poruncă noi trebuie să ne străduim cu întreaga noastră fiinţă. Aşadar, daţi-vă toate silinţele de a intra în această ţesătură a trăirii creştine (de a uni cu credinţa fapta şi până la iubirea de oameni), în baza harului lui Dumnezeu care ne-a pus la dispoziţie tot ceea ce avem nevoie pentru viaţă şi evlavie! Caută ca, prin meditaţia Cuvântului şi în duh de rugăciune, să înţelegi aceste pasaje ale Scripturii şi cum funcţionează această dinamică a Duhului Sfânt! Lasă-te înfăşurat de funiile dragostei lui Dumnezeu! Lasă-te constrâns de dragostea lui Dumnezeu (Col. 3:14; 2 Cor. 5:14-15)!

Este un har că Îl avem pe Duhul Sfânt în noi, care ne ajută, pe de o parte, să descoperim adevărul în privinţa lucrurilor de care trebuie să ne pocăim (Ioan 16:7-15) şi, pe de altă parte, este un har de la Dumnezeu faptul că viaţa creştină este o asemenea ţesătură a credinţei, nădejdii şi dragostei, o legătură a credinţei, faptei, cunoştinţei, înfrânării, răbdării, evlaviei, dragostei de fraţi şi iubirii de oameni (2 Pet. 1:5-7). Putem astfel să fim motivaţi mult mai bine spre dezvoltarea vieţii spirituale şi putem să ne corectăm mult mai bine, atunci când păcătuim.

3.Concluzii

Faptul că suntem aşezaţi prin harul lui Dumnezeu în adunarea sfinţilor Săi, legaţi împreună prin legăturile indestructibile şi veşnice ale dragostei lui Dumnezeu; faptul că toţi am fost păcătoşi pierduţi, dar toţi am fost mântuiţi prin aceeaşi jertfă desăvârşită a Domnului Isus Cristos; faptul că toţi suntem chemaţi să veghem unii asupra altora pentru a ne îndemna şi a ne încuraja la dragoste şi la fapte bune; faptul că toţi avem un destin glorios în Împărăţia veşnică a Domnului Isus Cristos; şi faptul că avem întregul echipament spiritual de care avem nevoie pentru viaţă şi evlavie şi pe Duhul Sfânt prin care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării; ei bine, toate acestea ne constrâng (ne obligă), prin dragostea lui Cristos, să ne iubim unii pe alţii, să veghem unii asupra altora şi să ne implicăm în viaţa celorlalţi pentru a ne zidi unii pe alţii. Are deci vreo justificare păcătuirea cu voia în planul dragostei creştine în aceste circumstanţe? În nici un caz. Este drept, pericolul păcătuirii cu voia este unul real pentru oricine, dar nu are absolut nici o justificare. Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva!AMIN.

5.PERICOLUL DISPREŢUIRII OFERTEI

CELUI CARE NE VORBEŞTE DIN CERURI

( Evrei 12:18-29 )

Pericolul sugerat în Evr. 12:25 (vezi contextul din Evr. 12:18-29) reprezintă ultimul pericol pentru poporul spiritual al Domnului, din cele cinci (respectiv şapte ale studiului nostru) menţionate în epistola către Evrei (Evr. 2:1-4; 3:7-4:13; 5:11-6:20; 10:19-31; 12:18-29). Pe de o parte, putem spune că, în acest pericol, pot fi incluse toate celelalte 4 pericole (ideea ascultării de Dumnezeu prin credinţă este prezentă în toate avertizările menţionate în Evrei). Pe de altă parte, am putea spune că ultima avertizare din Evrei este o culminare a celor cinci avertismente din întreaga epistolă. Aceasta rezidă din faptul că cea de a 5-a avertizare ne confruntă, cu mai multă putere, cu realităţile spirituale (nevăzute) şi viitoare ale mântuirii lui Dumnezeu, decât celelalte avertizări.

Apostolul Petru, în cea de a doua sa epistolă, ne avertizează că „în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor” (2 Pet. 3:3). Este adevărat că apostolul se referă în mod special la cei care vor face să cadă în derizoriu promisiunea Scripturii cu privire la a doua venire a Domnului Isus Cristos şi profeţia ei legată de sfârşitul lumii (2 Pet. 3:4-7). Dar nu este mai puţin adevărat că el se referă şi la o stare de spirit generalizată din perioada zilelor din urmă, prin care oamenii vor ajunge să dispreţuiască lucrurile lui Dumnezeu şi să-şi bată joc de tot ceea ce este sfânt. O asemenea atitudinea de dispreţ şi de batjocură este tot mai evidentă în lumea de astăzi.

Să nu ne aşteptăm să vedem o asemenea atitudine doar la cei care o manifestă fără ruşine în văzul tuturor. Dispreţul oamenilor pentru lucrurile sfinte se manifestă de foarte multe ori în mod inconştient, fără ca ei să realizeze că în acest fel arată o atitudine dispreţuitoare. Când cineva doar gândeşte despre altcineva, care s-a împiedicat de o piatră şi a căzut din această cauză, că este „un prost”, acel cineva arată dispreţ faţă de cel căzut. Când obişnuim să privim filme comice, în care ni se arată oameni care păţesc diverse lucruri (fie cad pentru că cineva le-a pus piedică, fie se sperie pentru că cineva le-a ţipat în urechi, fie le cad pantalonii, pentru că cineva a avut grijă să îi agaţe de ceva, fie multe astfel asemenea lucruri care se pot întâmpla oricui), noi de fapt alimentăm în noi înşine o atitudine batjocoritoare sau dispreţuitoare faţă de tot ceea ce, incidental, iese din tiparul normal de manifestare. Ajungem astfel să glumim pe seama bătrânilor, sau a oricărei persoane handicapate, sau pe seama sexului, şi, în acest fel, ajungem să nu luăm nimic în serios în această viaţă. Nu vreau să înţelegem că nu avem nevoie să râdem, că nu avem nevoie de un umor sănătos. Dar, atunci când ajungem să râdem de orice şi de oricine, atunci când nu ar trebui, noi dezvoltăm în noi înşine o atitudine batjocoritoare faţă de oameni şi faţă de lucrurile vieţii.

Ham, fiul lui Noe, atunci când l-a văzut pe tatăl său ameţit de vin şi dezgolit în cortul său (vezi Gen. 9:20-25), şi-a permis să discute acest incident cu fraţii lui, fără să acopere goliciunea tatălui său, aşa cum mai târziu au făcut fraţii lui, Sem şi Iafet. Acest lucru a arătat că Ham este un om dispreţuitor şi aceasta a atras, asupra familiei sale, blestemul tatălui său. Mical, soţia lui David, „l-a dispreţuit în inima ei” pe soţul ei, atunci când l-a văzut expunându-se în dans în faţa supuşilor, atunci când chivotul Domnului a fost adus în Ierusalim. Această atitudine de dispreţ a soţiei lui David faţă de soţul ei a fost în mod drastic pedepsită de Dumnezeu (2 Sam. 6:14-23). Ni se spune că mădularele trupului lui Cristos arată o deosebită consideraţie faţă de mădularele care par mai slabe, sau vrednice de mai puţină cinste, în aceea că cele care par mai frumoase le acoperă pe cele de dinainte. Consideraţia, lipsa atitudinii de dispreţ, trebuie să fie modul normal de a fi al oamenilor lui Dumnezeu, al oamenilor de bine.

Dar, dispreţul se arată în lume şi sub alte forme. Când cineva dispreţuieşte disciplinarea Domnului asupra lui (sub orice formă ar fi ea), răzvrătindu-se faţă de Cel Prea Înalt, acel om arată prin aceasta că nu înţelege deloc dragostea lui Dumnezeu faţă de sine şi binecuvântările demersului disciplinar asupra vieţii lui (Evr. 12:4-11). Când tu eşti dispus să primeşti din partea Domnului numai lucrurile pe care le înţelegi şi care te satisfac în mod palpabil şi imediat, atunci tu declari de fapt că Dumnezeu este pentru tine un fel de „slugă” care trebuie să răspundă în mod obligatoriu nevoilor tale şi, dacă nu face astfel, atunci El este un „duşman”. O asemenea atitudine este dispreţ faţă de Dumnezeu. De asemenea, când cineva se comportă ca şi Esau care, pentru o mâncare, şi-a vândut dreptul de întâi născut (vezi Evr. 12:15-17), el este un om dispreţuitor, pentru că dispreţuieşte lucrurile cu adevărat valoroase şi cu adevărat sfinte din cauza unor lucruri fără valoare adevărată; astfel el devine un om vrednic de dispreţ (Scriptura îl caracterizează pe Esau ca un om care a fost curvar şi lumesc – v.16).

Toate aceste atitudini le găsim cu prisosinţă în lumea de astăzi. Ceea ce este tragic este faptul că oamenilor în general li se pare că toate aceste comportamente sunt normale. Şi mai tragic este faptul că asemenea atitudini şi comportamente au ajuns să fie îmbrăţişate şi de cei care se consideră creştini. Astfel dar, pericolul dispreţuirii ofertei Celui care ne vorbeşte din ceruri (vezi Evr. 12:18-29) este astăzi parcă mult mai real şi mai ameninţător pentru noi, creştinii secolului XXI.

A.Cu privire la ce anume suntem avertizaţi în Evr. 12:18-29 ?

Dacă ar fi să luăm în considerare întregul pasaj din Evr. 12:15-29, vom vedea că avem de-a face cu trei avertismente care, toate, au un element comun (vom vedea mai târziu care este acel element comun). (1) Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu (v. 15; vezi Evr. 12:15-24); (2) Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte (v. 25; vezi Evr. 12:25-27); (3) Fiindcă am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică (vezi Evr. 12:28-29).

