​“România a devenit o țară unde creșterea multor copii este însoțită (procentual vorbind) de o serie de abuzuri care sunt adesea justificate în fel și chip de oameni cărora nu le pasă de aceștia.”

Am citit și eu textul propunerii Ministerului Educației Naționale (MEN) pentru Strategia de educație parentală. Nu m-am rezumat doar la interpretarea dată în diferite texte pe care le-am văzut circulând în mediul virtual. Este evident că se pot face tot felul de interpretări ale unui text. După cum am citit și am înțeles eu propunerea respectivă, nu am considerat că intenția este atât de toxică cum se sugerează de către unii. Eu am înțeles de fapt că promovarea nevoii de educare a părinților vine în contextul unor realități constatate în România față de care mulți întorc spatele pentru că nu le pasă.

Asta face ca interpretări de tot felul să capete prioritate față de o realitate cu care ne întâlnim mereu: copii cerșind, copii abuzați, copii care au abandonat școala, copii analfabeți, copii flămânzi, copii bolnavi, copii fără haine sau încălțăminte.

România a devenit o țară unde creșterea multor copii este însoțită (procentual vorbind) de o serie de abuzuri care sunt adesea justificate în fel și chip de oameni cărora nu le pasă de aceștia. Din păcate după ce România a devenit cunoscută în toată lumea ca țara rușinii copiilor abandonați în orfelinate situația la care sunt supuși mulți copii din România continuă să fie una tristă. Studiile arată o realitate urâtă în care copiii sunt supuși la abuzuri fizice prin bătaie care reprezintă un capitol la care România este fruntașă; abandonarea de către părinți a copiilor când pleacă în străinătate este o altă statistică la care conducem; neglijența față de educația și formarea lor fapt ce face ca România să aibă una din cele mai mari rate de analfabetism funcțional și de abandon școlar din UE, impunerea unor obiceiuri culturale cu efecte negative cum ar fi căsătoriile aranjate are loc frecvent în anumite pături sociale și etnice; exploatarea copiilor la munci inclusiv unele ilegale cum ar fi cerșitul și furatul constituie o problema mare pentru țara noastră.

Eu cred că educația părinților în acest context este de fapt o nevoie și cred că motivația acestei propuneri este mai degrabă starea tristă în care se găsesc mulți copii din țara noastră. Nevoile lor și grijă față de situația lor ar trebui să fie preocuparea tuturor așa cum ne învață și Mântuitorul.

Nu știu dacă intenția propunerii MEN este alta decât cea enunțată. Oricum, din câte înțeleg eu, propunerea recunoaște că nu se poate aplica fără colaborarea părinților. Dacă există o intenție ascunsă și despre care nu se afirmă nimic eu nu știu și ar fi un lucru urât. Totuși situația multor copii din România este o realitate față de care credincioșii ar trebui să facă mai mult și mai ales pentru ca să ajute în mod concret (chiar și prin promovarea de legi care să protejeze copiii).

Nu sunt sigur că această propunere a MEN va avea vre-un efect real deoarece în România ne-am învățat cu neputința autorităților de a face ceva bun și folositor pentru societate. În același timp declarațiile făcute cu multă emfază pe baza unor interpretări de tot felul nu pun mâncare pe masa copiilor, nu le aduc înapoi părinții care i-au abandonat, nu șterg amintirea violențelor la care au fost supuși și nu îi ajută să învețe mai bine și să își găsească un loc de muncă pentru că aceste declarații rămân niște simple vorbe.

Am spus ce am spus că unul implicat de 27 de ani în ajutorarea copiilor din categorii expuse riscului în România prin proiectul Ruth al Fundației Providența.

Pastor Otniel Ioan Bunaciu