(1) Vom privi doar la pasajul din Evr. 12:18-24, dar în contextul avertizării din v. 15. Putem, de asemenea, lega acest pasaj şi de avertizarea din v. 25 (vezi aluzia la ascultarea de Cel care vorbea de pe muntele Sinai, adică de pe pământ, şi de Cel care ne vorbeşte din ceruri – v. 18,25). Pasajul din Evr. 12:18-24 ne oferă un contrast între cei de sub vechiul legământ (încheiat prin Moise la muntele Sinai – v. 18-21; Ex. 19-24) şi cei de sub noul legământ (v. 22-24; Evr. 8). Acest contrast este evident prin punerea faţă în faţă a două realităţi distincte: „Voi (toţi cei de sub noul legământ, în contrast cu cei de sub vechiul legământ – v. 18-21) nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, ...”; „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, ...” (v. 22-24). Care este de fapt contrastul? Cei de sub vechiul legământ s-au apropiat de o manifestare dumnezeiască (la Muntele Sinai) teribil de înfricoşătoare (v. 21) şi în acelaşi timp de o manifestare a lui Dumnezeu care a avut lor pe pământ, în plan fizic (munte care se putea atinge – v. 18, foc, negură, întuneric, furtună, sunet de trâmbiţă şi glasul de pe munte perceput de urechile omeneşti – v.18-19). Dumnezeu a fost într-adevăr Cel care a vorbit poporului Israel de pe muntele Sinai şi manifestarea Sa a fost menită să producă teamă în inimile celor din popor (Ex. 20:18-21). Era benefică această teamă de Dumnezeu pentru că ea urma să-i ferească de păcat (Ex. 20:20). Dar, această manifestare teribilă a lui Dumnezeu a fost expresia „slujbei aducătoare de moarte” (2 Cor. 3:7), în contrast cu „slujba Duhului” (2 Cor. 3:7-8). De aceea, slujba aducătoare de moarte a fost una cu o glorie inferioară gloriei slujbei Duhului (2 Cor. 3:7-18). Mai este însă un element din acest contrast care ne interesează în mod deosebit. Deşi poporul Israel a avut un motiv puternic de a asculta de cuvântul lui Dumnezeu (teama este un motiv foarte puternic în vederea ascultării – vezi Ex. 20:18-21; Evr. 12:18-21) şi deşi întregul popor a promis în mod solemn: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul” (Ex. 24:7), totuşi ei nu au ascultat de Dumnezeu; ei au ajuns să încalce vechiul legământ şi aceasta de-a lungul întregii lor istorii vechi-testamentale (Ex. 32; Ierem. 31:31-32). Din cauza faptului că ei erau carnali (pământeşti) în firea lor, din cauza naturii lor decăzute, ca urmare a păcatului lui Adam (Rom. 5:12-21), nimeni dintre cei care se considerau a fi din poporul lui Dumnezeu (cu atât mai mult cei din afara acestui popor) nu a putut ţine Legea Domnului (Rom. 3:9-20). Aşadar, Evr. 12:18-21 ne vorbeşte despre o manifestare divină înspăimântătoare, dar limitată la lumea fizică şi, în acelaşi timp, total lipsită de putere să dea impulsul lăuntric în vederea unei ascultări veritabile de Dumnezeu.

Observă acum ce ne spune Evr. 12:22-24. „Ci (contrastul faţă de v. 18-21) v-aţi apropiat de...”. Sunt enumerate aici 7 elemente (este astfel subliniată desăvârşirea binecuvântării lui Dumnezeu pentru cei care sunt în Cristos – Efes. 1:22-23; Col. 2:9-10) ale lumii de care creştinii, prin Domnul Isus Cristos, s-au apropiat. Ei s-au apropiat:

Aceasta este realitatea spiritală de care noi ne-am apropiat prin Cristos şi care este la îndemâna tuturor celor ce cred în El. Ce descoperim aici? Această realitate spirituală este una care este cu mult mai glorioasă decât realitatea de care s-au apropiat evreii prin vechiul legământ (vezi 2 Cor. 3:7-18); ea este una cerească şi spirituală, nu una pământească (observă diferenţa dintre jerfa lui Cristos şi jertfele levitice – „Cristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” – Evr. 9:24). În acelaşi timp, realitatea spirituală descrisă în v. 22-24, este una de-a dreptul fascinantă, minunată, încântătoare şi care are o mare putere de atracţie duhovnicească, asupra celor care sunt în Cristos; o atracţie de-a dreptul dumnezeiască, nu teribil de înfricoşătoare ca prima realitate (v. 18-21). În plus, această realitate spirituală este legată de slujba Duhului Sfânt (2 Cor. 3:7-8), o slujbă dătătoare de viaţă veşnică, nu o slujbă a morţii. De aceea, ascultarea noastră de Dumnezeu este o ascultare a credinţei, în puterea harului lui Dumnezeu şi în puterea Duhului Sfânt care locuieşte în cei credincioşi (vezi Evr. 8:10-12; Gal. 2:20; Ioan 14:15-26; 1 Cor. 15:8-10). Mântuirea este garantată pentru cei care sunt în Cristos prin Duhul Sfânt care îi pecetluieşte pe aceştia (Efes. 1:13-14; 4:30). Aşadar, toate aceste elemente ale lumii spirituale, menţionate în Evr. 12:22-24, sunt garantate prin Duhul Sfânt pentru aceştia.

Unde este însă prezent pericolul dispreţuirii, în această ofertă din partea lui Dumnezeu? Priveşte la v. 15-17 şi v. 25. Pe de o parte suntem atenţionaţi să nu ne abatem de la harul lui Dumnezeu (şi avem exemplul lui Esau) şi pe de altă parte suntem atenţionaţi să fim foarte atenţi să nu ajungem să nu ascultăm de Cel care ne vorbeşte din ceruri. Din cauza unei mentalităţi materialiste dar şi din cauza păcătoşeniei noastre, noi putem foarte uşor să dispreţuim binecuvântarea lui Dumnezeu în Cristos. Tendinţa noastră, ca cea a lui Esau, este să ne dorim lucrurile palpabile ale acestei lumi şi care se pot căpăta astăzi, nu mâine. Binecuvântările menţionate în v. 22-24 (binecuvântări ale harului lui Dumnezeu) sunt nevăzute pentru ochiul fizic; ele sunt spirituale, nu materiale şi nici palpabile; ele sunt cereşti, nu pământeşti; ele sunt viitoare şi veşnice, nu pentru astăzi şi nici temporare. Interesul oamenilor din lume, a oamenilor carnali, pentru asemenea binecuvântări, este practic zero. Pe de altă parte, trebuie să ne gândim că oferta minunată din v. 18-24 este una care este un dar al lui Dumnezeu făcută prin har, prin credinţa în Cristos. De aceea ea este deplin accesibilă tuturor celor care sunt în Cristos. Omul firesc (carnal, pământesc) nu poate înţelege şi nici nu poate accepta aşa ceva (1 Cor. 2:6-16). Esau, în mentalitatea oamenilor lumeşti, a procedat foarte normal şi logic, atunci când a acceptat mâncarea lui Iacov în locul dreptului de întâi născut. El chiar a afirmat: „Iată-mă, sunt pe moarte; la ce-mi slujeşte dreptul acesta de întâi născut?” (Gen. 25:32). O mentalitate materialistă nu poate oferi explicaţii logice pentru realităţi viitoare şi fără consistenţă palpabilă imediată. De aceea el a dispreţuit dreptul de întâi născut şi a apreciat ca valoroasă mâncarea care îl hrănea la acel moment. De aceea, atitudini ca cele ale lui Esau (Evr. 12:15-17), adică dispreţ faţă de binecuvântările spirituale (binecuvântări ale harului lui Dumnezeu), se pot regăsi la mulţi dintre cei care se pretind a fi credincioşi în Biserica lui Cristos dar care în realitate sunt oameni pământeşti (carnali).

(2) Pasajul din Evr. 12:18-24 continuă în mod firesc cu versetele 25-27. De fapt îndemnul imperativ din v. 25-27 ar trebui să fie răspunsul nostru, ca şi sfinţi ai Domnului, la oferta harului lui Dumnezeu din v. 18-24. În acelaşi timp, la avertizarea de mai sus se adaugă un element nou. De ce este vital important să ascultăm de Cel care ne vorbeşte despre oferta harului lui Dumnezeu (din v. 18-24)? Doar pentru că o asemenea ofertă este nemaipomenit de valoroasă în ea însăşi? Desigur, oferta harului lui Dumnezeu este imens mai valoroasă decât oferta legământului legii; şi slujba Duhului este cu mult mai glorioasă decât slujba aducătoare de moarte a legii (2 Cor. 3:7-8). În Evr. 12:25-27 ni se spune că Cel care ne vorbeşte despre oferta harului lui Dumnezeu este Cel care ne vorbeşte din ceruri. Desigur, Dumnezeu a fost Cel care a vorbit şi de pe muntele Sinai şi în Cristos. Dar, Cel prin care Dumnezeu a dat Legea pe Sinai a fost Moise (slujitorul lui Dumnezeu – Evr. 3:5); în timp ce Isus Cristos a fost Fiul lui Dumnezeu (Evr. 1:2-3; 3:6), Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:1-5; Apoc. 19:13), Cel care vine din cer şi de aceea El este mai presus de toţi (Ioan 3:13,31-36). Este deci vital important să ascultăm de Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos (El este avut în vedere în Evr. 12:25), pentru că El este mai mare decât Moise şi cuvântul Lui este mai glorios decât cuvântul venit prin Moise. Cuvântul venit prin Cristos este imens mai puternic decât cel venit prin Moise – când Dumnezeu a vorbit de pe muntele Sinai, întreaga zonă a Sinaiului s-a clătinat; în timp ce cuvântul vorbit prin Cristos va clătina întregul cosmos (Evr. 12:26-27; vezi şi Mat. 24:35; Hag. 2:6-7). De aceea, dacă nu ascultăm de El, consecinţele neascultării sunt imens mai groaznice decât neascultarea de cuvintele vechiului legământ.

Din cauza naturii noastre decăzute în păcat, ne este mult mai comod şi mai familiar ca să pricepem ascultarea de orice autoritate prin impunere şi teamă (aşa cum Legea lucrează în viaţa omului); ni se parte, de asemenea, normal să ne bazăm pe noi înşine în ascultarea noastră de Dumnezeu, decât să primim prin har de la Dumnezeu darul mântuirii şi putere prin Duhul Sfânt de a asculta prin credinţă de El. Aceasta, pentru că, prin umblarea după lucrurile cărnii, eul nostru rămâne viu, nerăstignit. Ne este, de asemenea, mult mai uşor (nouă fiinţelor pământeşti) să ascultăm de o autoritate pământească (vezi şi cererea poporului Israel ca să le vorbească Moise, nu Dumnezeu – Ex. 20:18-19), decât să ascultăm prin Duhul Sfânt, în mod direct, de Cel care vorbeşte din ceruri (Evr. 12:25). Aceasta poate şi pentru că avem impresia că ascultarea de poruncile sfinte ar fi cumva negociabilă, şi astfel să putem coborî ştacheta ascultării noastre (vezi atitudinea fariseilor şi cărturarilor din vremea Domnului Isus – Matei 23 / pe de o parte tipicari până la detaliu, în ceea ce priveşte ascultarea de reglementările Legii – Lc. 18:11-12; pe de altă parte superficiali, formalişti şi aroganţi în ceea ce priveşte ascultarea din inimă de Dumnezeu). Iată, deci, pericolul care ne paşte pe toţi cei cărora s-a adresat şi se adresează epistola către Evrei şi iată de ce autorul găseşte de cuviinţă să-i avertizeze foarte serios. Cuvântul Domnului ne avertizează că din moment ce neascultarea de Cel care a vorbit pe pământ a fost aspru pedepsită, cu mult mai drastică va fi pedeapsa pentru neascultarea de Cel care ne vorbeşte din ceruri.

(3) Schimbarea tuturor lucrurilor (a cosmosului prezent, adică a lucrurilor care se clatină), ca urmare a cuvântului Celui care vorbeşte din ceruri, are un scop bine stabilit de Domnul. Ni se spune că ea este făcută „tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină (o împărăţie care nu se poate clătina, adică veşnică)” (v. 27-28; vezi şi 2 Pet. 3:10-13; Apoc. 21:1-22:5). Iată de ce trebuie să avem mare grijă ca nu cumva să ajungem neascultători de Cel care ne vorbeşte din ceruri (v. 25). Ni se pregăteşte o împărăţie veşnică şi glorioasă dacă ascultăm de Domnul Isus Cristos. S-ar părea că, în mod normal, nu s-ar găsi nici un om fără minte care să ajungă să nu asculte de Cel care ne pregăteşte o asemenea binecuvântare. Dar, avertizarea autorului epistolei are obiect. Noi, deşi suntem oameni răscumpăraţi prin jertfa Domnului Isus Cristos (ce să mai spunem de cei nerăscumpăraţi?), tocmai din cauza firii noastre pământeşti care este în noi şi care pofteşte împotriva Duhului Sfânt care a venit să locuiască în cei credincioşi (Gal. 5:16-17), putem fi oricând în pericol de a face imensa prostie să nu ascultăm de Domnul, în pofida binecuvântării veşnice de care vor avea parte toţi cei ascultă de El şi în pofida focului veşnic nimicitor de care vor avea parte toţi cei neascultători (Evr. 12:28-29). Apar aici două pericole reale pentru cei credincioşi:

Pe de o parte, avem tendinţa firească de a asculta de Dumnezeu doar pentru binecuvântări palpabile, pământeşti. Dacă am primi un salariu mai bun, sau o casă în care să ne simţim bine, sau sănătate în trup (vorba multora: „sănătatea este mai bună decât toate”), sau orice altă binecuvântare pământească şi trecătoare, am fi dispuşi la orice sacrificiu. Dar „binecuvântările duhovniceşti în locurile cereşti în Cristos” (Efes. 1:3) sunt neglijate de cei mai mulţi. Nu le vedem cu ochii fizici, nu le înţelegem şi nu le dorim, din cauza firii noastre pământeşti. Cu atât mai mult, pe cele care sunt viitoare (binecuvântările împărăţiei veşnice). Este exact mentalitatea lui Esau, despre care am vorbit (Evr. 12:15-17; Gen. 25:30-32). Pe de altă parte, avem tendinţa firească să ne permitem o atitudine neglijentă faţă de Dumnezeul cel sfânt şi glorios. Nu realizăm că El este „un foc mistuitor” (v. 29). Avem impresia că atitudinea Sa, plină de îndurare şi har, ne poate permite să fim toleranţi cu slăbiciunile şi păcatele noastre şi de aceea unii ajung să schimbe „în desfânare harul Dumnezeului nostru” şi să tăgăduiască „pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos” (Iuda 4; vezi întreaga epistolă a lui Iuda şi 2 Pet. 2). Atitudinea evlavioasă şi teama de Dumnezeu nu sunt caracteristicile celui condus de firea pământească (Gal. 5:17-21). Este normal, celor pământeşti, tendinţa de a dispreţui sfinţenia şi harul lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie noi să ne păzim.

Concluzia este următoarea: gloria Domnului nostru Isus Cristos (a Celui prin care Dumnezeu ne vorbeşte din ceruri) (Evr. 12:25-26), gloria ofertei spirituale a lui Dumnezeu în Cristos (vezi Evr. 12:18-24), şi gloria împărăţiei veşnice viitoare sunt binecuvântări pe care le putem înţelege numai prin Duhul Sfânt (1 Cor. 2:6-16), nu prin natura păcătoasă a noastră ca oameni care locuim încă pe acest pământ. Aceste binecuvântări pot fi pervertite dacă umblăm prin vedere şi nu prin credinţă (2 Cor. 5:7). În acelaşi timp, tocmai din cauza unei asemenea oferte din partea unui Dumnezeu sfânt, glorios şi plin de har, El, Dumnezeu, devine un foc nimicitor pentru cei care dispreţuiesc asemenea binecuvântări. Iarăşi, trebuie spus că noi, ca oameni, ajungem uşor să pervertim chiar şi adevărul despre „Dumnezeu, ca foc nimicitor”. Avertizările din Evr. 12 au în vedere tocmai aceste pericole care ne pândesc la tot pasul, atâta timp cât trăim pe acest pământ.

B.Cum putem evita asemenea pericole ?

Cineva spunea că noi trăim pe pământ ca şi cum umblăm pe un teren minat. Deşi noi suntem moştenitori ai binecuvântărilor duhovniceşti în locurile cereşti, în Cristos (Efes. 1:3), sau poate tocmai din această cauză, diavolul caută ca un leu să ne înghită pe noi, cei credincioşi (1 Pet. 5:8; Efes. 6:10-13). Pe de altă parte sunt alţii care accentuează aşa de mult odihna pe care noi trebuie să o avem în Cristos, încât nu ar trebui să ne temem de nimeni şi de nimic (vezi Rom. 8:28-39; Evr. 3:7-19; Ps. 3:5). Un credincios adevărat ştie însă să privească aceste două realităţi ale vieţii creştine în mod echilibrat şi înţelept. El nu trăieşte nici încordat şi lipsit de pace, din cauza ameninţărilor de tot felul ale celui rău, dar nu trăieşte nici delăsător şi fără nici o grijă în această lume, ca şi cum n-ar exista nici un pericol în ea. Un adevărat credincios are pace cu Dumnezeu în orice circumstanţă a vieţii şi trăieşte alert, cu o atitudine veghetoare în fiecare zi a vieţii sale, şi dându-şi toate silinţele de a asculta în totul de Dumnezeu (Ioan 14:27; 1 Cor. 16:13; 2 Pet. 1:5-11; Tit 2:11-13). Ai nevoie de acest echilibru în viaţa ta.

Epistola către Evrei, în totalitatea ei, ne atrage atenţia că Dumnezeu ne-a vorbit, în aceste zile din urmă, prin Fiul (Evr. 1:1-3). În acelaşi timp, ea ne înfăţişează binecuvântările pe care noi le avem prin Fiul lui Dumnezeu (o mântuire desăvârşită şi veşnică – 5:9; 10:14). De aceea, gloria Celui care ne vorbeşte, măreţia ofertei Sale spirituale şi veşnicia împărăţiei Sale viitoare trebuie întotdeauna să fie înaintea ochilor inimii şi minţii noastre. Iată de ce, noi trebuie să avem în vedere îndemnurile de mai jos.

(1) „Umblaţi cârmuiţi de Duhul” (Gal. 5:16).

În Gal. 5:16 avem o poruncă şi o consecinţă a ascultării de ea. Porunca este: „Umblaţi cârmuiţi de Duhul”. Când cineva umblă cârmuit de Duhul Sfânt, atunci el ajunge să nu împlinească poftele firii pământeşti. În continuarea pasajului din Galateni (vezi Gal. 5:17-25) ni se explică valabilitatea a ceea este poruncit în v. 16. Noi avem nevoie să înţelegem bine această umblare (trăire) sub cârmuirea Duhului Sfânt, dacă vrem să fim feriţi de capcanele pericolelor menţionate în avertizarea de mai sus. Pe de o parte, numai cei care sunt călăuziţi (sau cârmuiţi) de Duhul Sfânt sunt fii ai lui Dumnezeu şi astfel sunt în Cristos, Domnul (Rom. 8:9,14). Doar în calitatea noastră de copii ai lui Dumnezeu, de poziţionare a noastră în Cristos, datorită lucrării Duhului Sfânt în noi, putem să ne bucurăm de moştenirea tuturor binecuvântărilor lui Dumnezeu (Rom. 8:16-18; Gal. 3:16-29; 1 Cor. 12:12-13; Efes. 1:3-14; 4:30). Doar prin Duhul Sfânt noi putem să ne bucurăm aici şi acum în mod real de toate aceste binecuvântări, ca de nişte binecuvântări care ne aparţin nouă, deşi nu le percepem prin simţurile noastre fizice (1 Cor. 12:12-13; Efes. 1:3-14; 4:30; 2 Cor. 5:1-8). Doar prin Duhul Sfânt, care locuieşte în cei credincioşi, noi putem să vedem, să înţelegem, să gustăm aceste binecuvântări spirituale, viitoare şi veşnice şi să trăim în mod potrivit cu ele (1 Cor. 2:6-16; 1 Pet. 1:3-9; 2 Cor. 5:9; 2 Pet. 1:2-11).

În aceste vremuri pe care noi le trăim, pericolul pentru cei credincioşi este tocmai acesta: în loc de a ne lăsa cârmuiţi de Duhul Sfânt şi astfel să ne apropiem în mod potrivit de Dumnezeu, ne lăsăm cârmuiţi de modul omenesc de a gândi, de ceea ce considerăm a fi calitativ bun în gândirea omenească. Putem vorbi despre considerente bune dar şi despre considerente rele în mentalitatea omenească; adică despre ceea ce noi oamenii considerăm a fi cu adevărat înălţător, frumos şi o reală binecuvântare sau despre ceea ce noi ca oameni considerăm a fi josnic, urât, nepotrivit. Privind la pasajul nostru din Evr. 12:18-24, omeneşte vorbind, ni se pare normal ca atitudinea potrivită faţă de Dumnezeu să fie cea vechi-testamentală (cea din v. 18-21) şi percepţia cu privire la binecuvântările lui Dumnezeu să ne facă să apreciem, ca adevăratele binecuvântări ale lui Dumnezeu, binecuvântările materiale, pământeşti şi temporare. Dacă nu le-am avea vom considera că nu suntem binecuvântaţi de Dumnezeu. Pe de altă parte, doar ceea ce este palpabil pentru noi oamenii, doar ceea ce putem experimenta în plan omenesc cu privite la gloria lui Dumnezeu şi la binecuvântările Sale, doar acelea le vom accepta ca fiind manifestarea prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt însă noi putem să percepem lucrurile spirituale şi astfel să ne bucurăm de manifestarea şi binecuvântările lui Dumnezeu la nivel spiritual şi veşnic. Tocmai din acest motiv noi trebuie să umblăm cârmuiţi de Duhul Sfânt – în acest fel noi putem înţelege ceea ce în plan omenesc nu putem înţelege, noi putem vedea ceea ce ca oameni noi nu putem vedea, putem să experimentăm ceea ce în natura noastră omenească nu putem experimenta şi putem să nădăjduim să ne bucurăm de realităţi veşnice la care noi, în cadrul vieţii şi realităţilor omeneşti, nu putem să ajungem (vezi v. 22-24). Noi trebuie să înţelegem că doar prin Cristos putem să-L vedem pe Dumnezeu aşa cum este El cu adevărat (Ioan 1:1-18), adică Duh (Ioan 4:24); să ne apropiem de El în maniera cea mai potrivită (adică duhovniceşte); şi să ne bucurăm de toate binecuvântările Sale în mod deplin şi veşnic, pentru că ele sunt duhovniceşti şi veşnice în natura lor (vezi Efes. 1:3-23).

(2) „Luaţi seama ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu” (Evr. 12:15).

Lucrarea harului lui Dumnezeu este întotdeauna asociată cu lucrarea Duhului Sfânt. Doar cei convertiţi prin Evanghelia Domnului Isus Cristos au parte de lucrarea harului Său şi deci de lucrarea Duhului Sfânt în viaţa lor (vezi 2 Cor. 3:7-18; Tit 3:4-7). Abaterea de la harul lui Dumnezeu înseamnă abaterea de la căile lui Dumnezeu şi deci de la orice binecuvântare a Lui. Esau, în această privinţă, este reprezentantul oamenilor care se abat de la harul lui Dumnezeu. El a desconsiderat dreptul de întâi născut (canalul tuturor binecuvântării lui Dumnezeu la acea vreme) din cauza unor binecuvântări imediate şi materiale (o mâncare necesară pentru a-i potoli foamea la un anumit moment din viaţa lui). Nu discutrăm aici atitudinea lui Iacov, care a profitat de pe urma slăbiciunii fratelui Său (Dumnezeu l-a pedepsit pe Iacov pentru aceasta – vezi Gen. 25-35); noi privim la mentalitatea materialistă şi pământească a lui Esau care l-a făcut să-şi pardă acest drept de întâi născut şi deci binecuvântarea lui Dumnezeu (vezi Gen. 25:31-33; Evr. 12:16-17). Din cauza aceasta, Esau este considerat de cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „curvar (neloial faţă de adevăratul Dumnezeu)” şi „lumesc (cu o mentalitate omenească, caracteristică lumii fără Dumnezeu)” (vezi Evr. 12:16). Un asemenea om nu poate vedea, înţelege şi nici primi binecuvântările spirituale în Cristos (vezi Gal. 3:16,29; Evr. 12:22-24). Când vorbim despre lucrarea harului lui Dumnezeu noi avem în vedere şi faptul că Dumnezeu se apropie de noi şi ne binecuvântează nu prin meritele sau eforturile noastre, ci doar datorită harului Lui. Posibil ca Esau să fi considerat că nu avea nevoie de Dumnezeu în obţinerea binecuvântărilor de care avea nevoie, tocmai datorită faptului că se considera suficient de capabil de a le obţine prin ceea ce el putea să facă (el era un vânător iscusit – vezi Gen. 25:27-28; 27:3; gândiţi-vă la faptul că la acea vreme a fi vânător îndemânatic însemna o excelentă calitate, demnă de apreciat, prin care puteai obţine ceea ce doreai pe pământ – vezi Gen. 10:8-12). Dumnezeu însă Îşi arată gloria Numelui Său oferind binecuvântările Sale doar prin harul Lui, prin Cristos (Rom. 3:21-26). Nu există, din punctul Lui de vedere, o altă cale (Gal. 2:16). Dacă totuşi cineva ar încerca să obţină binecuvântarea lui Dumnezeu în afara harului lui Dumnezeu, în afara lui Cristos, acel om este într-o poziţie de răzvrătire faţă de Dumnezeu Însuşi şi deci în afara binecuvântării Sale (Efes. 2:8-9; Tit 3:5-7).

Esau ne arată că există o logică a preţuirii binecuvântărilor materiale şi imediate în detrimentul celor spirituale şi veşnice, dar ea este o logică a firii pământeşti (a cărnii) şi nu a naturii duhovniceşti (a Duhului Sfânt). Binecuvântările materiale şi imediate, fiind palpabile pentru natura noastră omenească, apar a fi binecuvântările reale. Doar prin Duhul Sfânt, noi putem înţelege că doar binecuvântările spirituale, care sunt în locurile cereşti, în Cristos, sunt adevăratele binecuvântări. Prin aceasta, vedem că Esau nu a fost călăuzit de Duhul lui Dumnezeu în acţiunile lui. Privind la pasajul din Evr. 12:18-24, am putea spune acelaşi lucru şi despre noi. Era normal, pentru israeliţii din vremea lui Moise (oameni care erau în firea pământească) să perceapă apropierea de Dumnezeu în maniera descrisă în v. 18-22. Erau realităţi palpabile care s-au derulat în faţa lor (muntele Sinai, focul, negura, întunericul, furtuna, sunetul trâmbiţei, glasul care vorbea din cer într-un mod înfricoşător), şi astfel putem spune că era o realitate pe care o înţelegeau bine. Dar, pentru că li se arăta a fi una înfricoşătoare (şi aceasta din cauza sfinţeniei lui Dumnezeu, arătată prin Legea dată lor), ei nu au putut s-o suporte (v. 20-21). În acelaşi timp, ei nu au putut să beneficieze nici de binecuvântările lui Dumnezeu, prin legea care le-a fost dată. Adevărul este că Legea nu poate asigura o apropiere satisfăcătoare de Dumnezeu şi nici mântuirea de păcat, de care are nevoie orice om în perspectiva unei relaţii corecte a lui cu Dumnezeu (Evr. 10:1-4). Numai harul lui Dumnezeu poate realiza aşa ceva şi numai prin Duhul Sfânt cineva se poate bucura de deplina realitate a prezenţei şi binecuvântării lui Dumnezeu (Rom. 3:21-26; 2 Cor. 3:7-18; Tit 3:4-7). Realităţile spirituale şi glorioase, prezentate în Evr. 12:22-24, sunt realităţi care nu sunt palpabile cărnii şi nici minţii omeneşti şi, de aceea, nici un om care trăieşte condus de firea sa pământească nu se poate bucura de ele ca fiind ale sale. Iată de ce, pericolul abaterii de la harul lui Dumnezeu este unul real pentru fiecare dintre noi, chiar credincioşi fiind. Să accepţi ca fiind binecuvântări reale pentru tine ceea ce a nu se poate vedea cu ochii fizici; să experimentezi ceea ce nu putem experimenta în natura noastră omenească, ci doar prin Duhul Sfânt; să trăieşti motivat de asemenea binecuvântări într-o lume materială; şi să accepţi că fără nici un merit, ci doar prin harul lui Dumnezeu, doar prin jertfa desăvârşită a lui Cristos, poţi să trăieşti o viaţă la înălţimea chemării lui Dumnezeu (Efes. 4:1-3), este un lucru pe care numai prin credinţă este posibil (2 Cor. 5:7). Oameni ca Esau (demn de apreciere în lumea în care trăim) consideră că aşa ceva este inacceptabil. Oamenii care sunt în Cristos (şi de aceea, beneficiarii unor asemenea binecuvântări prin harul lui Dumnezeu – Efes. 1:3-23) sunt de fapt „nebunii” din această lume (1 Cor. 4:10; 1:18; 2:14; 2 Cor. 12:11). Aşadar, „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu” (Evr. 12:15). Suntem chemaţi să trăim doar prin harul lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10), bazaţi în totalitate pe jertfa ispăşitoare a lui Cristos pe cruce şi nicidecum bazaţi pe noi înşine şi pe faptele noastre meritorii (Efes. 2:8-9; Gal. 6:14), dacă vrem să ne bucurăm din plin de binecuvântările lui Dumnezeu.

(3) „Luaţi seama...la Cel ce vorbeşte din ceruri” (Evr. 12:25).

Sunt credincioşi care invocă faptul că, din moment ce Dumnezeu a fost Cel care a vorbit de pe muntele Sinai, dând Legea (lucru perfect adevărat), noi trebuie să ne conformăm ei (este doar cuvântul lui Dumnezeu şi El nu-Şi neagă cuvântul). Avem de aceea şi în vremea de astăzi avocaţi ai Legii, aşa cum au fost iudaizatorii, la începutul istoriei bisericii (vezi Fap. 15:1,5; Gal. 1:7; 2:4). Dacă însă suntem atenţi la citirea cuvântului lui Dumnezeu descoperim că Dumnezeu (Dumnezeu care a vorbit în perioada Vechiului Testament este Acelaşi care a vorbit în perioada Noului Testament – vezi Evr. 12:26) a vorbit la început (în vechime – Evr. 1:1) prin prooroci, acum (la sfârşitul acestor zile) ne-a vorbit prin Fiul (Evr. 1:2-3; 12:26). În nici un caz nu putem fi acuzaţi de neascultare de Dumnezeu, dacă nu trăim prin Lege ci prin har, tocmai din cauză că Dumnezeu Însuşi a precizat foarte clar că acum (la sfârşitul acestor zile; noi trăim în perioada acestor zile ale sfârşitului – Evr. 1:2) Dumnezeu a vorbit prin Fiul. Din moment ce noi ascultăm de Fiul cu siguranţă ascultăm de Dumnezeu – nimeni nu are dreptul să-i acuze pe copiii lui Dumnezeu că n-ar asculta de Dumnezeu, pentru că nu trăiesc prin Lege ci prin har (prin Fiul). Pe de altă parte, Fiul este mai mare decât Moise şi decât toţi profeţii Vechiului Testament (Evr. 1:1-3; 3:1-6); aşadar, ascultarea de Fiul înseamnă ascultarea desăvârşită de Dumnezeu (Ioan 3:30-36). Prin Fiul, Dumnezeu va clătina (prin cuvântul Lui) nu numai pământul, ci şi cerul (deci întregul cosmos – Evr. 12:25-27). Cuvântul lui Dumnezeu prin Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu în toată plenitudinea lui (Ioan 1:1-5), cuvântul care a inclus şi cuvântul proclamat prin Lege (din vechime).

Dar de ce toate aceste precizări? Lucrurile nu ar trebui să fie clare pentru noi credincioşii? De ce autorul epistolei către Evrei trebuie să facă aceste precizări suplimentare, legate de vorbirea lui Dumnezeu din vechime şi din aceste zile de pe urmă (Evr. 12:25-27)? Tocmai pentru că există în noi oamenii tendinţa firească de a asculta de Dumnezeu cum ne dictează înţelepciunea noastră omenească. Logica omenească ne spune că ceea ce spune cineva la început are mai mare valoare decât ceea ce el spune ulterior. În logica lui Dumnezeu (cea a Duhului Sfânt), lucrurile din urmă au o mai mare valabilitate decât cele de la început (vezi şi contrazicerea din Scriptură a ideii omeneşti că vinul de la început este mai bun decât cel de la sfârşit – Ioan 2:9-11). Iată de ce avem această avertizare: „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi de Cel ce vă vorbeşte” (observă că, pentru noi, „Cel ce vă vorbeşte” este doar Cel ce ne vorbeşte din ceruri, adică prin Cristos, şi care va clătina în viitor întregul cosmos; nu există pentru noi un alt cuvânt al lui Dumnezeu – Evr. 12:25-27). Noi trebuie să fim foarte atenţi la precizări de acest gen, atunci când citim Sfânta Scriptură. Duhul Sfânt vrea, în acest fel, să ne forţeze să privim doar într-o singură direcţie – adică spre Domnul Isus Cristos. El vrea de asemenea să ne păzească de pericolele unei ascultări în firea pământească de cuvântul lui Dumnezeu – Cristos (Ioan 1:1-3).

Există şi un alt motiv al avertizării serioase din acest pasaj. Ni se spune că Dumnezeu, prin cuvântul Său final (care este Cristos – Evr. 1:1-3), va clătina încă odată pământul, dar la nivel superior faţă de prima dată (la muntele Sinai) – adică la nivel cosmic (pământul şi cerul). De ce ar trebui clătinat cosmosul? Versetele 27-28 ne spun motivul – pentru a fi curăţată scena în vederea întemeierii definitive şi veşnice a împărăţiei care nu se poate clătina (împărăţia lui Cristos – 2 Pet. 1:11; 1 Pet. 1:3-11; Rom. 8:17-18; Filip. 3:20; Apoc. 21-22). Este sugestiv să vedem ceva ce ţine de caracterul binecuvântării pe care o avem prin cuvântul lui Dumnezeu. În prima luare de cuvânt a lui Dumnezeu (prin revelaţia Legii, de la muntele Sinai) poporul Israel a fost îngrozit şi a cerut ca Dumnezeu să nu le mai vorbească în mod direct ci printr-un mijlocitor. Reacţia poporului a fost normală (de înţeles – doar erau nişte oameni în carne păcătoasă în faţa unui Dumnezeu glorios, care este Duh). Acest lucru a fost benefic totuşi pentru popor, pentru că în acest fel el a învăţat să se teamă de Dumnezeu şi să asculte de El (Ex. 20:19-20). Israeliţii au învăţat să nu se joace cu ascultarea de cuvintele lui Dumnezeu. Dar, această teamă de Dumnezeu i-a făcut pe israeliţi mai apoi să nu mai dorească să se apropie de Dumnezeu şi în final să nu mai asculte de El. Aşa se întâmplă cu omul firesc şi păcătos. Prin Cristos, însă, Dumnezeu S-a apropiat într-un mod cald, apropiat, intim, frumos (vezi imaginile Domnului Isus din evanghelii care stă şi vorbeşte mulţimilor şi atracţia pe care El a exercitat-o asupra oamenilor). Dar această imagine i-a făcut pe mulţi să ignore autoritatea cuvântului Său şi chiar să-l respingă. Cuvântul lui Cristos nu a fost însă mai puţin autoritar (din cauza statutului Său de om care a trăit între oameni); dimpotrivă – cuvântul Lui transcede cuvântul vorbit prin Moise (vezi Ioan 3:31). Când Cristos va reveni în gloria Sa, atunci se va vedea cât de glorios este cuvântul Său – întregul cosmos va fi clătinat din temelii (vezi şi 2 Pet. 3:10-12). Dumnezeu, în harul Lui, a acceptat să se apropie de noi în Cristos atât de delicat, atât de intim şi apropiat, atât de cald, dar atât de măreţ, încât noi putem să ne apropiem de Dumnezeu cu deplină credinţă şi fără reţinere. Noi putem astfel să fim înnoiţi, transformaţi prin Evanghelie, încât Dumnezeu nu vede în noi nici o vină datorită jertfei lui Cristos. Noi putem să vedem astfel, prin Duhul Sfânt, binecuvântările spirituale pe care le avem în locurile cereşti în Cristos şi să ne bucurăm de ele încă de aici de pe pământ (Evr. 12:22-24; 1 Pet. 1:3-12; Efes. 1:3-23). Dar, pericolul pentru noi credincioşii este să pierdem din vedere că Dumnezeul care ne vorbeşte prin Cristos este Acelaşi cu Cel care a vorbit în vechime, când a dat Legea; că El este „un foc mistuitor” (Evr. 12:29). Niciodată nu ar trebui să pierdem din vedere acest lucru. Conştienţa cu privire la sfinţenia şi gloria lui Dumnezeu, care ne vorbeşte (în întreaga Scriptură), ne obligă la a-I aduce Lui „o închinare plăcută, cu evlavie (cu deplină reverenţă) şi cu frică” (Evr. 12:28). Noi trebuie să ţinem întotdeauna cont de harul imens pe care îl avem în Cristos. Pe de o parte, noi putem să ne bucurăm de binecuvântări spirituale şi cereşti chiar de aici de pe pământ şi să sperăm că vom ajunge în împărăţia veşnică şi glorioasă a lui Cristos, prin jertfa Sa (noi cei păcătoşi şi fără nici un merit); pe de altă parte noi stăm, prin credinţa în Cristos, în faţa unui Dumnezeu sfânt şi glorios, care nu are de gând să-Şi coboare ştacheta sfinţeniei Sale (vezi 1 Pet. 1:13-19) şi care va pedepsi cu asprime dumnezeiască orice neascultare de El. Nu trebuie să abandonăm niciodată această imagine a lui Dumnezeu pe care noi o avem prin Cristos, prin harul Său.

C.Concluzii

Oferta harului lui Dumnezeu în Cristos (una care este dincolo de înţelegerea minţii umane – vezi 1 Cor. 2:6-16) merge mână în mână cu ceea ce este Dumnezeu în gloria sfinţeniei Sale – „un foc mistuitor” (Evr. 12:29; Ex. 24:17). Un creştin adevărat va ţine cont de această realitate. El nu se va juca niciodată cu oferta harului lui Dumnezeu, pentru că ştie cum este cu adevărat Dumnezeu în Cristos. El se va bucura din plin de această ofertă a harului (Filip. 4:4), preocupându-se, cu toată seriozitatea şi cu toată fiinţa lui, să aducă lui Dumnezeu o închinare plăcută Lui, cu evlavie şi cu frică (Evr. 12:28-29). Aşa să ne ajute Dumnezeu!AMIN.

AVERTISMENTE ÎNFRICOȘĂTOARE –

BINECUVÂNTĂRI GLORIOASE

( Evrei 13:8-16 – Concluzie Evrei )

Am ajuns la finalul incursiunii noastre prin epistola către Evrei și a cercetării avertismentelor din ea. Cu siguranță, am trăit împreună o experiență de neuitat. Eu personal, am fost urmărit de un sentiment de teamă în fața teribilelor avertismente din epistolă, dar, în același timp, am fost de-a dreptul fascinat de adevărurile glorioase din ea. A fost ca și cum aș fi escaladat un munte foarte înalt și, pe de o parte, eram cuprins de o teamă puternică în suflet la vederea înălțimilor amețitoare și a prăpăstiilor care se deschideau în fața mea, preocupat în permanență să nu cumva să fac o mișcare greșită care să mă facă să cad; pe de cealaltă parte eram cuprins de o fascinație copleşitoare la vederea priveliștilor superbe care se desfășurau în fața ochilor tăi. Așa este epistola către Evrei. Vă rog, citiți-o și lăsați-vă captivați de adevărurile cuprinse în ea. Lăsați ca Duhul Sfânt să vă umple de teama pe care o răspândesc avertismentele cuprinse în epistolă (ea este sănătoasă pentru că ne apără de pericole), cât și de satisfacția înaltă pe care o oferă adevărurile ei glorioase. Avem nevoie de acest amestec de trăiri în viața noastră, mai ales în aceste vremuri pe care acum le trăim.

Epistola către Evrei anunță, prin mesajul ei, o criză majoră în istoria poporului sfânt, cât și a bisericii lui Cristos, o criză pe care o simți a fi foarte aproape în declanșarea ei. Este vorba despre marea criză a prăbușirii iudaismului, care a culminat cu anul 70 A. D., atunci când Ierusalimul a fost capturat de armatele romane sub conducerea generalului Titus și când Templul din Ierusalim a fost distrus din temelii. Atunci s-au împlinit cuvintele Domnului Isus Cristos din Matei 24 (vezi și Mc. 13; Lc. 21) că nu va mai rămâne piatră peste piatră în Templul sfânt. Pe undeva, îndemnul din Evr. 13:13 pare a fi în concordanță cu cuvintele Mântuitorului din Mat. 24:15-22, care ar putea fi înțelese și ca un îndemn către credincioșii lui Cristos, dintre iudei, de a părăsi „corabia iudaismului” care era pe punctul de a se scufunda. Este adevărat că o asemenea vreme este de domeniul trecutului pentru noi, cei din secolul XXI. Dar mesajul epistolei este foarte actual pentru noi, deoarece, dacă suntem sensibili la atenționarea crizei amintite mai sus, atunci trebuie să fim sensibili și la atenționarea crizei în fața căreia noi stăm acum (vezi îndemnul din Apoc. 18:4: „Ieșiți din mijlocul ei – din cetatea apostată a Babilonului –, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!”). Este suficient să ne gândim doar la atenționarea din Evr. 12:25-29, a schimbării lucrurilor clătinate, pentru a face loc împărăției care nu se clatină. Suntem, așadar, în fața unei crize majore – criza prăbușirii tuturor lucrurilor, a celor din cer și a celor de pe pământ(vezi și Lc. 21:25-26). Când vorbim despre criza anticipată prin mesajul din Evrei, noi trebuie să avem în fața ochilor două realități cu care ne confruntăm: (1) Realitatea lucrării de înșelare din partea celui rău. Aceasta se arată prin presiunile prigoanei, cât și prin amăgirile lui Satan (vezi avertizările din Evrei, ale Domnului Isus din Mat. 24, și ale apostolului Pavel din 2 Tes. 2). Ele caută să discrediteze adevărurile despre persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos. De aceea, trebuie să luăm bine seama ca să nu cădem în capcana înșelării celui rău (acesta este scopul avertismentelor din Evrei). (2) Realitatea revenirii în glorie a Domnului Isus Cristos și, prin aceasta, a reabilitării sfinților Săi, cât și a credinței lor în El (Lc. 21:27-28; Mat. 24:30-31). Datorită realității și gloriei acestei perspective, merită să fim credincioși Domnului nostru până la capăt (Evr. 10:35-39). Credincioșia noastră va fi răsplătită din plin, pentru că realitățile lui Cristos și ale mântuirii Sale sunt veșnice și imens mai glorioase decât „circul” vremelnic și țipător al înșelării lui Satan.

Avertismentele din epistola către Evrei sunt, așa cum s-a amintit, înfricoșătoare. Sunt cele mai serioase avertismente din tot cuprinsul Noului Testament. Ele sunt menite de Duhul Sfânt să dezvolte în sfinții Domnului teama care ne apără de orice cădere spirituală. De aceea ele sunt benefice pentru noi. Pe de altă parte, ele au în spate binecuvântări nemaipomenite, care ne pot încânta cu adevărat și ne pot dezvolta dorința și dragostea după Domnul și Mântuitorul nostru. De aceea, această epistolă este de-a dreptul fascinantă și copleșitoare în frumusețea adevărurilor ei. Această combinație dintre înfricoșător și fascinant dă o mireasmă seducătoare mesajului, iar avertismentele din ea sunt tocmai ingredientul care face posibilă răspândirea acestui parfum. Vom privi în încheierea studiului nostru la pasajul din Evrei 13:8-16. Acest pasaj ne îndreaptă atenţia înspre câteva adevăruri spirituale glorioase şi astfel şi pe această cale vom simţi mireasma lui Cristos, o mireasmă „de la viață spre viață”, noi, cei care suntem pe calea mântuirii (2 Cor. 2:14-17).

1.Gloria Mântuitorului nostru

Întreaga epistolă către Evrei îl descoperă pe Domnul Isus Cristos într-un mod deosebit faţă de celelalte scrieri ale Noului Testament. În mod special, această epistolă scoate în evidenţă trei elemente cu privire la persoana Sa, care îi conferă glorie divină.

a. Divinitatea Lui – Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, deopotrivă cu Dumnezeu în natura fiinţei Sale şi în prerogativele Lui. Priviţi, vă rog, doar la capitolul 1 şi veţi vedea că El este Cel prin care s-au făcut veacurile, sau lumile întregului cosmos (1:2,10); El este „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui” (a lui Dumnezeu Tatăl) (1:3); El este mai mare decât îngerii şi Domn peste întreaga lume (1:4,8); El este Cel căruia Dumnezeu Tatăl I-a spus: „Tu eşti Fiul Meu” (1:5); El este Cel care a fost înălţat în glorie mai presus decât orice înger (1:4,13); El este desăvârşit în neprihănire (1:8-9); El este veşnic în existenţa Sa (1:8,11-12); El este neschimbător pentru veşnicie, „acelaşi ieri şi azi, şi în veci” (13:8). Elemente ale divinităţii Sale se regăsesc în întreaga epistolă.

b. Unicitatea Lui – Prin aceasta se arată că nu mai există un altul ca Domnul Isus Cristos. Titlul Său este „Fiul” lui Dumnezeu (1:2,5,8). În original, „Fiul” este articulat. Aceasta înseamnă că El şi numai El este Fiul lui Dumnezeu, Fiul prin excelenţă. Nu există un alt Fiu al lui Dumnezeu. Este adevărat că toţi cei care cred în Domnul Isus Cristos devin fiii lui Dumnezeu (Ioan 1:12-13). Dar aceşti fii devin astfel doar prin Fiul (Domnul Isus Cristos). Doar El este Fiul lui Dumnezeu din veşnicie în veşnicie, prin natura persoanei Sale (Colos. 1:15-19; Evr. 1:5). Acest fapt este pus în evidenţă într-un mod special prin cuvintele Domnului Isus Cristos adresate Mariei Magdalenei, atunci când i s-a arătat ei după înviere. El a spus: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Domnul Isus face o clară distincţie între El şi ceilalţi credincioşi prin aceea că nu se aşează alături de aceştia în relaţia Sa cu Tatăl. Da, într-adevăr, ei sunt fraţii Domnului, ei sunt copiii lui Dumnezeu Tatăl, dar Isus este în mod unic Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Priveşte şi la toate distincţiile din epistola către Evrei dintre El, Isus Cristos, şi ceilalţi slujitori ai lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte lucrarea Sa (Moise – 3:1-6; Aaron – 5:1-10; 7:1-28). Domnul Isus Cristos este unic în ceea ce priveşte persoana Sa şi lucrarea Sa. Tot ceea ce s-a făcut în perioada Vechiului Testament, în ceea ce priveşte realizarea mântuirii noastre, a avut un singur scop: de a întrepta atenţia tuturor sfinţilor înspre Domnul Isus Cristos, pentru ca doar prin credinţa în El ei să capete mântuire. „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap. 4:12). Isus Cristos este singurul Domn şi Mântuitor, singurul Fiu al lui Dumnezeu.

c. Desăvârşirea lucrării Sale – În Cristos noi avem o mântuire desăvârşită şi veşnică (Evr. 5:9; 10:14). Lucrarea Sa, Jertfa Sa, tot ceea ce El a făcut, este desăvârşit şi veşnic. Legea, jertfele, lucrarea de mare preot a lui Aaron, slujirea lui Moise, a lui Iosua, tot ceea ce s-a îndeplinit în perioada Vechiului Testament nu au oferit nici mântuire reală, nici odihnă reală, nici iertare de păcate. Doar prin Isus Cristos le avem pe toate acestea şi le avem în mod desăvârşit şi veşnic.

Acum înţelegem mai bine rostul avertismentelor din Evrei. Pentru că Isus este ceea ce este şi din pricina lucrării Sale pe cruce, noi trebuie să avem mare grijă ca nu cumva să ne întoarcem de la El, să abandonăm lucrarea Sa, în speranţa că ne putem mulţumi şi cu altceva (Lege, jertfe, respectarea perceptelor Legii, etc.). Nu numai că nu putem obţine mântuire şi binecuvântarea vieţii veşnice prin altceva decât numai prin Cristos, dar, dacă Îl abandonăm pe El şi lucrarea Sa, atunci vom pierde totul şi, mai mult, vom intra sub condamnarea mâniei veşnice a lui Dumnezeu pentru că, de fapt, vom ajungem astfel vinovaţi de călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu şi de călcarea în picioare a ofertei harului lui Dumnezeu. Avertismentele din Evrei sunt „duşul rece” a Duhului lui Dumnezeu care ne trezeşte din înşelarea celui rău şi care ne pironeşte privirea înspre gloria persoanei şi lucrării Domnului Isus Cristos.

2.Gloria harului mântuirii

Versetul 9 din pasajul nostru face o menţionare cu privire la harul lui Dumnezeu. „Este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncări, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit”. Aşadar, inima noastră poate fi întărită doar prin harul lui Dumnezeu, nu prin mâncări. Avem aici o referire la mâncărurile rituale din cadrul jertfelor aduse după legea Vechiului Testament. În felul acesta un israelit se putea bucura de binecuvântările şederii sale în prezenţa lui Dumnezeu, de binecuvântările jertfei pe care el o aducea lui Dumnezeu. El primea iertare de păcate şi deci dreptul de a se bucura de toate binecuvântările pe care i le dădea Dumnezeu. Şi totuşi, v. 9 ne spune că jertfele aduse sub Lege şi faptul că israelitul aveau posibilitatea de a mânca din ele, „n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit”. Cum se explică acest lucru? Nu se vorbeşte oare despre primirea iertării de păcate şi a binecuvântărilor lui Dumnezeu prin aducerea de jertfe (vezi Leviticul)? Este adevărat, dar jertfele în sine şi mâncarea acestora, prin ele însele, n-au slujit la nimic. Iertarea de păcate şi binecuvântarea prezenţei lui Dumnezeu asupra inimilor lor se primea, atunci când erau aduse jertfele respective, numai prin credinţa în Cel care urma să vină, în Cristosul care a venit la împlinirea vremii (Gal. 4:4-5). Fără credinţa în Cristosul lui Dumnezeu, împlinirea Legii prin ea însăşi nu aducea nimic celui din poporul lui Dumnezeu (vezi Gal. 2:16). Epistola către Evrei este foarte clară în privinţa ineficienţei Legii în mântuire şi a binecuvântării reale din partea lui Dumnezeu (vezi, de ex., 10:1-4). Legea a avut, ni se spune, doar „umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor” (Evr. 10:1). Prin împlinirea faptelor Legii nu poţi câştiga decât blestem; doar prin credinţă poţi avea viaţă veşnică din partea lui Dumnezeu (Gal. 3:10-14). Prin credinţa în Domnul Isus Cristos, însă, noi putem să ne bucurăm de plinătatea ofertei harului lui Dumnezeu (Rom. 3:21-26). Iată de ce, Duhul Sfânt ne avertizează să nu ne lăsăm ademeniţi de învăţăturile străine care îi învaţă pe oameni că ar putea obţine binecuvântarea lui Dumnezeu şi prin altceva (prin împlinirea faptelor Legii sau prin realizarea diverselor ritualuri, de ex.), decât prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Harul lui Dumnezeu, în Cristos Domnul, a fost şi este singura sursă de binecuvântare din partea lui Dumnezeu pentru ca omul, oricine ar fi el, să se poată bucura cu adevărat de ea.

Versetul 10 ne mai spune ceva. „Noi avem un altar din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujbă în cort”. Iar versetul 11 ne arată că şi cei care erau sub Lege nu puteau beneficia în mod real şi deplin de jertfele de sânge care erau aduse, pentru că aceste trupuri erau de fapt „arse de tot afară din tabără”. Beneficiau de binecuvântările lui Dumnezeu doar cei care erau în interiorul taberei lui Israel. Cei care erau în afara taberei erau consideraţi excluşi din binecuvântarea lui Dumnezeu. Ceea ce vrea să ne comunice Duhul lui Dumnezeu prin această menţionare din v. 10 este următorul lucru: Pe de o parte, jertfa de ispăşire, care trebuia arsă afară din tabără, era purtătoarea tuturor păcatelor care, în acest fel, erau scoase afară din tabăra poporului lui Dumnezeu. De aceea, şi Isus, ca Cel care a murit pentru păcatele noastre a trebuit să pătimească „dincolo de poartă”, în afara Ierusalimului (v. 12). Pe de cealaltă parte, ni se arată şi faptul că ispăşirea prin jertfele Legii Vechiului Testament, nu era una reală şi deplină, ci doar îndrepta atenţia credincioşilor înspre jertfa lui Cristos. Fără lucrarea harului lui Dumnezeu prin jertfa lui Cristos nu a putut atunci exista şi nu poate nici acum exista iertare de păcate şi mântuire, deci nici viaţă veşnică. Mai mult, altarul „din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujba în cort” (v. 10), altar pe care a fost adusă adevărata jertfa de ispăşire, adică trupul lui Cristos Însuşi, nu a fost altarul pământesc ci adevăratul altar, cel din cer (Evr. 9:24). De aceea, cei din vechime nu aveau dreptul să se bucure din plin de adevărata jertfă de ispăşire – ei beneficiau de ceva care de fapt nu era adevărata binecuvântare a mântuirii ci doar de umbra ei (prin altarul lor pământesc).

În aceasta constă gloria harului mântuirii noastre. În faptul că ne leagă de Domnul Isus Cristos prin credinţă (adevărata jertfă de ispăşire) şi în faptul că într-adevăr inima noastră poate fi întărită de oferta harului lui Dumnezeu, de binecuvântarea reală şi deplină a mântuirii din partea Lui. Diferenţa dintre umbra jertfei lui Cristos şi adevărata jertfă a Lui, dintre umbra binecuvântării mântuirii şi adevărata binecuvântare a mântuirii prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în jertfa lui Cristos, a fost arătată şi în vremea Legii. Nu este adevărat că în vremea Legii, poporul lui Dumnezeu s-a bucurat de binecuvântarea harului mântuirii prin Lege, iar după venirea lui Cristos, biserica se bucură de aceeaşi ofertă a harului mântuirii prin jertfa lui Cristos. Există o singură ofertă a harului mântuirii – doar prin jertfa lui Cristos. Prin Lege şi prin jertfele ei nu putea exista o asemenea ofertă; ele îndreptau doar atenţia înspre adevărata ofertă a harului lui Dumnezeu în Cristos. Ele nu puteau oferi mântuirea şi viaţa veşnică (Evr. 10:1-4). Deci inima nu poate fi deloc întărită decât prin harul lui Dumnezeu în Cristos (Evr. 13:9).

Priviţi la ceea ce ni se istoriseşte în Ex. 32-34. Când Moise era pe muntele Sinai, în prezenţa lui Dumnezeu, poporul Israel a păcătuit prin închinarea la viţelul de aur pe care l-a făcut. Din această cauză, Dumnezeu a hotărât nimicirea poporului (Ex. 32:10). Moise, în această situaţie, a mijlocit înaintea Domnului să se îndure de popor. Pe ce bază a mijlocit Moise înaintea Domnului? Pe baza legământului tocmai încheiat, al Legii? În nici un caz. Legea nu putea oferi îndurare (sau har). Moise a mijlocit în baza legământului încheiat cu Avraam şi cu sămânţa lui (legământ care a rămas în vigoare, un legământ al harului – Ex. 32:11-14; Gal. 3:15-29). Astfel că Dumnezeu a promis că nu va mai nimici poporul (Ex. 32:14), apoi că va conduce poporul în ţara promisă şi i-o va da în stăpânire (Ex. 33:1-2), şi în final, în urma promisiunii că Îşi va descoperi gloria Sa, gloria Numelui Său, Dumnezeu a reînnoit legământul rupt cu poporul Israel (Ex. 33:12-34:10). Pe ce bază a reînnoit Dumnezeu legământul rupt cu poporul Israel? Nu pe baza Legii ci pe baza harului Său. Descoperirea gloriei Sale lui Moise a însemnat descoperirea Numelui Său plin de har şi îndurare. Putem spune că gloria lui Dumnezeu este expresia vizibilă a harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este ceea ce caracterizează în esenţă Numele (caracterul) lui Dumnezeu. Când Isaia a anunţat prin Duhul Sfânt venirea celui care care va pregăti calea Domnului el a anunţat şi descoperirea slavei Domnului (Isa. 40:3-5). Atunci când Ioan Botezătorul a venit şi a pregătit calea Domnului Isus Cristos, evangheliştii au afirmat că în acest fel s-au împlinit cuvintele profetului Isaia (Mat. 3:1-3; Mc. 1:1-4; Lc. 3:3-6; Ioan 1:19-34). Evanghelistul Luca, citând (în Lc. 3:4-6) profeţia lui Isaia (din Isa. 40:3-5), a tradus expresia „slava Domnului” prin „mântuirea lui Dumnezeu”. Slava lui Dumnezeu (ca expresie vizibilă a harului lui Dumnezeu) este arătată în mod plenar prin mântuirea Sa, prin Cel care ne este Mântuitor – Domnul Isus Cristos (vezi Ioan 1:14-18). Lucrarea mântuirii lui Dumnezeu în noi, cei care credem în Domnul Isus Cristos, este de fapt lucrarea Duhului Sfânt, o slujbă aducătoare de viaţă, nu de moarte (ca cea a Legii – 2 Cor. 3:6-18), şi o slujbă marcată de gloria veritabilă şi veşnică a lui Dumnezeu, nu ca slujba Legii (care avea doar o glorie trecătoare şi limitată).

Harul mântuirii prin Domnul Isus Cristos poartă gloria veritabilă şi veşnică a lui Dumnezeu. De aceea numai prin harul lui Dumnezeu inima noastră poate fi întărită cu adevărat. În nici un caz prin faptele şi jertfele Legii – acestea n-au slujit şi nu slujesc la nimic. Avertismentele din epistola către Evrei ne feresc tocmai de înşelările învăţăturilor străine şi a învăţătorilor falşi care nu fac altceva decât să ne readucă la robia Legii şi la blestemul morţii (Gal. 3:10-14; 4:8-11,31; 5:1).

3.Gloria suferirii ocării lui Cristos

Jertfa Domnului Isus Cristos a fost una care, ca orice jertfă vechi testamentală, a fost consumată (arsă de tot) „afară din tabără” (Evr. 13:11-12). În acest fel, jertfa Domnului nostru a îndeplinit în totul cerinţele Legii lui Dumnezeu. Prin sângele jertfei vechi testamentale era asigurată rămânerea în tabăra poporului lui Dumnezeu a celor care aduceau jertfele respective. Prin sângele Domnului Isus Cristos este asigurată, celor care cred în El, nu rămânerea în tabăra lui Israel ci iertarea de păcate, binecuvântare care le permite acestora intrarea în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, în locul Prea Sfânt din cer (Evr. 10:19-21; 9:24; vezi întregul cap. 9; 13:14). Mai mult, prin jertfa lui Cristos ni se asigură părtăşia reală cu Cristos, Domnul, cu moartea şi învierea Lui (Evr. 13:12-13; Gal. 2:20; Filip. 3:7-14) şi, în acest fel, părtăşia cu toate binecuvântările care sunt în El (Efes. 1:3-23; Gal. 3:16-29; Rom. 6:1-14). De aceea, noi suntem chemaţi de Duhul Sfânt, prin Evanghelie, „să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui” (Evr. 13:13), să-L cunoaştem pe Cristos, părtăşia suferinţelor Lui şi să ne facem asemenea cu moartea Lui (Filip. 3:10).

Există o glorie a suferirii ocării Domnului Isus Cristos, glorie care l-a motivat şi pe apostolul Pavel în a accepta părtăşia suferinţelor Sale. Apostolul Pavel a înţeles foarte clar că numai acceptarea acestor suferinţe îi va asigura gloria învierii din morţi (Filip. 3:11). Noi ştim că în Cristos am murit faţă de păcat şi am înviat la o viaţă nouă, o viaţă în părtăşie cu Cristos, pentru a trăi pentru Dumnezeu (Rom. 6:6-11). Apostolul Pavel vorbeşte în Filip. 3:10-11 de o rămânere până la sfârşit în această părtăşie cu suferinţele lui Cristos, pentru a ajunge la învierea glorioasă din morţi. Noi am înviat în plan spiritual în Cristos. Viaţa nouă pe care o trăim în Cristos este viaţa veşnică prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi (Cristos în noi – Gal. 2:20; Col. 1:26-27). Dar în Evr. 13:13 şi Filip. 3:10-11 ni se vorbeşte despre o rămânere permanentă în această părtăşie cu suferinţele lui Cristos până la capăt. Pentru destinatarii epistolei către Evrei acest lucru se traducea prin separarea de sistemul iudaic din care ei proveniseră. Este drept că această separare le aducea ocară din partea conaţionalilor în mijlocul cărora ei trăiau. Dar, ei trebuiau să accepte această ocară, ca semn că iudaismul nu este deloc o soluţie pentru a fi mântuit şi binecuvântat de Dumnezeu – doar asocierea cu Cristos cel crucificat le putea aduce adevărata binecuvântare a lui Dumnezeu. Pentru noi, cei dintre neamuri, aplicaţia din Evr. 13:13 este aceeaşi, dar formulată în alţi termeni: noi suntem chemaţi să nu ne lăudăm cu nimic altceva „decât cu crucea Domnului nostru, Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Gal. 6:14). Aşadar, să nu iubim lumea şi nici lucrurile din lume (1 Ioan 2:15-17). Noi trebuie să ştim că lumea ne va urî, pentru că şi pe Domnul nostru l-a urât (Ioan 15:18-16:3). Nu avem voie să fugim de crucea Domnului nostru, ca şi cum ar fi rea pentru noi. Noi trebuie să o iubim, să ne lăudăm cu ea şi să ne-o însuşim în trăirea noastră (Mat. 16:24-27). Doar dacă suferim împreună cu Cristos ne vom bucura de gloria Lui veşnică, de gloria învierii Sale şi de moştenirea veşnică a lui Dumnezeu (Rom. 8:17-18; Filip. 3:10-11).

4.Gloria perspectivei viitoare

În versetul 14 ni se prezintă perspectiva veşnică a celor care cred în Domnul Isus Cristos. „Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare”. Din nou, autorul epistolei face diferenţa dintre nădejdea celor care sunt sub Lege, adepţii iudaismului, şi nădejdea celor care sunt sub har, credincioşi în Cristos. Privind cu atenţie în epistolă, cât şi în întregul Nou Testament, vom ajunge să înţelegem că, odată ce a venit Domnul Isus Cristos, odată ce lucrarea harului a devenit efectivă în baza jertfei lui Cristos, promisiunile Legii nu mai sunt legate de pământ. În Lege, exista promisiunea unei ţări pentru poporul Israel. Era vorba despre ţara Canaanului, în care au intrat deja israeliţii. Existau promisiuni legate de prosperitate materială în ţară, ca urmare a ascultării de Lege. Iudeii aşteptau un Cristos care să îi elibereze de imperiul roman care îi subjugaseră şi care să ridice naţiunea lui Israel pe culmi de glorie, aşa cum s-a întâmplat pe vremea lui David şi a lui Solomon. Se incredeau în Ierusalimul pământesc ca şi o cetate care va fi ocrotită de Dumnezeu, indiferent de invadatorii care vor veni împotriva ei (doar aşa promisese Dumnezeu în Vechiul Testament). Din moment ce vechiul legământ a fost înlocuit cu noul legământ (vezi Ierem. 31:31-34; Evr. 8), prin Domnul Isus Cristos, promisiunile lui Dumnezeu au căpătat o valoare spirituală şi veşnică. Nu putem vorbi despre o anulare a promisiunilor făcute de Dumnezeu (vezi Rom. 9-11), dar ele capătă o altă dimensiune. Împărăţia cerurilor este o împărăţie spirituală şi veşnică, nu o împărăţie pământească şi vremelnică. Binecuvântările lui Dumnezeu prin Cristos sunt binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti în Cristos (Efes. 1:3). Degeaba aşteptau iudeii, sau adepţii iudaismului, o împlinire pământească a promisiunilor lui Dumnezeu, că aceasta nu mai era în planul lui Dumnezeu. Noi de fapt nu avem aici o cetate stătătoare (un loc al binecuvântării, terestru), ci suntem în căutarea celei viitoare (Evr. 13:14). Nu o avem aici şi acum ci în ceruri şi în viitor, pentru veşnicie.

Avertismentele din Evrei ne pun în gardă tocmai în această privinţă. Tendinţa carnală din noi, influenţa lumii în care trăim, Satan, stăpânitorul acestei lumi (Ioan 15:30), vor încerca să ne convingă că nădejdea noastră trebuie să fie ancorată în „aici şi acum”, pentru a nu fi în căutarea cetăţii viitoare. Pericolul de a ne pune nădejdea în Cristos pentru binecuvântările pământeşti şi vremelnice este imens de mare. Observă doar două din averstismentele din Evrei. În Evr. 3-4 ni se vorbeşte despre pericolul necredinţei, a neintrării în odihna mântuirii lui Dumnezeu. Ni se spune că Iosua a reuşit ceea ce nu a reuşit Moise – de a conduce poporul Israel în ţara promisă, în Canaan (vezi Evr. 4:8). Adepţii iudaismului au sperat mereu într-o realizare din partea lui Dumnezeu ca cea de pe vremea lui Iosua – de a se bucura de odihnă în ţara Canaanului. Dar Evr. 4:8 este foarte clar în această privină: Nici chiar Iosua nu a dat poporului Israel odihna adevărată, chiar dacă ţara Canaanului a fost dată lui prin intervenţie divină. Există o altă odihnă, adevărata odihnă a lui Dumnezeu. Numai Domnul Isus Cristos o poate da – odihna mântuirii de păcat (odihnă desăvârşită şi veşnică – Evr. 5:9; 10:14). Moise nu a intrat în Canaan. Doar a privit-o de pe muntele Nebo, din afara ţării (Deut. 34:1-6). Am putea spune că Moise a eşuat în misiunea lui. A pierdut tot ceea ce îşi dorea cel mai mult. Dar nu este aşa. Este adevărat, el este un simbol clar a ceea ce obţii prin faptele Legii; prin Lege nu poţi obţine nimic de la Dumnezeu (Gal. 3:10-12). Dar Moise a fost un om al credinţei (vezi Evr. 11:23-29). Prin credinţă, deşi doar a privit de pe muntele Nebo într-o ţară în care nu a intrat, totuşi el „avea ochii pironiţi spre răsplătire” (Evr. 11:26). Când Domnul Isus a fost transfigurat pe muntele schimbării la faţă, El a fost întâmpinat de Moise şi Ilie, care vorbeau cu El „despre sfârşitul Lui pe care avea să-L aibă în Ierusalim”, adică despre jertfa Sa pe cruce (Luca 9:30-31). Moise a înţeles că prin Lege el nu poate intra într-o patrie pământească, ca semn al binecuvântării date de Lege; de aceea, el şi-a luat adio de la aşa ceva. Dar Moise, prin credinţă a privit, ca şi Avraam, spre patria mai bună, adică spre patria cerească (Evr. 11:13-16). Moise a privit la ea prin credinţa în jertfa lui Cristos. El a privit la patria cerească cu ochii credinţei, având în faţa ochilor săi fizici, înainte de moartea sa, Canaanul pământesc. Oare ce speranţă ar putea avea cineva fără Cristos? Poate el să mai spere în ceea ce iudaismul, care L-a respins pe Cristos, aşteaptă? Pericolul de a aştepta nădejdi înşelătoare aici pe pământ este foarte mare la cei care sunt credincioşi. Priviţi de asemenea şi la ultima avertizare, din Evr. 12:25-29. Dumnezeu va schimba totul. Tot ceea ce este în lumea materială se clatină (vezi şi Lc. 21:25-26). Ce speranţă de mai bine ar putea să mai avem într-o lume care este total nesigură şi care este destinată distrugerii veşnice (vezi 2 Pet. 3:10-13)? „Noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (v. 13). „Noi am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina” (Evr. 12:27-28). Prin Cristos deci suntem în căutarea unei patrii viitoare şi veşnice, nu a uneia pământeşti şi vremelnice (Evr. 13:14). Gloria unei asemenea patrii este dumnezeiască. Ea este veşnică, în ea locuieşte neprihănirea, ea este locuinţa doar a poporului lui Dumnezeu, unde Dumnezeu în toată gloria Sa locuieşte. Ea este marcată de plinătatea binecuvântărilor lui Dumnezeu în Cristos (Apoc. 21-22).

N-ar trebui oare să iubim asemenea avertismente sfinte? Ele nu sunt menite să ne sperie ci să producă în noi o închinare plăcută lui Dumnezeu, cu evlavie şi cu frică (Evr. 12:28), pentru că ne fereşte de pericolul de a da ascultare propovăduitorilor falşi, care ne vorbesc despre o nădejde pământească şi trecătoare. Ele ne ţin aproape de adevărata nădejde, aceea pe care o avem prin Cristos şi ne îndreaptă atenţia doar spre gloria patriei cereşti nădăjduite.

5.Gloria închinării şi slujirii creştine

Să privim acum la versetele 15-16 din capitolul 13 din Evrei. Îndemnul pentru cei credincioşi este la a-I aduce lui Dumnezeu jertfe plăcute Lui. Toate religiile lumii (vezi în mod deosebit iudaismul) aduc jertfe lui Dumnezeu. Observă că jertfele care trebuie aduse lui Dumnezeu sunt direcţionate direct către Dumnezeu (lauda faţă de El, prin mărturisirea Numelui Lui) şi spre binele oamenilor din jurul nostru (binefacerea şi dărnicia). Există însă o diferenţă mare (de la cer la pământ) între jertfele aduse de toţi oamenii religioşi ai acestei lumi (inclusiv iudeii, prin întregul sistem al Legii din Vechiul Testament) şi jertfele aduse de credincioşii creştini. Care este diferenţa? Există o glorie divină asociată jertfelor creştine, glorie pe care nu o regăseşti deloc la jertfele celorlalţi oameni şi la celelalte sisteme religioase ale acestei lumi, cu toată strălucirea şi fascinaţia pe care acestea le răspândesc. Această glorie este dată de expresia scurtă de la începutul v. 15: „Prin El (prin Domnul Isus Cristos)”.

Ce ascunde acest „prin El”? Totul. Tot ce are adevărată valoare în închinare şi slujire (înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor).

a. Expresia ne arată ce anume valorează cu adevărat. Jertfa pe care trebuie să o aducem este „mărturisirea despre Cristos” (v. 15). Când noi aducem ca şi închinare ceea ce mărturiseşte despre Cristos, noi, prin aceasta, aducem o laudă veritabilă lui Dumnezeu, în adevăr (Ioan 4:23-24). Mărturisindu-L pe Cristos, noi de fapt mărturisim despre gloria lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu s-a descoperit în toată plinătatea caracterului şi a lucrării Sale în Cristos (Ioan 1:1-18). Dumnezeu locuieşte „în mijlocul laudelor lui Israel” (Ps. 22:3). Aceasta înseamnă că jertfele cele mai valoroase în ochii lui Dumnezeu sunt laudele Numelui Său. De asemenea, când ne gândim la binele pe care îl putem face oamenilor, cel mai mare bine de care au ei nevoie este să-L oferim pe Cristos lor. Putem, desigur, să le asigurăm vindecare în bolile lor, sau să-i ajutăm financiar, sau să răspundem nevoilor cu care ei se confruntă, dar dacă le facem în numele Domnului Isus Cristos, acele binefaceri şi dărnicii au valoare veşnică pentru ei. Fără Cristos binele pe cale îl facem oamenilor este un bine insuficient.

b. De asemenea, expresia „prin El” are de-a face cu o închinare adusă lui Dumnezeu şi cu un bine făcut oamenilor nu formal ci din toată inima noastră şi prin Duhul lui Dumnezeu (în duhul nostru, prin Duhul Sfânt – Ioan 4:24). O închinare formală nu este pe placul lui Dumnezeu şi nu Îl va face să-i binecuvânteze pe închinători (vezi închinarea cărturarilor şi a fariseilor – Mat. 23). De asemenea, un bine făcut de formă aproapelui nostru are o valoare îndoielnică. În acelaşi timp, fără prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în noi, duhul nostru este mort şi deci închinarea şi binele nostru nu au vitalitatea spirituală dată de Dumnezeu, acea vitalitate care duce la viaţă. Faptele noastre bune sunt doar fapte moarte care nici pe Dumnezeu nu-L satisfac şi nici pe oameni nu-i binecuvântează cu adevărat (Isa. 64:6; Evr. 9:14). Este nevoie de răscumpărare prin Cristos în viaţa noastră pentru ca să slujim cu adevărat lui Dumnezeu şi oamenilor (Lc. 1:68-75). Este nevoie de viaţă din Dumnezeu pentru ca să fim cu adevărat o valoare înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, chiar dacă ei nu pot pricepe acest lucru.

c. În acelaşi timp, expresia „prin El” are de-a face cu o taină dumnezeiască, de neînţeles pentru mintea omenească, dar vital de importantă pentru orice jertfă şi orice bine care conduc la ceva cu adevărat bun. Este vorba despre faptul că nu noi, prin noi înşine aducem jertfe lui Dumnezeu şi nici nu facem prin noi înşine vreun bine altora. Cristos este Cel care face acel bine în noi, cei răscumpăraţi. Pavel defineşte viaţa creştină ca fiind locuirea şi trăirea lui Cristos în el şi prin el (Gal. 2:20). Cristos în noi este „nădejdea slavei” (Col. 1:26-27). Faptul că Cristos locuieşte şi se manifestă în cel credincios dă valoare reală şi glorie închinării, slujirii şi binelui pe care noi îl facem. De aceea, apostolul Pavel a afirmat că ceea ce el a realizat în viaţă a fost „mai mult” decât alţii (1 Cor. 15:10) şi nu doar cantitativ ci şi calitativ. Pentru că harul lui Dumnezeu (Cristos în el) a lucrat prin el, opera vieţii sale a fost una de o valoare şi de o dimensiune dumnezeieşti. Şi de aceea, Pavel a putut să spună că are certitudinea răsplătirii veşnice (2 Tim. 4:7-8). Iată de ce Pavel afirmă cu privire la ceea ce a făcut în viaţă: „Eu dar mă pot lăuda în Isus Cristos, în slujirea lui Dumnezeu. Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Cristos prin mine, ...” (Rom. 15:18-19). Doar în acest fel, el poate spune că a făcut ceea ce a trebuit, în maniera în care a trebuit, la timpul potrivit, pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea oamenilor.

d. În plus, expresia „prin El” ne fereşte de verdictul groaznic din ziua judecăţii lui Dumnezeu că am lucrat fărădelege, în pofida poate a unei opere deosebit de apreciate de oameni şi, poate, chiar şi de istorie (Mat. 7:21-27). Am putea să ne lăudăm cu jertfe foarte mari şi costisitoare pe care poate le-am adus, cu binefaceri şi dărnicii impresionante la nivelul de înţelegere omenesc, şi totuşi să avem surpriza teribil de neplăcută să fim respinşi în ziua judecăţii, pentru că în realitate am făcut ceva care înaintea lui Dumnezeu şi la nivelul veşniciei să fi lucrat „fărădelege”, adică împotriva lui Dumnezeu şi a binelui real al oamenilor pe care i-am slujit.

Tocmai din pricina unei asemenea înşelări, care va fi fatale pentru noi aici şi în veşnicie, suntem chemaţi să luăm aminte la avertismentele sfinte din cuvântul lui Dumnezeu, oricât de mult ne-ar speria. Este sănătos pentru viaţa noastră spirituală şi pentru destinul nostru veşnic să fim cu luare aminte la orice cuvânt care vine de la Dumnezeu, fie el şi de avertizare.

Concluzie

Avertismentele din epistola către Evrei ne semnalează nişte pericole reale pentru viaţa noastră spirituală. Poate ele nu sunt plăcute pentru noi, dar ele sunt necesare. Ele ne sunt necesare pentru că ne feresc de cădere spirituală. În acelaşi timp ele ne îndreaptă privirile înspre binecuvântări glorioase, ca cele la care am privit mai sus.

Nu le respinge! Fii fascinat de frumuseţea lucrării harului lui Dumnezeu în tine. Bucură-te de Domnul Isus Cristos din tine şi nu da înapoi din cauza unor neplăceri care nu vor dura mult. Fii printre cei care trăiesc prin credinţă până la capăt şi care pot să spună: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (Evr. 10:39).

AMIN.

ALTE ARTICOLE

VALOAREA ADEVĂRULUI, Păstor Ion Damian ANTIDOT PENTRU MANIPULARE, Păstor Viorel Iuga CONFIRMARE, Păstor Viorel Iuga LOIALI LUI DUMNEZEU, pastor Ion Damian DECLARAȚIE DE NE/CREDINȚĂ, pastor Viorel Iuga ABONAMENTUL LA REVISTA FARUL CREȘTIN, ANUL 2022 DUMNEZEU, SINGURA NOASTRĂ SPERANȚĂ, Păstor Ovidiu Drăgan HAR ȘI BUCURIE LA ÎNCEPUT DE DECEMBRIE, Diacon Ovidiu Martin MESAJUL ZĂPEZII, Păstor Vasi Duma CARACTERUL CREȘTIN, Pastor Ion Damian + Mai multe articole